Nicicând limba românească nu a suferit constrângeri, agresiuni asupră-i mai ticăloase ca astăzi. Practic, răul se produce sub ochii noştri nepăsători, căci societatea pare a-şi fi abandonat principalul mijloc de comunicare la cheremul semidocţilor, al piraţilor internauţi care au infestat forumurile, site-urile puse la dispoziţie de mass-media şi SMS-urile. Toate compartimentele gramaticii îşi pierd caracterul normativ, iar domnia bunului plac se instaurează ca la ea acasă. Încet-încet, incultura, limbajul insultător de cartier, mojicia, golăniile imprimă stilurilor jurnalistice şi limbajului colocvial patina lor mitocănească, iar reprezentanţi de seamă ai curentului „şmecher-miştocar” fac carieră în presa scrisă, electronică şi mai ales pe ecrane. Unda de şoc loveşte universul şcolar, iar educatorilor le vine tot mai greu să forţeze reîntronarea ordinii diacritice, renunţarea la universalul „k” pentru „că”, „cu”, „ca”, al lui „bn” pentru „bun”, „bine”, „bani”, al lui „vb” pentru morfemele verbului „a vorbi” etc. Dacă orice „inovaţie” e permisă, să nu ne mirăm de calitatea tot mai slabă a discursului public, de lipsa dorinţei de a învăţa şi de a ne prezenta civilizat în faţa semenilor.
Nu e posibil ca norma literară să nu fie respectată decât în actele Monitorului Oficial şi ale Camerei Deputaţilor, în edituri şi redacţii de prestigiu. Nu e posibil ca site-uri oficiale ale Senatului şi Guvernului României, agenţii de presă şi jurnalele cu răspândire naţională ca HotNews, România liberă, Ziua, impresionantul număr al bloggerilor etc. să promoveze în format electronic scrierea fără diacritice, confuză, greu de înţeles, cu efecte comice: „mita” poate însemna „mâţă”, „miţă” sau „mită”; sale-şale, teapa-ţeapă. Într-o ţară respectabilă, informaţiile le poţi primi în ce limbă doreşti, iar comunicarea cu autorii, cititorii se poate face în limba oficială, ori în alta înţeleasă de cei în cauză. Însă nu poţi folosi în scrierea englezească diacriticele româneşti, nici în română, grafia englezească.
Partea scandaloasă este că nu avem la dispoziţie nici măcar posibilitatea de a scrie corect: dacă folosim varianta românească a Office-ului, se postează în loc de ă, â, î, ş, ţ, z, y etc. cu totul alte semne, astfel că mesajul nu mai poate fi citit corect. Ţinând cont că diacritice avem şi în franceză, germană etc., ne-am fi aşteptat ca şi acolo lucrurile să fie la fel. Numai că, verificând la întâmplare site-urile câtorva publicaţii, n-am găsit omisiuni ale însemnelor specifice nici măcar în redactarea comentatorilor, ba chiar nici greşeli ortografice. În România de ce nu se poate scrie normal, de ce nu ne putem despărţi de mârlănie, suburban, fecaloid?
Ne-am convins că motivele degringoladei ţin de investiţii minime în soft, de altfel interfaţa românească a Office-ului şi fonturile se pot obţine gratuit, de comoditatea „snobilor” care-şi închipuie că, renunţând la diacritice, scriu europeneşte, că mesajele lor pot fi înţelese cu mai mare uşurinţă de străini. Europa însă înseamnă claritate, precizie, proprietatea termenilor. Altfel, ai ce te chinui să afli conţinutul informaţiei, iar de multe ori nu poţi fi sigur că ai înţeles. Sunt evidente lipsa de rigoare a redacţiilor şi indiferenţa patronatelor care nu angajează, măcar pentru această fază a degradării spaţiului public, moderatori activi, buni psihologi şi pedagogi, cunoscători ai limbii române.
Când ultima reformă ortografică era în curs, savanţii, lingviştii, gramaticienii, oamenii responsabili au cerut în cor plasarea regulilor ortografice sub control academic, la fel ca în toate ţările civilizate, or intervenţiile cică nu mai sufereau amânare, aşa că, vorba ţăranului, s-a luat de la pod şi s-a pus la punte, şi invers. Parlamentari fără competenţe lingvistice s-au aflat în treabă, aşa cum se întâmplă în politică în ultimele două decenii. Acum prezicerile s-au adeverit, iar ortografia stufoasă, cu mii de excepţii ne încurcă.
România are, ca orice stat de drept, toate instituţiile democraţiei şi ale libertăţii, dar câştigate cu un tribut de sânge de nepreţuit. Bune, rele, cum or fi, ne costă multe sute de taxe şi impozite. Bani grei, necesari pentru şcoală, sănătate ca apa şi ca aerul. Cu ce s-or fi ocupând aleşii, dacă cea mai importantă zestre a identităţii naţionale e lăsată de izbelişte? La ce ne vor folosi dezvoltarea economică, salvarea finanţelor crizate, când limba română e pe cale să devină un mijloc de comunicare anomic, mitocan-manelistic? Cum e posibil ca oameni de stat cu pretenţii să nu fi învăţat din istorie că, după pierderea identităţii culturale, urmează neantul, dispariţia unităţii teritoriale şi risipirea poporului, ceea ce în ultimele decenii se întâmplă cu vârf şi îndesat? Priviţi agendele de lucru ale respectivelor instituţii, inclusiv ale CSAT, şi veţi vedea că singura şi eterna lor miză rămâne politicianismul bolnav de putere. De două decenii nu se mişcă un pai în cultura şi educaţia pentru cei mulţi.
Nu doar limba română suferă. Nici valorile tradiţionale, învăţământul, muzica, nici măcar Ciprian Porumbescu nu se simt prea bine. Până şi marşul primăvăratic deranjează şi va fi înlocuit chiar de „1 Mai muncitoresc” cu un imn naţional al turismului! După furtul atâtor bunuri de patrimoniu, după jaful tezaurului şi al cosonilor dacici, a venit rândul limbii. Urmează ca în scurt timp să se „reînnoiască” istoria naţională, aflată şi ea în agonie, în care să li se facă loc mărimilor zilei. Să se revină la capitole celebre ca „Erou între eroi”, să se înveţe la şcoală despre „Regina sexului”, „Voievodul oier”, „Învăţăturile Magdei Ciumac către fiica sa, Românica”, „Bătălia „doi şi-un sfert” de pe Podul Mogoşoaiei” etc.
În condiţiile în care tirajele revistelor de specialitate scad vizibil, emisiunile culturale n-au audienţă, iar accesul la carte e tot mai inutil, cum rămâne cu limba română?
Art. apărut în „Obiectiv de Suceava”
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 