Se coace fraudarea alegerilor?

 

 

Ştiind că de corectitudinea alegerilor depinde viitorul ţării, care este a mea în aceeaşi măsură ca şi a dumneavoastră, urmăresc cu îngrijorare proiectul noii legi electorale şi îmi stă în gât de două decenii un nod dureros: domnilor guvernanţi, dar cinstit nu se poate? Chiar trebuie încălcate mereu drepturile constituţionale prin fel de fel de şmecherii, una mai insalubră ca alta? Chiar nu ne putem integra între naţiunile europene civilizate? Sau nu înţelegeţi că înapoierea ni se trage de la veleitari ajunşi la vârf şi că acum nu mai merge?

Când puterii îi fuge pământul de sub picioare, în virtutea legii bunului plac, îndată se şi trezeşte un vrednic urmaş al lui Stalin care să aplice dictonul „nu contează cine ce votează, contează cine numără voturile”. De aici până la croirea unor legi electorale profitabile numai pentru unii n-a fost decât un pas, făcut mereu din ’90 încoace. Acum din nou se caută cu disperare noi posibilităţi de înşela aşteptările populare. Ce altceva vrea să însemne votul electronic sau prin corespondenţă când nici vorbă de logistica necesară, de integritate morală şi corectitudine a organizatorilor? Căci un scrutin democratic presupune transparenţă totală, încredere şi fairplay.

Au avut şi alţii necazuri, dar într-un regim democratic nu se câştigă puterea cu bâtele, nici cu spaima faţă de rege şi moşieri, cu tertipuri josnice şi gogoşi electorale, cu mici, bere şi găleţi, cu furturi masive de voturi prin centralizare, softuri hoaţe şi buletine introduse în urne de membrii comisiilor. Nicăieri nu votează 10 inşi în 3 minute, nici nu funcţionează „suveica” de faţă cu jandarmul. Multe fraude s-au produs cu ştiinţa Legislativului, a Justiţiei şi a Curţii Constituţionale: organizarea referendumului în aceleaşi zile, locaţii cu scrutinul, cetăţenie contra vot, aprobarea legii de mărire a lefurilor din educaţie cu 50% în ajunul alegerilor, ca după realizarea „visului” să fie anulată etc.

În Occident, schimbarea legii electorale e un eveniment naţional transparent şi democratic. Universităţi, centre de cercetare sociologică, oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, politicieni competenţi participă la întruniri, discuţii publice, sesiuni de comunicări, conferinţe, iar când procesul se finalizează, abia atunci legislatorii trec la lucru. Niciunde partidele nu au tupeul să-şi facă legi în propriul interes, iar Parlamentul să înghită mârşăvia prin angajarea răspunderii. Miroase de la o poştă a dictatură. Lipsirea de dreptul de a alege cinstit, limitarea libertăţilor ar atrage mânia populară, ca de atâtea ori în istorie. Întotdeauna, politicienii noştri speculează răbdarea şi (ne)înţelegerea românilor. Iată că situaţia a trezit suspiciuni şi-n presa occidentală.

Un savant român, Ştefan Popoveniuc, cu un doctorat la Universitatea „George Washington”, a proiectat un sistem de vot compatibil cu tehnologia scanării optice¹. El face posibilă organizarea simplă şi fără dubii a scrutinelor şi dă posibilitatea oricui să verifice matematic rezultatele alegerilor. Exclude orice ingerinţă. Nu e nevoie să ai încredere în nimeni, nici măcar în computer. Mari universităţi americane şi europene, organizaţii (non)guvernamentale l-au solicitat să conferenţieze pe tema în discuţie. Nu şi în România, ţara lui natală. După diverse simulări, exercitări în domenii private, zone mici, şi-a aplicat proiectul în Takoma² (2010, Oregon, SUA).

Diriguitorii noştri însă preferă procedee complicate, dar alunecoase ca supraveghere, pază, numărătoare manuală, procese verbale contestabile în instanţă, sute de mii de lucrători şi maşini să tăbârcească sacii cu buletine de ici-colo, ori să-i arunce prin râpe, tomberoane ca altădată. Preferă softuri discutabile în care un vierme şmecher poate deturna votul a milioane de alegători, temându-se de controlul post-operativ al cetăţeanului dornic să afle cât a contat opţiunea sa. Numai că pentru democraţie s-a murit în Decembrie.

 

Petru Tomegea

 

Note

1.  Scantegrity II: End-to-End Verifiability for Optical Scan Election Systems using Invisible;

2. „Scantegrity II Municipal Election at Takoma Park: The First E2E Binding Governmental Election with Ballot Privacy”, USENIX Security 2010, Washington D.C.

Ziare.com

 

Hibe ale politicului

 

 

Nu poţi să nu apreciezi eforturile lucrătorului manual, ale excavatoristului, sudorului, strungarului, mecanicului, zidarului, dascălului, ale ţăranului român care, cu hărnicie şi uneori devotament, îşi duc treaba la bun sfârşit. Deşi nu beneficiază de cine ştie ce dotări şi remuneraţii, pun suflet în ceea ce fac. Pe umerii lor stă ţara.

Când e vorba de politician, lucrurile se complică. Activitatea sa presupune calificare de top, dotare intelectuală peste medie, disciplină, corectitudine şi moralitate. Idei devenite demult loc comun. Numai că parametrii economico-sociali nu vor să se îmbunătăţească de la sine. Din contra. Coboară spre limita suportabilităţii. Ceva trebuie făcut. Azi.

