Majorităţi anarhice

De la fundamentalismul lui Bakunin, un anarhist rus, precursor al bolşevismului, care credea că revoluţionarii trebuie să fie tâlhari neînfricaţi, dărâmători ai statului exploatator, la teoria majorităţilor anarhice nu e cine ştie ce distanţă. Ideea însă e mai veche. Trecută prin filtrul analitic al marilor politologi, de la Montesquieu, Tocqueville, la M. N. Rothbard, anarhia grupărilor majoritare i-a influenţat pe specialiştii în drept constituţional în alcătuirea legilor fundamentale ale tuturor democraţiilor moderne. Reluarea ei obsesivă după destrămarea alianţelor, coaliţiilor indică o anume surexcitare a discursului politic ale cărei motivaţii şi involuţii merită discutate.

Mai importante sunt două lecţiuni, contradictorii şi mari consumatoare de energii, putere – opoziţie, ambele revendicându-şi binele comun, dar comunităţile de referinţă nu reprezintă majorităţi populare opuse, ci diferite segmente politico-sociale aglutinate conjunctural, ori partinic. Nicidecum ideologic. Acuzaţia de anarhie a majorităţii a căpătat consistenţă după alegerile locale de anul trecut, când votul uninominal la consiliile judeţene şi la primarii marilor aglomerări urbane a relegitimat stilul încărcat de conotaţii feudale al baronilor, un fel de clone ale foştilor primi secretari de judeţe, vătafi atotputernici, stăpâni pe destinul şi averile supuşilor, iar alegerile de la sfârşitul anului le-au extins pentru totdeauna influenţa asupra deciziilor legislative.

Opoziţia ireconciliabilă între cele două orientări nu are a face cu stânga şi dreapta ca în democraţiile consacrate, ci cu atitudinea faţă de executiv, clivajul electoral fiind mereu exacerbat de o parte sau de alta: una în destrămare(?), coaliţia de la putere, realizată în secret de lideri influenţi din PSD + PC şi PDL, sub directa îndrumare a preşedintelui, cu mai bine de un an înainte de alegeri, autonumită parteneriat, iar cealaltă, liberalii şi udemeriştii – sub 30%. Însă ecourile fostei dictaturi a majorităţii antinaţionale, puciste, protectoare a hoţilor şi a corupţilor etc., adică cei 322 „băieţii răi”, nu s-au stins, iar acuzele de trădare nu-i ocolesc pe liberali, chiar dacă PDL a realizat acelaşi compromis pentru care îşi condamnă adversarii. Mereu cu ochii pe sondaje, aşa-zisul megapartid prezidenţial păstrează mesajul anticorupţie, antisistem, considerându-se unic susţinător al unor proiecte de revoluţionare a uninominalului, a educaţiei, a…, în sfârşit, a tuturor sectoarelor vitale, vrând să impună spaţiului public imaginea de „băieţi buni”. Nicicând asemenea discurs dihotomic nu a impregnat mai ipocrit climatul politic de la noi.

Din fericire, ecourile bătăliei mai răzbat doar în mică măsură dincolo de ecranele televizoarelor şi de presă, deoarece motivările coincid, cu excepţia semnelor plus ori minus. Fenomenul miroase a muniţie politicianistă şi a populism expirat, iar încontrarea anostă îi va ţine departe pe alegători de urne. Concomitent, se încearcă promovarea subversivă a unui sistem politic bipolar, cu  doar două formaţiuni, ca în ţările anglofone. Scop ascuns? Blocarea liberalilor. Strategii nu ţin cont de evoluţia firească spre cele trei forţe ale PE, social-democraţii, popularii şi liberalii, formulă impusă şi de ultimele alegeri. Pentru o lungă perioadă. Sugestia confirmă strădaniile mediatice de a acredita ideea că nu există decât o singură alternativă viabilă la guvernare. Atacul continuu al PDL şi al Cotrocenilor, după tehnica vetustă a lupului singuratic, „unul împotriva tuturor”, afişată la vedere, dar contrazisă în culise, a reuşit totuşi crearea şi conservarea unui „cap de pod” în  imaginarul colectiv care le-a adus oarece avantaj la urne,  important şi la masa negocierilor.

Dacă definirea majorităţii rezultate din sufragiu ca anarhică ţine de sărăcia ideologică, efectele-i insidioase au zguduit serios statul de drept prin apelul la arbitrajul Curţii Constituţionale, fiindcă hotărârile-i partizane au generat dezechilibre serioase între cele trei puteri. În plus, împărţirea aleşilor în legitimi şi ilegitimi, în funcţie de interese de grup / de moment, catalogarea lor ca „buni / răi” ţine de infantilismul comunistoid, prinzând la o anumită categorie a alegătorilor fără mari pretenţii culturale. E de mirare că personalităţi cu studii şi doctorate la universităţi celebre, alături de ziare, reviste, televiziuni se înregimentează de o parte sau de alta, vrând să sugereze că miza ar depăşi nivelul comun de înţelegere.

Or elitele româneşti, începând cu revoluţia paşoptistă, s-au implicat în cu totul alt mod în instaurarea civilizaţiei şi a libertăţilor în spaţiul nostru frământat. Poate era cazul să învăţăm mai întâi că principiul majorităţii stă la baza oricărei societăţi avansate, dar nu e totuna cu autoguvernarea populară, iar apelul la popor se face doar prin scrutin, nu prin plebiscitare vocală în piaţa mare, nici prin folosirea abuzivă a pluralului coercitiv „noi” fără mandat din partea reprezentaţilor. Nu s-a dovedit eficientă nici stratagema călăririi mânzului prin sondaje „prefabricate” şi aprecieri sforăitoare că doar unii ar reprezenta majoritatea patriotică, binele public, iar ceilalţi, mereu acuzaţi, porecliţi, demonizaţi mediatic trebuie supuşi oprobriului public şi condamnaţi la dispariţie. Democraţie majoritară nu înseamnă desfigurarea adversarului, ci crearea, ocrotirea cu orice preţ a posibilităţii de a-şi susţine liber opiniile. De abia (in)acceptarea ultimei aserţiuni determină caracterul majorităţii ca tiranică, dictatorială, abuzivă, anarhică.

Alegerile europene nu au adus dramul de înţelepciune necesară renunţării la spectacolul mediatic pueril, iar apropierea actorilor politici de cetăţean şi adeziunea maselor rămân simple deziderate. Purtătorii de vorbe şi PR ai partidelor, aceiaşi, s-au mutat din nou în studiouri  media cu tot calabalâcul de rigoare, nu pe uliţele satelor.

Ce a fost va mai fi. (Q.e.d.)

Petru Tomegea