Revoluţiile paşoptiste au impus modelul democratic, sub diversele lui forme constituţionale. De atunci, conducerea treburilor publice se cuvine reprezentanţilor aleşi ori numiţi în Parlament sau Adunări legiuitoare. Naţionale ori locale. Aleşii se asociază în echipe, grupuri de lucru, fiecare cu rolul său. Hotărârile se iau cu majoritate de voturi. Vremea când suveranul hotăra în numele Său, al poporului şi al lui Dumnezeu ca uns al Acestuia a apus. Teoretic. Practic, prin înşelarea vigilenţei publice, încercările de monopolizare a puterilor au continuat, numai că legitimitatea dispăruse în neantul istoriei, iar tiranii au plătit, unii în timpul vieţii, alţii postmortem prin oprobriu public veşnic. Lecţia aceasta copiii o învaţă la educaţie civică.
Ideologiile politice sunt frumoase. Ele pot fi citite ca nişte romane pastorale cu Daphnis şi Chloe, cu mioriţe ascultătoare, pajişti parfumate şi cântări de păsărele. Ca şi oamenii, popoarele visează. Dar trezirea la realitate e mai devreme ori mai târzie în funcţie de aderenţa la cultură şi civilizaţie. De la Herodot, Dio Cassius…, A.D. Xenopol aflăm că strămoşii noştri nu credeau că unirea face puterea, nu înţelegeau lucrul în echipă, fiindcă toţi trebuie să slujească cu credinţă numai comandantului suprem, nu ţelurilor unei naţiuni, motiv pentru care istoria ne ţine la margine de lume, la „fundul grămezii” (T. Judt). Niciunui conducător indigen nu i-a venit ideea să cerceteze pe îndelete cauzele înapoierii noastre ca să ştie cu ce să înceapă. I-a fost dat unui alogen să ia taurul îndărătniciei carpatine de coarne, punându-şi sfetnicii, cărturari paşoptişti şi iluminişti, la treabă. Se părea că Spiru Haret reuşise. Numai că roadele muncii sale au fost strivite sub şenilele tancurilor de ocupantul sovietic „aliat” cu cozi de topor şi clasa muncitoare, iar învăţământul de masă le-a pus capăt.
Comuniştii au înţeles în felul lor munca în echipă, dar „colectiv” înseamnă altceva: membrii grupului de lucru analizează, propun, deliberează, însă hotărârea o ia secretarul PCR în spiritul indicaţiilor de partid. Aşadar, colectivul, cu câteva excepţii notabile, era o oală sub presiune necesară supravegherii securiste atotcuprinzătoare în care bulbuceau oportunismul, ipocrizia, slugărnicia faţă de superior. În această manieră, colectivismul ca formă mentală continuă să fie supapă de defulare, dar e folosit pentru a se arunca vina asupra unui grup cât mai mare şi a disipa răspunderea liderului, motiv pentru care niciunul nu a suferit rigorile legii.
În timp ce colectivul permitea măcar de formă exerciţiul democratic, echipa modernă devine reacţionar-infracţională când se transformă în gaşcă, clan, cârdăşie, clică, deoarece indivizii componenţi se întovărăşesc „în vederea săvârşirii unor acţiuni reprobabile” DEX. Ei bine, acţiunile acestea reprobabile ne-au adus într-o situaţie deloc de invidiat. Însă analiza are nevoie de metodă.
Specificul echipelor valahe este unul aparte: membrii sunt strâns uniţi, în genere, nu în jurul idealurilor comune, al unor valori, ci în jurul poftelor unui şef cu autoritate. Pe vremea voievozilor se numeau „oamenii Măriei Sale”. Căpetenia stabileşte relaţiile interne ori cu alte grupuri, condiţiile „colaborării”, metodologia de lucru, coechipierii având sarcina să ducă la îndeplinire în cele mai bune condiţiuni hotărârile sale, obligatoriu, magistrale. Limbajul de lemn denotă că realitatea aceasta e neschimbată de trei sferturi de veac.
De aceea, taşmacheriile lasă coechipierilor impresia că, oricât de ilegale ar fi, ele au o justificare. De remarcat că punctul lor de vedere nu contează, iar justificarea e doar pentru prostime. Cercul vicios le permite să se ascundă unii în spatele altora, într-o cârdăşie despre care mediile scriu fără încetare. Inutil. Astfel de acţiuni au şi o componentă personalizată, conform unui adagiu străbun: găina, de unde scurmă, de acolo se hrăneşte. Din scurmat multilateral dezvoltat se înalţă averi imense. Pentru legalizarea lor, e nevoie de alt gen de (infr)acţiuni. Al doilea cerc vicios…
Impresia de impunitate a fiecăruia e urmarea faptului că se acţionează în numele şefului ascultat şi privilegiat: s-au adunat fonduri imense pentru campanii electorale deşănţate, pentru sedii şi servicii luxoase de partid, pentru bunăstarea baronilor şi a şefuleţilor locali şi chiar pentru apariţia unui capitalism autohton viguros, Cooperativa FSN & fiii. Nimeni nu a avut curiozitatea să afle dimensiunile, nici legalitatea acumulărilor. Aşa că, în mintea lor, aceste acţiuni nu pot fi catalogate drept furt din ban public, ci recompense, comisioane meritate, uneori de zeci, sute, mii de ori mai mari decât achiziţiile. Vezi cazul Nicolaiciuc. Emblematic. Întrucât ce-a mâncat lupul…, consecinţele le trag plătitorii de biruri tot mai mari.
În gaşcă, vinovăţia e precum acul în carul cu fân. Ca percepţie publică. În fapt, deşi profesioniştii cunosc rolul unui banal magnet, nu s-a întâmplat să fie folosit vreodată. De aceea, acul îi va înţepa pe poporeni şi pe urmaşii urmaşilor în vecii vecilor, Amin. Relaţiile între găşcăi respectă dreptul celui mai tare de vârtute, mai influent, mai de casă la stăpân. În stil neaoş, pentru vasalizarea supuşilor, liderul luminat se încumetreşte, se încuscreşte, cunună şi botează la tot natul, fiind din fire popular. Nimeni nu vorbeşte despre libertate, egalitate şi drepturi, iar, dacă îndrăzneşte totuşi cineva, primeşte o copită de frate, pedeapsa supremă fiind la alegere, un cap în gură ori un dosar penal, căci la noi acuzatorul este parte a puterii, iar lichidarea fizică presupune tehnicieni de elită. În Occident, găştile, clanurile, cârdăşiile se numesc mafie, cosa nostra, camorra, fraţii corsicani, napolitani…
Team-ul marilor companii înseamnă disciplină liber asumată, iar echipa dâmboviţeană, slujbă la jupân.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 