Dacă muncitorilor şi specialiştilor români li s-au deschis pieţele occidentale cu largheţe, iar activitatea lor e producătoare de mari beneficii pentru o economie avansată, pentru ei înşişi şi România, rezultatele managementului politic intern nu mulţumesc pe nimeni, cu excepţia celor de la putere. Însă explicaţiile poporenilor nu coincid cu acelea ale profesioniştilor: în timp ce primii acuză corupţia, nepriceperea, reaua-voinţă, ceilalţi le adaugă referinţe mai puţin uzuale ca dificultatea meseriei de politician, vârsta fragedă a democraţiei noastre, precaritatea şcolilor politice şi, s-o spunem, lipsa chefului de a învăţa.

Pentru omul politic, dorinţa de a ajuta semenii şi jurământul faţă de popor nu sunt suficiente. În munca sa are acută nevoie de ştiinţe sociale, de studii de diagnoză şi prognoză, de fundamentare ştiinţifică a opţiunilor agendei publice. Trebuie să fie capabil de operaţiuni înalte ale gândirii ca analiză, abstractizare, sinteză şi generalizare, să poată emite judecăţi de valoare. Politicienii înşişi le reclamă de zeci de ani. Inutil. Căci deciziile politice, în majoritate, n-au vreo legătură cu procesele cognitive enunţate aici.

Să presupunem prin absurd că nu sunt în stare. Atunci s-o recunoască deschis şi să apeleze la manageri consacraţi, la miile de experţi români aflaţi acum în solda celor ce ştiu să le aprecieze pregătirea ori să aplice deciziile de succes ale altora care au trecut prin situaţii asemănătoare. Nici asta nu se întâmplă. Pofta de putere, interesele ascunse, orgoliile, aroganţa, supralicitarea propriilor capacităţi, repetarea naivă a aceloraşi greşeli… ne îngroapă şi mai adânc în recesiune.

Şi mai sunt câteva situaţii privite de mediile internaţionale ca bizarerii: în posturi de înaltă competenţă, se angajează oameni de încredere ai decidentului, ori lideri marcanţi de partid. Orice sociolog va sesiza că nonvaloarea din vârf va distruge raporturile de muncă. Ignorantul nu poate impune respect subordonaţilor cu studii serioase, iar eficienţa va scădea, instituţia puterii îşi va pierde echilibrul şi credibilitatea. Lucruri ştiute, dar mereu omise.

Apusenii ne sunt cu mult înainte deoarece respectă de secole câteva reguli: nimeni nu poate profesa fără diplomă, calificare. Cine n-a fost în stare să înveţe, rămâne la muncile de jos. Dacă n-are avere. Niciun dulgher nu tânjeşte după postul de ministru, la fel cum zidarul nu face pe inginerul sau arhitectul fără să-şi primească pedeapsa. Când ai meserii ca tejghetar, chelner, şofer, mecanic… nu te apuci de alcătuit legea educaţiei, nici de reformat statul.

În plus, cu toate că mulţi dintre înalţii demnitari se află cu CV-ul pe tarla, nici măcar    nu-şi văd de fişa postului. Stau cu ochii pe alţii. Li se pare că sunt geniali, îşi dau cu părerea despre orice, de la management politic, la valori artistice şi principii filosofice. Deşi n-au fost capabili să rezolve cum-necum sarcinile proprii de lucru, îşi depăşesc sfera de activitate intrând cu bocancii în alte domenii. Mulţi se bazează pe experienţă, pe ce au auzit ici-colo sau citesc în presă. Or politica este o ştiinţă şi o artă de înaltă responsabilitate. Fără ele, ne vom situa mereu la marginea civilizaţiei.

 

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

Creşterea şi descreşterea puterii portocalii

 

 

Multe partide, formaţiuni mor înainte de a se naşte la tribunal, dar cele mai multe, după. Dacă ar sta cineva să studieze emulaţia doctrinară a românilor, capacitatea lor de asimilare a ideologiilor universale de succes, ar descoperi cu uşurinţă că n-a rămas mai nimic neexperimentat. Din păcate, a contat mai puţin potrivirea acestor forme ale conştiinţei social-politice cu fondul autohton, motiv pentru care au dispărut, fără a lăsa ceva în urmă. Personalităţile în jurul cărora s-au încercat construcţii partinice efemere au avut aceeaşi soartă cu a formaţiunilor, în cazul fericit când n-au fost absorbite, ori canibalizate de altele deja existente. Chiar şi aşa, numărul partidelor legitimate prin sufragii, având consilieri, deputaţi, senatori, preşedinţi îl surclasează pe acela din ţările cu democraţie aşezată. Totuşi fragmentarea nu se datorează doctrinelor, cât unor jupâni şi bisericuţe de partid uşor de perceput când se decid candidaturile.

Prezentată de ele înseşi, evoluţia formaţiunilor româneşti nu coincide vreodată cu realitatea. Slaba coeziune internă, derizoriul unor instituţii precum Autorităţile Electorale Permanente locale ori centrale fac imposibilă o radiografie exactă a personalului şi a aderenţei la mase a partidelor, iar mitomania liderilor, a activiştilor va continua. Toţi se laudă cu liste impresionante de membri, cu organizaţii în toate cătunele, străzile, comunele, iar partidele lor sunt mari, puternice, victorioase, puse pe fapte mari. Nici până azi n-a răspuns nimeni la acuzele PRM care de fiecare dată câştigă alegerile, dar nu şi puterea, din pricina americanilor, a ruşilor, a ocultei mondiale în cârdăşie cu cea locală.

Partidele favorite după ’89, FSN, PDSR, Convenţia Democratică – PNŢCD, PSD, Alianţa DA PNL-PD şi apoi PD-L au beneficiat la urne de entuziasm popular, au avut după accederea la guvernare o creştere spectaculoasă în sondaje, iar la unul, doi ani de erodare în funcţii, elanul încrederii populare s-a veştejit, la unii mai puţin, la alţii dramatic, ţărăniştii ieşind pe uşa din dos a scenei. Motivaţia şi voinţa politică de a face reforme a scăzut odată cu pierderea suportului public, iar guvernele au funcţionat în virtutea inerţiei. Excepţia a constituit-o PNL, ieşit cu fruntea sus dintr-o guvernare în coabitare problematică cu un preşedinte ostil.

