O falsă dihotomie: obiectiv – subiectiv

Recenta condamnare a comunismului nu a tăiat rădăcinile, nici elanul realismului socialist care şi-a pus procustian amprenta asupra tuturor sectoarelor vieţii social-politice, inclusiv a disciplinelor din învăţământul de toate gradele. Ideologizarea forţată nu doar a maselor proletare, ci şi a discursului tehnico-ştiinţific, ne-a lăsat moştenire forme mentale coercitive greu de înlăturat. S-a ajuns ca opoziţiile parţiale „obiectiv-subiectiv”, „conştient-subconştient” etc. să devină antonimii perfecte, ditai paradoxurile, deşi ele constituie tipuri diferite, dar complementare de cunoaştere şi comunicare. False antinomii continuă să împartă spaţiul public, discursul intelectualist, spectrul politic, în două categorii ireconciliabile, buni şi răi, prieteni şi duşmani, obiectivi şi subiectivi, ca pe vremuri, în stadiul primitiv al dictaturii bolşevice, în muncitori patrioţi, plini de abnegaţie şi intelectuali şovăielnici, duşmani ai poporului sau de clasă.

Acuza de subiectivism a fracturat iremediabil nu doar discipline politice, ci şi filosofice, ştiinţele sociale, juridice, iar teoria realismului obiectiv-socialist, critica marxist-leninistă a artei pentru artă au frânt destine, au întrerupt cariere, au compromis creaţii valoroase, au alterat radical scale valorice în varii domenii. Semn că boala ne macină încă, majoritatea abordărilor actuale pedalează pe aceleaşi marote fără a ţine cont că ştiinţele au progresat, de aceea nu depăşesc stadiul materialismului vulgar, nu posedă un metalimbaj corectiv-evolutiv, nici nu operează modificări în statu-quo-ul ierarhiilor activist-metodologice.

Oricine îşi dă seama că „obiectiv” înseamnă „realist”, realitatea înconjurătoare a obiectelor percepută senzorial şi raţional, pe când „subiectiv” ţine de latura interioară a individului, a eului, se referă la capacităţi, procese de cunoaştere introspectivă şi conceptuală a psihicului. Raţionalul ca normalitate nu este doar atributul obiectului / obiectivului, ci şi al subiectului / subiectivului căci psihologia e ştiinţă, nu magie-vrăjitorie. Singura opoziţie între cele două nu poate fi decât „exterior” – „interior”. Existenţa material-obiectuală şi realitatea universului intim sunt cele două arii gemelare ale cunoaşterii umane, ale vieţii, nu paradoxuri care să ne despartă ori să ne îndepărteze de noi înşine. De aceea antonimul lui „obiectiv” nu poate fi decât „neobiectiv”, iar al lui „subiectiv”, „nesubiectiv”, lumea interioară fiind până la urmă o reflectare, nu neapărat consecutivă, a celei exterioare – în arta modernă raporturile se inversează: recreăm o anumită realitate în funcţie de precepte care ţin de subiect.

Or în spaţiul public, dihotomia obiectiv-subiectiv a devenit stereotip dinamic, cu nimic deosebit de cel pavlovian, care perverteşte, simplificând până la caricatural, atât procesul de cunoaştere cât şi discursul funcţional: în jurisprudenţă se consumă energii uriaşe pentru a forţa sinonimia între „obiectiv” şi „adevărat”, „legitim”, „normal”, „adecvat”, „interes obştesc”. În artă, „subiectivism” înseamnă mai departe „ficţiune”, „desprins de realitate”, „simbolism”, „metaforizare”. Câmpul semantic al adj. „obiectiv” e alcătuit tot după principiile staliniste din „nepărtinitor”, „realism clasic ori modern”, „neo-realism”, şi chiar proletcultista „redare obiectivă a realităţii”, la două decenii după sucombarea fostei societăţi socialiste multilateral dezvoltate. De aici şi până la generalizarea „conştiinţei obiective” pentru toţi supuşii nu e decât un pas, semn că libertatea, democraţia, învăţarea ştiinţelor nu produc vreun efect. În schimb, ideologia frust-contondentă a lui Dzerjinski şi poemele pedagogice ale lui Makarenko înadins uitate prin manuale influenţează insidios minţile fragede ale tinerimii.

