Păcală, om politic

Păcală nu este un farsor singuratic, ci un model uman destul de răspândit. Alte popoare se mândresc cu Scapin (Scapinno), Till Eulenspiegel etc. Respectivii însă n-au devenit purtători de ideologii, nici modele politice. Alături de Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Sfântu Petru, Talpa Iadului, Păcală este un important personaj al literaturii populare, dar şi simbol al isteţimii, al şmecheriei preluat ca ideal educaţional în familia tradiţională. Necazul e că mai toate păcălelile sale constituie tipuri inedite de furt şi înşelătorie, tertipurile fiind simularea, ipocrizia, impostura, minciuna rostită ca mare adevăr, falsa ipoteză, manipularea prin zvonistică, lauda groasă a pretinselor calităţi ale viitoarei victime, neapărat credule etc. E nevoie de exerciţiu, spontaneitate şi iuţeală. Păţanii din fabule medievale şi povestioare esopice par a alimenta şi ele tipologia acestei reprezentări cvasiidentitare, alăturate deloc fortuit etnonimului „român”.

Farsele, inclusiv cele de 1 aprilie, sunt glume nevinovate sau proaste de când e lumea. Istoria le consemnează ca atare pentru a-şi face atractivă arguţia. Până şi frumoasa Cleopatra a uzat de ele, iar calul troian l-a făcut celebru pe vicleanul fiu al lui Laerte. Ele constituie un vechi tezaur folcloric, apreciat pe  toate meridianele lumii.

Beneficiind de un cult redutabil, aproape mitic, era imposibil ca Păcală să nu-şi facă de lucru în viaţa social-politică, ţinând cont de aversiunea marii majorităţi a conducătorilor faţă de şcoală, învăţământ, ştiinţe. Deşi personajul a trecut din literatura orală în cărţi abia în al XIX-lea secol, strămoşii îi cunoşteau „învăţăturile”, iar inamicii le-au simţit pe propria piele: „uitând” crâşmele şi beciurile domneşti deschise, ocupanţii Băii, ai Cetăţii Albe, deşi superiori tehnic şi numeric, au suferit înfrângeri umilitoare. De multe ori, puternicele oşti îşi pierdeau efectivele, armamentul greu, proviziile prin mlaştini şi păduri. Până şi copiii le exersează în unele jocuri ca „Ţara furată”, „Hoţii şi vardiştii”.

Din cauza inapetenţei pentru ideologie şi arta bunei guvernări, politicul nu reuşeşte să  scape din mrejele farsei, adesea atât de evidente, că te şi miri cum de-şi atinge ţinta. Alte variante ale păcălelii sunt: plasa, între iubiţi, cacealmaua, între cartofori, iar la bişniţari, ţeapa, alte surse ale păcălicilor contemporani. Ai fi tentat să crezi că fraierul lui Păcală este natul fără carte, numai că există şi făcături soft în care cad mass-media, intelectualii şi chiar elitele.

Pentru a surprinde dimensiunile lăbărţate ale fenomenului, e nevoie de analiza câtorva stări de fapt:

– deşi dictatorul fusese luat zălog, se pune în operă farsa teroriştilor, pentru ca doar gruparea sprijinită de armată şi securitate să acceadă la putere. Tragedie, o mie de eroi, traume nevindecabile. Răspund câţiva ţapi ispăşitori. Autorii capătă diplome „bene merendi” din partea naţiunii.