Creşterea coeficientului de încredere s-a bazat întotdeauna pe promisiuni deşarte, pe un populism deşănţat şi nu pe programe simple de guvernare a căror punere în operă să constituie principala preocupare a demnitarilor. Ca atare n-aveau cum să menţină trendul ascendent. Şi apoi, după câştigarea cum-necum a sufragiilor şi accesul la resurse, toate forţele politice ajunse la Palatul Victoria au continuat şi mai abitir campania electorală, în loc să se apuce de treabă, să se spetească pentru binele comun. Cu excepţia reuşitelor NATO şi UE, cu presiuni constante din partea amândurora, puţine realizări pot fi trecute în palmaresul puterilor postdecembriste. Electoralismul nenorocit continuă de 21 ani, fără şanse de a fi stopat, decât poate de intervenţia divină.

Ce i se întâmplă azi puterii portocalii respectă întocmai paradigma descrisă mai sus, cu câteva observaţii: după 2008 n-a mai beneficiat de optimism şi simpatii populare ca în 2004, iar căderea în sondaje a apărut ca urmare a acuzelor de fraudare a alegerilor prezidenţiale. Ar fi crescut enorm în ochii tuturor, dacă ar fi acceptat renumărarea voturilor. Era un semn că n-au nimic de ascuns. Sunt percepuţi ca responsabili pentru criză şi abuzuri grosolane de putere ca ocolirea Legislativului şi controlul Justiţiei, iar autoritatea morală, credibilitatea reformelor s-au prăbuşit. Ultimele manifestări populare arată că majoritatea poporenilor nu mai acceptă starea de fapt, pragul suportabilităţii fiind demult depăşit. Până şi suflul propagandiştilor oranj a pălit, iar schimbarea nu mai poate întârzia fără riscuri politice majore.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

Psihologia politicianului de succes

 

 

Întrucât profesionalismul arareori face casă bună cu presa noastră, iar analiştii macină fără efect aceleaşi teme personalizat-partizane, în România exercitarea puterii n-a devenit artă şi ştiinţă. Needucat civic, poporul a rămas şi el la stadiul de populaţie neinformată, votând în necunoştinţă de cauză ce i s-a oferit. Inclusiv o formă de guvernământ străină tradiţiilor şi obiceiurilor sale.

Critica fără discernământ a clasei politice, privită ca organism viciat în integralitatea sa, sugerează insatisfacţia generalizată faţă de exerciţiul guvernării. Odată scăpaţi din infernul dictaturii, am atins un nivel de aşteptare uriaş, iar puterile politice nu s-au ridicat la înălţimea entuziasmului popular. De câţiva ani, calitatea actului politic, instituţiile statului şi standardul de viaţă provoacă frustrări grave, iar momentul unei defulări se apropie. Fiindcă asupra actualilor diriguitori planează acuzaţii de incompetenţă, corupţie, trădare a interesului public, cititorii vor să le identifice caracterele, fizionomia, ca să afle ce ne trage îndărăt, de ce succesul aleşilor nu coincide cu al tuturor cetăţenilor.

Întâi să ne bucurăm că avem şi din aceia care pun umărul la rezolvarea treburilor publice. Cât se pricep. Dar sunt mereu încurcaţi de veleitari, oportunişti, de cei ce poftesc funcţii, întâietate şi notorietate. Cei ce vor cu orice preţ să pară bărbaţi de stat fără de care se dărâmă ţara. Nu s-au pus însă cu burta pe carte să devină utili celor mulţi, nici nu şi-au lepădat vechile metehne. Destui poporeni lipsiţi de experienţă şi criterii de apreciere a valorilor chiar le-au admirat şmecheria, fanfaronada, averea, crailâcul. Falşi salvatori şi profeţi au ştiut să le capteze încrederea, înşelându-le vigilenţa. Abia la greu li s-au văzut ipocrizia, caracterul duplicitar, cinismul.

Aşadar cum sunt politicienii români de succes? Sunt perfecţi. Ei înşişi o declară în faţa camerelor de luat de vederi, care le gâdilă orgoliul la maxim. Nu-şi recunosc niciodată defectele. Nici vinovăţiile. Chiar dacă dovezile sunt evidente. Puşi tot mai adesea la colţ, dau vina pe ceilalţi, pe comilitoni, prieteni, fârtaţi de afaceri, pe fostele guvernări, pe securişti, comunişti, pe capitalişti, pensionari, dascăli, medici, pe sărăceni, pe poporul leneş, numai să-şi salveze ei pielea. Prinşi cu minciuna, neagă mojiceşte azi ce-au afirmat ieri. Niciodată nu-şi pot pune în aplicare marile talente din cauza celorlalţi. Mai vor încă un mandat, să ne arate ei în sfârşit ce pot. Nu ne-au arătat. Predică democraţia, dar mituiesc electoratul. Sunt nisipurile mişcătoare ale politicii româneşti. Pe care nu se poate construi nimic.

Privindu-i zi de zi pe ecran, le descoperi ţesătura intelectuală încropită la repezeală. Dar se simt atotstăpâni. De neclintit în convingeri. Îşi închipuie că politicianul trebuie să fie deodată şi savant, şi om de cultură, şi filosof, şi tată de naţiune. De aceea lasă impresia că dispun de competenţe universale, de expertiză în toate domeniile, de la pixelul albastru la dansul de societate, de la rindea şi tejghea la Cioran şi învăţământul universitar. Le au pe toate la degetul mic asemeni Conului Leonida faţă cu reacţiunea: „ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”. Nu s-a auzit de unul care să aibă îndoieli.