O explicaţie a idiosincraziei ar fi permanenta teamă a regimurilor autoritare de „subiectiv”, perceput ca reacţionar, domeniu prin definiţie incontrolabil, dar mereu suspectat ca fiind la originea revoltei împotriva sistemului, a leadershipului impostor. Din „subiectiv”, nu din înapoiere, ar proveni încercarea elitelor de redeşteptare naţională a maselor pentru recâştigarea libertăţilor mereu zălogite. O alta e legată de imposibilitatea înţelegerii „fenomenologiei spiritului” (Kant) de către fostele elite de sorginte proletară, ajunse / rămase în funcţii de înaltă răspundere fără a avea o pregătire politică superioară.

Suspiciuni planează în continuare asupra conştiinţei individuale, iar dihotomia „obiectiv-subiectiv” încă stârneşte fiori pueril-teoretici chiar unor jurnalişti înalt şcoliţi. Domniile Lor nu mai vor „ştiri obiective”, ci „adevărul”, căci informaţiile, cele redactate de alţii, nu pot fi despărţite de subiectiv – sursă a minciunii, a răului, inamicul în devenire. Opiniile celorlalţi sunt întotdeauna departe de adevăr, nu au suportul raţionalului, iar purtătorii lor ar trebui trataţi de psihiatri în spitale cu gratii. Pentru mulţi, subiectivul rămâne cică apanajul scepticilor deoarece nu au cum să depăşească faza cartezianului „dubito ergo cogito”. Deocamdată doar ni se „recomandă” obiectivismul, căci doza de scepticism e numai bună pentru „pătura şovăielnică”.

În plus, alţi elitişti redescoperă farmecul cenzurii şi al poliţiei politice, afirmând fără drept de tăgadă, ca pe vremuri, că se raliază unicului politician în care se întrupează adevărul, dreptatea, cinstea şi corectitudinea, singurul apt să fie obiectiv. Demonstraţiile lor abundă în sentinţe, aserţiuni categorice, ultimative. De subiectiv se feresc ca de funie în casa spânzuratului. Sunt oameni hotărâţi, temerari, au răspunsuri obiective pentru toate necazurile noastre.

În afară de opiniomanii noştri, ceilalţi s-au trezit deodată cu cătarea fixată asupră-le.

Petru Tomegea

Aumădoare

Spaţiul public autohton e încă dominat de discursul politicard. A adus şi aduce notorietate purtătorilor de mesaj şi belşug patronilor media. Nu există revistă, ziar, emisiune radio-TV sau site Internet fără analişti, comentatori, specialişti în informaţii, jurnalişti de investigaţie. Nu puţini politicieni îşi abandonează fişa postului, fiind atraşi de spectacolul nesfârşitelor confruntări oratorice în direct, în scris sau/şi pe blog. Mai frecvente sunt nu studiile economico-sociale, ci reacţiile, polemicile, diatribele la replica nu-ştiu-cui, „persoană marcantă”. Rafturile din librării se încovoaie sub greutatea opurilor. Însă puţinătatea abordărilor înnoitor-constructive, emergenţa atâtor arii tematice răsuflate, sărăcia expresivităţii lexical-stilistice deja plictisesc, produsul se vinde cu dificultate, iar unele redacţii îşi închid porţile. Se flutura cândva pericolul tabloidizării, numai că piaţa mediilor nu se îndreaptă în direcţia estimată, ci spre zona liberă, ieftină, generoasă a Internetului. Ratinguri mai realizează posturile private cu improvizaţii grobian-deocheate şi însăilări descalificante, pline de violentări nu doar ale limbajului. Fac bani din prost gust şi promiscuitate. Programe naţionale de educaţie, cu implicarea artiştilor, a oamenilor de litere şi cultură rămân doar la stadiul de intenţie ori prind spaţii când lumea se delectează cu Morfeu.

Schimbarea puterii politice la finele anului trecut nu a reuşit să instituie un discurs inovator, subiectele cele mai frecvente cantonându-se tot în sfera politicianismului de duzină: pertractări algoritmice pentru funcţii, defalcarea bugetului după „nevoi”, urzirea / destrămarea unor combinaţii, atacuri cu dosare ascunse, dăscălime trasă în ţeapă, abordarea partizană a fenomenelor crizei.