– escaladarea răzmeriţei de la 15 martie’90 pentru legitimarea noii securităţi măgurene;

– abuzul iniţial a născut apoi o înlănţuire de ilegalităţi pentru menţinerea cu orice preţ la putere: păcălirea electoratului cu marote proletcultiste ca pierderea Ardealului, restitutio in integrum, venirea regelui, a moşierilor exploatatori. Rezultate au dat şi momirea cu titluri de proprietate, mită, diverse avantaje sociale. Aşa am rămas noi cu republica lui Vîşinski şi FSN;

– sarabanda ţepelor bancare, falimentarea Boncorex-ului, a băncilor populare, jefuirea economiilor populaţiei prin jocurile piramidale de tip Caritas, probabil cea mai mare escrocherie cunoscută în istorie. Cu concursul stăpânirii;

– unele farse au dus la câştigarea sufragiilor: plânsul „cu lacrimi de crocodil” pe umărul grav bolnavului Stolojan, vizita nocturnă la spa-ul dlui Vântu, revoluţia glamor-violet. Cu toată cărturăria lor, nici dascălii nu s-au prins de cacealmaua cu 50 %. Vor sufla  şi-n iaurt…

După atâtea răsunătoare victorii, tehnica s-a perfecţionat. Deoarece ne lăsăm mai greu prostiţi, se inventează variante tot mai sofisticate. În laboratoarele preaputernicilor zilei, se creează evenimente de presă, la nevoie, se schimbă semnificaţia acelora în curs, se lansează fumigene, piste false. Chiar dacă nu prind la toţi poporenii, ele le ocupă timpul, le consumă energiile care altfel ar defula, periclitând bişniţa şi demnităţile diriguitorilor. Se marşează pe falsitatea ipotezelor şi a deducţiilor, se simulează adânca preocupare pentru sărăceni, spre a se disimula realitatea din ce în ce mai frustrantă.

Orice evoluţie (ne)controlată poate fi folosită ca pretext: pregătită din vreme printr-o vizită-surpriză la Budapesta de către un fidel cotrocean, întâlnirea de la Tuşnad a mai îndulcit povârnişul sondajelor, servind admirabil triadei Băsescu-Tokes-Orban, mereu la vânătoare de voturi. Deturnate politic au fost mai toate evenimentele recente, inundaţiile, transformate în scenă şi tribună cu spectatori la apă, vizitele FMI, criticile înalţilor comisari europeni. Nimic nu scapă imaginaţiei farsorilor, nici măcar disperarea, moartea, nenorocirea, dezastrul…

În schimb, ne place grozav discursul despre o clasă politică vai de capul ei. Ţeapă! Avem una chiar vioaie, şmecheră şi fudulă, din stirpea lui Păcală. Că tot ne lăudăm noi cu isteţimea. Ne ţine sub papuc fără mare efort, speculându-ne doar defectele: creduli până la comédie, ne apucăm de orice speranţă cât de firavă ca înecatul de pai, ne retragem din agora lăsându-le liber spaţiul de manevră, iar la chilipirul cu mititei, bere şi plic contra vot salivăm, dând naţiei câte o lovitură de stat la fiecare scrutin. Încă nu ne-a venit mintea ţăranului cea de pe urmă, de aceea ne mângâiem că măcar ne-a „făcut” unul mai deştept. E de mirare cum  marii analişti, politologi au orbul găinilor, bătând apa-n piuă zi şi noapte pe teme, subiecte oferite de-a gata.

Petru Tomegea

Politica – regrete eterne

Bucuria, tristeţea, speranţa, regretul sunt trăiri sufleteşti obişnuite. Neobişnuită este patima cu care se încearcă atragerea lor în tranşeele politicii deoarece arta bunei guvernări nu se bazează pe afecte, ci pe ştiinţe, principii, reguli, programe. Doar în ţările lumii a treia aleşii câştigă sufragiile uzând de strategii populiste bazate pe dragoste şi ură. Întotdeauna dihotomiile dezbină, iar populaţiile învrăjbite cad uşor pradă manipulatorilor şi pescuitorilor în ape tulburi. De reţinut că niciun escroc sentimental nu a făcut vreodată mare brânză în favoarea neamului său.

Sondaje recente indică păreri de rău după avantajele „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, trecând sub tăcere absenţa democraţiei, a libertăţilor, nedreptatea, politizarea groasă, foamea şi frigul. Numele lui Ceauşescu e legat îndeobşte de blocuri, locuri de muncă, măreţe ctitorii. Morţii nu se vorbesc de rău, dar jurnalişti ahtiaţi după rating o iau de bună. Nimic nou. Fraţii noştri de lagăr comunist au şi ei decepţii, regrete, e drept, în proporţie mai redusă, numai că guvernanţii lor îşi cunosc meseria.