Toţi se socotesc mari personalităţi, eventual (Dumne)zei şi zeiţe, vor să fie adulaţi în băi de mulţime, atrag ca un magnet sexul opus, au noroc în afaceri. Ţucălarii afirmă că încă nu s-au născut alţii mai buni. Sunt omnipotenţi: pixul lor bugetar poate înaripa viaţa unor întregi categorii sociale, ori poate s-o stingă, poate să şteargă de pe hartă zone întregi sau să zidească palate pentru ai săi. Legile sunt pentru căţei.

De o vreme îşi învaţă pe de rost discursul. Repetă toţi acelaşi lucru. Doar ei deţin adevărul. Ceilalţi sunt negata, ciurucuri, zoaie, ling preşul, îndureraţi de patrie… Patria nu poate fi iubită de orice terchea-berchea. Căci patria e numai a lor.

 

Petru Tomegea

Ziare.com, Crai Nou

 

 

 

 

 

 

Alianţa lui Crin a deranjat muşuroiul de furnici

 

 

 

Mişcarea politică a liberalilor este o ecuaţie cu prea multe necunoscute ca să o poţi expedia în câteva rânduri. În schimb spectacolul politic declanşat încă înainte de semnarea protocolului pare regizat de o mână de maestru. Întrolocarea celor trei se cocea demult, după ce s-au convins că PDL e în stare de orice pentru păstrarea puterii şi va folosi întregul arsenal manipulator ca să menţină fragmentarea Opoziţiei.

Mediile publice, jurnaliştii, oamenii de influenţă şi ofiţerii acoperiţi au reacţionat instantaneu: presa s-a repoziţionat nu în funcţie de doctrine, curente, partide, ci, ca în lumea primitivă, fie alături de Putere, încă profitabil, fie alături de Opoziţie, care se uneşte sub semnul speranţei într-o societate liberă şi democratică, alături de majoritatea populaţiei sătule de curbe de sacrificiu.

Însă limpezirea apelor în mass-media a permis deconspirarea activiştilor consacraţi ai puterii cotrocene, a oamenilor de influenţă şi a ofiţerilor acoperiţi din presă, care, la comanda „Porumbacu”, au declanşat o ofensivă fără precedent. De neimaginat de la disoluţia FSN încoace. S-a încercat spargerea redutei Crin şi a unităţii liberale, folosindu-se tehnica exersată cândva la dislocarea grupului Stoica-Stolojan. S-au reluat la cel mai înalt nivel informaţii calomnioase veştejite la timpul lor de CNSAS, s-a reactivat corul de vaiete la catafalcul urmaşilor Brătieni, s-au răspândit acuzele groteşti multiplicate cu copy-paste de postacii de partid pe toate site-urile libere şi pe forumuri. N-au lipsit procesele de intenţie: deplasarea definitivă la stânga, Voiculescu – preşedinte, trocul cu Antenele, iar câţiva lideri s-au trezit cu nelipsitele dosare penale, semn că, iată, după vinovăţia în cazul Schengen, Justiţia e independentă şi se apucă de treabă.

Cititorii serioşi s-au convins că jurnalismul sub acoperire şi ipocrizia bănoasă a unor condeie celebre nu sunt o invenţie a scenariştilor groazei, iar sensul intervenţiei lor indică fără tăgadă cine le este stăpânul. Practic, s-au pus în operă iarăşi şi iarăşi principiile bolşevicului Roller. Privind la alte evenimente asemănătoare, îi găsim mereu prezenţi pe metereze. Cu cât tulbură apele mai mult, cu atât întârziem în starea de înapoiere şi sărăcie. Unii zic că sunt securişti, dar respectivii o făceau măcar cu profesionalism. Nu poţi avea onoare, demnitate când ai aplaudat alianţa PDL-PSD, iar acum critici PNL-PC (Zoe Petre).

În plus, nu televiziunile private sunt pericolul pentru democraţie şi libertăţi, căci invită în studiouri personalităţi şi activişti din tot spectrul politic, ci încălcarea Constituţiei şi a legilor, sugrumarea presei libere şi a drepturilor la o viaţă decentă.

Evident că dl Bodo Hombach, şeful concernului media WAZ, e interesat să-i atace pe mogulii concurenţi. Numai că majoritatea trusturilor internaţionale de prestigiu, inclusiv WAZ, aparţin unor proprietari pe care Domnia Sa îi discriminează nenumindu-i oligarhi.

Fireşte, negocierile între diverse formaţiuni sunt până la urmă armonizare a orgoliilor şi a intereselor politice, dar democraţia internă de partid încă funcţionează la liberali. Din cât s-a văzut, a contat nu doar voinţa lui Crin, ci a unei majorităţi. Era normal să fie şi nemulţumiţi, dar se vor supune deciziei majoritare. N-a venit intempestiv ordinul comandantului suprem ca la alţii. În Germania, coaliţia stânga-dreapta n-a stârnit atâtea patimi, iar beneficiile le simte oricare locuitor al landurilor. Şi apoi, într-o alianţă sunt şi inşi incomozi, chiar sperietori, ca Felix, bătrânul edec Iliescu…, dar urmând exemplul portocaliilor care au înghiţit broscoiul râios, alianţa va înghiţi şi ea motanul. Nu poţi susţine că cel ce înghite broscoiul e nobil, iar cel ce înghite motanul, mojic.

Activiştii Puterii au scăpat din vedere că, declanşând atacuri totale împotriva liberalilor, li se vor observa spaima şi deruta, rămânând fără muniţie în viitoarele bătălii.