Mesajele politice de dreapta ori de stânga s-au estompat de-a binelea, în consecinţă observatorul atent al elitelor conducătoare e nevoit să caute în altă parte atât obiectivele cât şi forţele motrice necesare realizării lor. Dacă obiectivele s-au mai europenizat în termeni, mijloacele de punere în operă sunt cam aceleaşi din ’90 încoace. Cei mai vehemenţi, mai eficienţi actanţi politici dezvoltă „ideologii” eficiente de tipul „Au, mă doare!”, toate materializându-se pe scara vocală între urlete lupeşti vizând jilţuri înalte, ori schelălăieli pline de milă ce permit alegerea slugilor ideale. Li se zice pretenţios yesmeni. Cu cât echipele de zgomote sunt mai profesionalizate, cu atât se obţin rezultate mai grozave.

Odată abuzată politica, aumădoare a făcut pârjol în satul fără câini al finanţelor şi în maidanul economiei: cei ce au ţipat mai tare au primit credite „după nevoi” de la bănci de stat, falimentate apoi prin comicul de limbaj şi de caracter, s-au împroprietărit cu averea întregului popor, adică fabrici, uzine, moşii, prin metode precum MEBO pontoarsă şi ciordirea până la ultima cărămidă etc. Clasa muncitoare însă n-a ajuns în Paradis. S-a rătăcit pe drum.

După furăciunea bunurilor întregului popor au urmat anchetele, desfăşurate, ca şi azi, sub cea mai brează coordonare a eminenţelor cenuşii specializate în tehnica „prinde orbul, scoate-i ochii”, ca apoi poporenii să cânte la drâmbă cunoscuta arie „Noi suntem români ca brazii”. Criza asta completează tabloul cu nuanţe negru-gri.

De altfel, principalul criteriu în promovarea pe funcţii a fost cel vocal, gând la gând cu declicul jupânilor atotputinte. Ce meritocraţie! Câtă valoare probată prin exerciţiu în post! Doldora de avantaje, orice schimbare de regim vine cu o cohortă proprie de „profesionişti” antrenaţi din vreme. Evident, nu competenţele, cu atât mai puţin expertizele împing la înaintare astfel de personaje, ca dovezi avem greutăţile cu care ne confruntăm, încrederea tot mai scăzută în instituţiile publice, afacerismul veros sub nasul autorităţilor, bălmăjelile organelor justiţiare, imposibilitatea predictibilităţii economice etc. S-a încetăţenit obiceiul ca un grup de eminenţe „rozalii”, cică negociatori, să rezolve disputele pe bugete şi ciolane departe de ochii lumii. Transparenţa dă bine numai în declaraţii. Ne vindecă de eurooptimism.

Însă cele ce s-au stricat, ireversibil, în cele două decenii sunt relaţiile de muncă între stat şi amploaiat. S-a dus o bătălie surdă, uneori contondentă, pentru alocarea de resurse sau/şi privilegii unor sectoare necesare puternicilor zilei ca apa şi aerul: servicii secrete, justiţie, poliţie, ministere cu vaci grase şi agenţii unde nivelul salariilor demonstrează că s-a încălcat cu bună ştiinţă orice normă legal-democratică, bătaie de joc urâtă la adresa tânărului titularizat la catedră ori la dispensar. Pe vremuri diferenţele între cel mai mare salariu şi cel mai mic nu puteau depăşi raportul de 1 / 5,5, cam acelaşi în toată lumea civilizată. Ei bine, astăzi s-a ajuns la 1 / 25 şi nesimţit de multe ori chiar peste. Nu se obişnuieşte nici în ţările bananiere, nici în Belarusul lui Lukaşenko, ci în mileniul al treilea într-un stat nou admis în UE. Sunt batjocorite vechi principii echilibrate de remuneraţie: la muncă, valoare egale, salariu egal. Mai ţine cineva minte revoluţiile din 1848? Deloc întâmplător, câţiva nostalgici pun iarăşi pe tapet „înaintata ştiinţă” marxist-leninistă. Parcă ne-am despărţit de ea. Definitiv. Grila aiuritoare a remuneraţiilor descurajează iniţiativa, inovaţia. Promovează chiulul şi şmecheria. De aceea a dispărut motivaţia lucrului bine făcut, de aceea lucrătorii valoroşi îşi iau lumea în cap, nu neapărat din pricina salariilor mizere, ci a strâmbătăţilor.

Dar patrimoniul ideologic se îmbogăţeşte mereu. Ca pe vremuri. În completarea lui aumădoare a şi apărut alt concept neaoş: „puşca şi cureaua lată”. Deocamdată cor pe două voci. Urmează să reevaluăm comorile „de suflet” cu rime tari ca „bani / baştani / duşmani” ale îndrăgitelor manele.

Petru Tomegea