 

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

Mesajul prezidenţial şi agonia statului

 

 

Mesajul prezidenţial de Anul Nou ne-a demonstrat a nu ştiu câta oară improvizaţia şi băşcălia în care se zbate politica românească la vârf. Şefii de stat ori de guvern din toată lumea civilizată au tratat cu maximum de respect şi seriozitate popoarele în fruntea cărora se află, urându-le cele cuvenite şi apreciindu-le eforturile spre progres şi civilizaţie. Au făcut-o prin ceremoniale consacrate de zeci de ani, încărcate de solemnitate şi înţelepciune, au vorbit de realizări şi greutăţi, au dat dovadă de empatie cu propriile naţiuni.

În programul TVR 1 din 31 decembrie 2010, discursul preşedintelui era planificat la 23.52. Milioane de români din ţară şi străinătate, agenţii de presă străine l-au aşteptat degeaba. Au realizat că România e o ţară fără căpătâi, că între ceea ce spune reprezentantul statului şi ceea ce face nu e vreo legătură, iar hotărârile la vârf contează cât o ceapă degerată. Nicăieri în lume nu se mai întâmplă aşa ceva. Poate în vreme de catastrofă ori război, Doamne fereşte!

Şi-a amintit de datoria faţă de naţiune a doua zi când, ca din „întâmplare”, a găsit camere de luat vederi şi microfoane întinse spre a-şi transmite în direct nu mesajul oficial, nici urări de prosperitate şi sănătate poporenilor, ci pentru a stabili agenda publică a Noului An: concedierile vor continua, statul n-are ce oferi contribuabililor, cei ce au aşteptat pomană de la stat au rămas cu masa goală… Regrete eterne. Spuse pe nerăsuflate, cu nelipsita-i jovialitate, contrastând cu a spectatorilor, ideile par a fi fost pregătite pentru un discurs „liber”, în faţa unor ipotetice mulţimi. Scuza că nu l-a invitat niciun primar când toată ţara a căpătat culoare portocalie nu ţine… În fine, am înţeles iar că suntem puturoşi şi ne întreţine statul. Şi-a amintit printre altele de modernizarea administraţiei, de reforma educaţiei pentru care se luptă de 6 ani, dar fără rezultate notabile. Nu ne întrebăm însă de ce, fiindcă de doi ani are de partea sa o majoritate parlamentară şi un guvern propriu care nu-i ies din cuvânt.

Nu se ştie în ce calitate ni s-a adresat dl Băsescu. Nu ne-a spus. Pe stradă, la magazin, pe pârtie, la restaurant n-are ce căuta preşedintele, fie şi jucător, ci cetăţeanul Băsescu, egal în drepturi cu oricare dintre noi. Or mesajul preşedintelui nu a fost de la tribuna oficială, aşa cum se obişnuieşte în ţările democratice, inclusiv în Belarus, ci de pe o stradă oarecare, extrem de securizată, după cum s-a putut vedea la TV, pe unde l-au purtat paşii după „noaptea dintre ani”. Am avut în faţă un cetăţean atotputernic, atotştiutor care planifică viaţa unui întreg popor după ce îi trage o săpuneală părintească zdravănă.

Modelul băsescian a fost multiplicat cu succes de dl Boc, de dna Udrea şi de alţi domni ai puterii care au avut chef să ne „fericească” la început de nou deceniu. Ca şi dl Băsescu, niciunul nu se desparte de calitatea oficială, fişa postului fiindu-le cartea de vizită pretutindeni mereu.   S-au inspirat din regulamentul cazon, după care comandantul e comandant şi când… doarme. Acum cititorii vor înţelege de ce avem instituţii nefuncţionale: decizia e luată nu după îndelungi chibzuieli, ci la botul calului, pe colţul mesei, după umorile şefului, iar competenţele şi expertiza vor fi fiind bune pentru alţii. Şeful ştie cel mai bine ce e de făcut. De asta nu se va vedea degrabă capătul crizei.

Ne-a mărturisit că nu îi place să vorbească cu drapelele şi stema ţării în spate, ca Iliescu şi ceilalţi. Altădată compara clasa politică din care şi Domnia Sa face parte cu o zoaie aruncată pe geam, ori se plângea că sistemul politic e unul ticăloşit, că românii s-au învăţat să stea cu mâna întinsă la stat, că şcolile scot tâmpiţi… N-avem spaţiu să mai vorbim de categorii profesionale vizate direct.

Probabil că serviciile secrete ar trebui să ne informeze dacă nu cumva l-a obligat cineva pe dl Băsescu să candideze împotriva voinţei sale pentru al doilea mandat.

 

Petru Tomegea

Ziare.com, Crai Nou

 

 

 

 

 

 

 

Visul lui Crin

 

Liberalii împreună cu liderul lor sunt nişte visători. Dar visurile lor, din păcate, nu seamănă cu „American dream”. Enunţat de J. T. Adams în 1931, în plină recesiune, devenit doctrină politică, ucigaşă, ce e drept, pentru pastorul Martin Luther King, visul prevedea libertate, prosperitate şi succes pentru toţi curajoşii. Căci în crize se nasc cele mai avântate utopii.

Dacă visul american a îmbătat inimile sutelor de milioane de locuitori ai lumii noi, visul bunului simţ s-a prăbuşit în România minciunii şi a deznădejdii. Liberalii ar fi putut să prevadă că nu din iluzii vin voturile, ci din uliţele prăfoase ale satelor şi din cartierele ceauşiste tot mai ruinate. Acolo au prins promisiunile ipocrite ale candidaţilor pentru care adevărul, cinstea nu fac două parale. Sumele uriaşe puse în joc pentru voturi atunci ne fac viaţa grea acum. Ce a ieşit din uninominal şi mită electorală se vede: o mulţime de internauţi ar dori ca Domnii Obama, Sarkozy, Doamna Merkel, Regina Angliei să ne ocupe meleagul strămoşesc, ca să ne scape de sărăcie şi de hoţi.

Cu toate acestea, sloganul liberal a prins la anumite categorii de intelectuali. Degeaba însă: neîncrezători, aceştia au absentat de la acţiunea civică a sufragiilor, ori au dat votul celor ce  le-au promis 50% în plus la salariu. Au mizat pe-un cal mort şi acum trag ponoasele.

Fiindcă mereu uităm şi ne lăsăm înşelaţi, visul bunului simţ în politică nu poate avea prea curând o majoritate critică, dar măcar ar trebui să devină vector important în viitoarele confruntări. Atitudinea corectă, cinstită faţă de electorat ar putea fi impusă printr-o campanie mediatică inteligentă, pe când competenţele, expertiza actului de guvernare au nevoie de ani buni, de atragerea valorilor risipite pe mapamond şi de promovarea celor de acasă. Or diriguitorii nu sunt nicidecum interesaţi de tehnocraţi merituoşi, ci de yesmeni, de inşi compromişi şi şmecheri, unşi cu toate alifiile, dar slujitori preaplecaţi ai politrucului de modă nouă. Singurele lor calităţi trebuie să fie acelea de slugi, de acar Păun, sau de Moţoc, uşor de zvârlit la gunoi sau de scos în faţa mulţimilor înfuriate. Pentru unii, s-au creat organe de spălat obrazul.

Actualmente, bunul simţ şi politica nu se împacă nicidecum. Caracteristic oamenilor integri moral, cu cei şapte ani de acasă, cu o şcoală făcută temeinic, bunul simţ ne-ar tăia elanul de a minţi, ne-ar responsabiliza faţă de aproapele nostru, ne-ar determina să lucrăm în folosul ţării… Dar şi aceste cerinţe minime sunt ipocrite, căci toţi acaparatorii de demnităţi publice fac mare caz de ele. Până se văd cu sacii în căruţă. Apoi, ca-n fabulă, uită de unde au plecat. Aşa s-a terfelit toată panoplia virtuţilor străbune, de la ruşine, cinste, la credinţă şi milostenie. În doar 21 ani. S-a irosit prosteşte credibilitatea factorului politic şi a instituţiilor sale. Or fără ele nu poate exista democraţie.

Mai este şi categoria mitocanilor cărora forumiştii le zic ghiorlani, mârlani, mocofani, mojici, ţopârlani… Pentru ei bunul simţ nu există, aşa cum nu există reguli, principii, legi. Şcoala nu a scos nimic din ei. Nu avea ce. Imuni la dojană şi învăţătură, corup pe oricine, fură orice, batjocoresc totul. Sunt tari. Îi au la mână pe ceilalţi. Chiar dacă unii au diplome înalte, de care au făcut rost, căci în România orice e de vânzare, de la onoare la suflet. Bişniţari de vocaţie, înşelători de profesie, au reuşit să îngenuncheze o populaţie răbdurie, bună doar să le satisfacă poftele de avere şi mărire.

În visul copilăresc al lui Crin, această categorie e arătată mereu cu degetul. E adevărat că uneori degetu-i se îndreaptă spre propriii comilitoni, semn că e nevoie de târn şi în curtea din spate a liberalilor.

În marele marş spre Washington, pastorul King, cu celebrul discurs „I have a dream”, a adunat peste 300 000 de participanţi, însă de visul lui Crin al politicii bunului simţ nu se mai aude nimic. Până şi visele ne mor strivite de nepăsare.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

Un frac nou pentru PDL – Creştin-Democraţia

 

 

Creştin-democraţii au o carte de vizită impresionantă. Cei francezi şi italieni şi-au scos popoarele din crize postbelice prelungite, CDU cu celebrul cancelar Helmut Kohl a izbutit să reconstituie unitatea Germaniei, iar cei belgieni sunt mai influenţi decât oriunde. Având o doctrină generoasă, inspirată de teologia socială catolică, mai ales protestantă, au ştiut să gestioneze puterea chiar şi în coaliţii paradoxale. Pe deasupra, împreună cu PPE reprezintă principala forţă a Parlamentului European, exercitându-şi puterea în numele unor largi categorii sociale.

Miza majoră a creştin-democraţiei tulbură demult minţile oportuniştilor dâmboviţeni, dar graba de a ocupa terenul viran nu a fost deloc propice limpezirilor doctrinare, nici programelor de propăşire a ţării. Dacă în Occidentul papal, mişcarea creştin-democrată decurge din relaţia firească între credincioşi şi statele laice, dimensiunea socială a ortodoxiei se confundă cu liturghia şi milostenia, iar irelevantul atribut creştin-democrat adăugat în coada PNŢ-ului a atras după sine acuza insidioasă de fundamentalism. Or complexul lor de inferioritate apărea tocmai din slaba relaţie cu biserica, din lipsa de adeziune a populaţiei, eminamente creştină. Tardiva încercare de a explica atitudinea depăşită asupra secularizării, a laicizării învăţământului a fost sortită eşecului, iar absenţa Seniorului a dus la pierderea autorităţii, a motivaţiilor şi a curajului. S-a dovedit viabilă doar încercarea de deconspirare a trecutului comunist, a crimelor inimaginabile în numele unei ideologii utopice. Cu care însă se laudă alţii.

Azi ţărăniştii se zbat între viaţă şi moarte. Nu urcă în sondaje cu toată bunăvoinţa publică. Au un culoar mai favorabil ca oricând, dar nu izbutesc să evadeze din ţarcul eternelor certuri pentru şefia partidului. Care partid? Identitatea şi notorietatea le-a asigurat seniorul Coposu, tot el i-a împins postmortem spre putere în ’96. Gestionarea proastă a guvernării în coaliţie, infiltrarea cu ofiţeri măgureni, jocurile de picioare ale adversarilor şi veleitarismul i-au scos din cărţi. Comportamentul unor lideri a lăsat miros insuportabil. Lipsa de orizont, anvergura doar de suprafaţă a corifeilor şi chiar renunţarea facilă la principiile creştin-democraţiei i-au adus într-o situaţie umilitoare.

Lipsit de vizibilitate în afara campaniilor electorale, cu o activitate insignifiantă în teritoriu, PNŢCD se trezeşte din somn o dată la 4 ani ca să depună liste impresionante de candidaţi pentru alegerile locale şi chiar naţionale. Iluziile se dovedesc mereu deşarte.

Privindu-i pe ţărănişti vegetând sub nu ştiu câte sceptre, cu zeci de jupâni incapabili de colaborare, ai senzaţia că le e frică să se apuce de treabă. Cu o doctrină nobilă, cu surorile Coposu, dar fără un „baci” cinstit şi har-nic, nici măcar nu îndrăznesc să-şi definească inamicul împotriva căruia să-şi strângă rândurile, nu reuşesc să găsească un mesaj programatic cu priză electorală pentru a-şi reactiva masa de susţinători. Câţi or mai fi fiind. Stau la mila Domnului, în loc să-şi lase orgoliile deoparte şi să convoace un Congres Naţional pentru unirea tuturor aripilor şi rezolvarea leadershipului. Aşteaptă în faţa porţii ca o fată săracă şi orfană gata să se ducă după primul venit.

Mai mult, pentru a încurca iţele ţărăniştilor şi a le diminua impactul electoral, încă din anii ’90, tribunalele au înregistrat zeci de formaţiuni care se revendicau doctrinar din creştin-democraţie, proces neîncheiat nici acum, Fundaţia Creştin-Democrată a dlui Baconschi fiind ultima poftitoare de blazon şi nobleţe. Pedeliştii, ctitori ai manevrelor politiceşti de sub Podul Mogoşoaiei, tare şi-ar schimba mantaua pătată cu fracul creştin-democrat. Ca să mai câştige o dată sufragiile. Maculat concepută, Albă ca Zăpada este o altă Mărie cu aceeaşi pălărie oranj. Ea va suna goarna adunării doritorilor de putere rămaşi fără coledzi.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

 

De ce nu mai zâmbesc românii?

 

 

Nu e alt mijloc mai simplu să afli nivelul de educaţie al unui individ şi civilizaţia unui popor decât analiza capacităţii de a zâmbi. Observat încă din Antichitate, fenomenul a captat atenţia şcolilor de oratorie care îşi deprindeau discipolii să-şi lumineze faţa cu un surâs pentru a capta bunăvoinţa auditoriului. Moştenit din latină, „a surâde” e semn că mai demult românii cultivau bunele maniere. Ca dovadă, i-am adăugat un sinonim mai cald, „a zâmbi”. Ambele sunt străvechi, aşa că pilduitorul trecut românesc ne-ar putea reaminti multe virtuţi apuse.

Despre surâsul Monei Lisa s-au scris mii de pagini, iar popoarele lumii, inclusiv românii, au născocit poveşti despre împăraţi care nu ştiau să zâmbească. Elita antebelică românească a cultivat şi ea codul manierelor elegante, dar în iureşul apocaliptic spre „omul nou”, regimul bolşevic a condamnat intelighenţia la nefiinţă. Imediat întunericul imposturii proletcultiste s-a cocoţat pe grumazul răbduriului popor, devenit peste noapte populaţie rătăcită. Grimasa schizofrenică a tovarăşilor ascundea minciuna atotstăpânitoare, „sufletul nemuritor al comunismului” (Kolakowski).

Adevăraţii ţărani şi lucrătorii harnici au continuat să-şi zâmbească, să-şi facă mici reverenţe, scoţându-şi de departe pălăria. Umanitatea se refugiase în inimile şi cugetul lor.

Nu e de mirare că libertatea şi democraţia irump într-un popor care uitase de căldura, bunătatea, înălţimea morală a surâsului sincer, deschis. Privite astăzi cu un ochi rece, scenele revoluţiei din ’89 scot în evidenţă dimensiunea tragică a faptelor şi a feţelor unui neam rătăcit în istorie. Românii nu mai ştiau să zâmbească, să se bucure de reuşita lor. Le-au venit în ajutor încurajarea, zâmbetul regelui Mihai în neuitata vizită pascală, numai că această lumină nu a trecut de pe faţa Măriei Sale pe aceea a poporenilor. Inima noastră învârtoşată nu i-a priceput mesajul.

Vânzoleli politice crunte se abat peste noi după ce vechea luptă de clasă s-a transformat peste noapte în bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru putere. Simţind forţa de sugestie a zâmbetului în folos electoral, câţiva politicieni autohtoni s-au afişat cu un rictus, o schimonosire cu gura până la urechi. Caricatură de prost gust, lipsită de nobleţe sufletească şi subţirime intelectuală, grotescul jâmbăt şi hăhăiala au provocat o reacţie de apărare a mulţimilor împotriva imposturii, a mimării iresponsabile a dragostei faţă de sărăceni.

Nici oamenii de valoare n-au făcut uz de civilizatul, nobilul surâs. Ca să fie credibili, arătau o morgă ţeapănă. Nu voiau să fie asimilaţi surâzătorilor de paradă, îmbătaţi de putere.

Au rămas de pomină feţele încruntate ale guvernanţilor români în întâlnirile lor cu personalităţile Occidentului, ale căror chipuri degajă lumină şi înţelegere, iar expresivul zâmbet, fie şi protocolar, stimulează atmosfera bunei comunicări. Nu e numai o chestiune de educaţie ori de bună creştere, cât mai ales însemn al bogăţiei şi al frumuseţii interioare, al prea plinului sufletesc, al stăpânirii adevăratelor valori ale civilizaţiei.

N-au lipsit încercările de a zâmbi sincer în aceşti ani. Reactualizând filmul primelor manifestări publice, ne amintim bonomia unor figuri începând cu a Doamnei Doina Cornea, a domnilor Coposu şi Raţiu, de ochii plini de vioiciune ai poetului Ioan Alexandru, de poveţele blânde ale Părintelui Galeriu, încât ni se părea că normalitatea avea să revină nu peste mult timp. Aşteptarea a fost zadarnică.

Acum lucrurile par să se eternizeze într-o zare cernită. Lumina încă nu ia locul încrâncenării pe chipul fruntaşilor noştri, încruntarea aspră continuă a-şi arata faţa hâdă în locul deschiderii şi al transparenţei, ascunzând laturi obscure. Pe nesimţite, clasa politică s-a înstrăinat de propriul popor, în lipsa punţilor unei reale comunicări.

Românii îşi regăsesc cu mare greutate identitatea.

Petru Tomegea

Ziare.com

Mare debarasare politică în 2011?

 

 

Nici nu s-a împrăştiat mirosul de sarmale festive, că a şi început ofensiva mediatică a partidului aflat la putere în frunte cu bravu-i comandant. Oriunde deschizi televizorul, dai ca din întâmplare de jovialitatea-i deloc molipsitoare. Printr-o politică de dictat, inapţi de negociere şi comunicare cu alte formaţiuni, s-au trezit singuri, izolaţi pe scena politică. Cu orice preţ, războiul actual de imagine trebuie să dreagă busuiocul veştejit dramatic în sondaje, căci vin alegerile, iar Opoziţia strânge rândurile. Ca niciodată, tace. Ameninţător.

Astfel de războaie continuă de 21 ani, aducând ţara la sapă de lemn. Latura lor infracţională scapă însă vederii: în loc să trudească în folosul cetăţenilor şi să îndeplinească fişa postului, războinicii asudă pe ecrane, cheltuind de pomană resurse. E războiul nimicniciei româneşti. În pană de idei şi programe anticriză, fac singurul lucru pe care-l ştiu: îşi nimicesc duşmanii cu vorbe, porecle, injurii, se stropşesc la poporeni. Între timp, dau vina pe foşti guvernanţi sau recită aroganţi poezia învăţată din manuale PR. Se bat cu pumnii în piept ca să vadă mulţimea cine-i cel mai tare din parcare. Atât. Urmarea? „Colegii” Merkel, Sarkozy…   nu-şi doresc în Europa civilizaţiei şi a bunăstării vechili ţâfnoşi, călcători de legi şi reguli de bun simţ.

Numai că în iureşul belicos au apărut dedesubturile nespălate ale presei, doar bănuite până acum. Tratativele în curs ale liberalilor cu social-democraţii şi conservatorii au declanşat trei reacţii imediate în spaţiul public, una mai mârşavă ca alta:

– minimalizarea evenimentului însoţită de aruncarea cu dosare prezumţioase (Porumbacu) şi lături în capul lui Crin, ca şi cum puterea n-ar avea destui penali şi securişti de vază pe jilţuri înalte. Pe care Schengen nu-i vrea şi gata;

– goana după fidelizarea mass-mediei şi a realizatorilor TV, pentru poziţionarea acestora cât pe faţă, cât mascat de partea imposturii, în asaltul final spre viitoarele mandate;

– jurnalişti care şi-au făcut nume şi rating din atacarea continuă a dlui Băsescu, subiect încă profitabil, ridică sabia la comandă(?) împotriva lui Antonescu, Ponta, D. Constantin, răscolind exact aceleaşi marote din campania prezidenţială, când liberalii şi conservatorii l-au susţinut pe Geoană. Ni s-a acrit de alianţa Grivco, ghiulele de picior, sinucideri politice, Brătieni zvârcolindu-se-n morminte, de motanul Felix, moguli, Iliescu, Patriciu, Luşu… Cine a fost curios să le vadă numele a observat că e vorba de cam aceleaşi condeie. Tactica e simplă: capătă credibilitate şi notorietate prin combaterea puterii ca să-i poată desfigura pe adversari atunci când puterea însăşi are nevoie de greutatea cuvântului lor. Perfidia e adevăratul motiv pentru care mercenariatul din presa noastră a răbufnit în mass-media internaţionale.

A nu se generaliza. Din fericire, personalităţi de ţinută ale celor câteva jurnale rămase în viaţă după „reforme” bine ţintite îşi păstrează coloana vertebrală, comentând fără parti-pris evenimentele. Fireşte, nimeni nu neagă dreptul activiştilor de a se angaja trup şi suflet alături de putere ori opoziţie. Şi-au găsit stăpânul, s-au înrolat oficial între oştenii credincioşi ai acestuia. Lipsiţi de ruşine şi onoare sunt aceia cu simbrii duble, triple, fără dram de ideologie, care combat abraş azi ce-au susţinut ieri, după clasica filozofie de chelner „clientul nostru, stăpânul nostru”.

Numai că Voiculescu – soluţia imorală, Iliescu, Geoană, Patriciu, Vântu… erau toţi ghizdavi şi patrioţi când i-au satisfăcut dlui Băsescu pofta de joacă cu viitorul României. Când Opoziţia mişcă-n front şi nu mai zgreapţănă la poarta Cotrocenilor, ci încheagă o alianţă contra armatei de ocupaţie portocalii, au devenit subit tombatere, persoane mocirloase, submediocre ori neterminate uman. Cică trebuie apărate libertatea şi valorile democraţiei. Democraţie înseamnă 80=170?  Care libertate? Aceea de a te arunca în gol de la balcon?

 

Petru Tomegea

Ziare.com