Ceea ce deranjează este că de fiecare dată ne mirăm ca şi cum ar fi ceva straniu. Or adevărul e altul: când vrei(?) să anulezi efectul, acţionezi asupra cauzelor. Logica asta a concordanţelor, „adveniente cauza, advenit effectus”, a scăpat din vedere diriguitorilor. Ca şi cum n-ar fi trecut prin şcoală. În două decenii nu s-a făcut mai nimic pentru a schimba starea de fapt, nici aceea de spirit. Din contră. Dezamăgirilor li se dă mereu apă la moară: nicio instituţie publică, nici mass-media n-au prevăzute programe de educaţie pentru maturi, ca în toate democraţiile aşezate, învăţământul trage ponoasele reformelor politizate, puterea se încăpăţânează să taie veniturile populaţiei, deşi era şi soluţia repornirii motoarelor economice simultan cu reformarea instituţiilor bugetivore. În plus, îşi permite luxul hoţiei, ca dovadă inactivarea organelor specializate, fiindcă legile sunt ca-n bancul cu barierele: leii sar pe deasupra, căţeii se strecoară pe dedesubt, numai boii se lovesc de ele.

Guvernaţii însă se strofocă pe ecrane împotriva ilegalităţilor sufocante, a corupţiei, deşi niciun lotru nu poate fi prins. De, corb la corb nu scoate ochii. Imoralitatea, trădarea, ipocrizia, cameleonismul, rinocerizarea au urcat la cote nemaiîntâlnite altădată la români, inclusiv în rândul elitelor: în majoritate, politrucii s-au iubit şi s-au sfădit-spurcat cu toţi partenerii, jură credinţă unora, dar fac ochi dulci altora, mai ales puterii. Odată ajunşi în jilţuri, îşi angajează servitori, îşi schimbă nevestele, casele, maşinile. La restaurante, cluburi scumpe îşi împart întâietatea cu interlopii. S-a ajuns ca mai fiecare să aibă un preţ al trădării negoţat la bursa trăgătorilor de sfori. Bani se găsesc totdeauna pentru taşmacherii. Ca să-şi vadă conturile doldorosite şi progeniturile, amantele promovate, susţin în talk-show-uri păreri de care le era ruşine mai deunăzi, iar alegătorului îi cântă în strună până îi iau votul. Toate cele de mai sus nu se vedeau la TV înainte de  ’89.

O parte a scenei politice a sărit ca arsă le criticile CE legate de tarele politichiei dâmboviţene, de „draga de ANI”. Au rămas fără o vuvuzelă importantă în exercitarea puterii. Alt lux imposibil într-o ţară normală unde justiţiarii îşi fac treaba fără a trage cu ochiul la sirenele şi avantajele puterii. Timpul însă nu-i pierdut. Se va găsi altă şmecherie de plimbat oponenţii cu cătuşele la mâni de la Ana la Caiafa. Dă bine la electoratul manelist. Alături de mita legitimată prin inacţiunea acuzatorilor plătiţi să apere Constituţia şi legalitatea. Celelalte reproşuri cică ar fi un atac nepermis al înalţilor comisari la adresa României, o imixtiune în afacerile interne… Parcă am mai auzit vreo 45 ani discursul acesta. Hm! Să acuzaţi naţia de nostalgie şi tocmai Măriile Voastre să căutaţi arme în tronul cu vechituri al Detotciuruitului!

Cel mai tare dor cinismul şi duplicitatea: se moare de grija săracilor, a şcolii, a copiilor, bătrânilor, artei, culturii, sănătăţii, dar tocmai prin sacrificarea lor se vrea salvarea din ghearele megacrizei. Fac exerciţii de imagine predicându-ne modernizarea statului, a tuturor sectoarelor vieţii social-politice, ca pe vremea „celei mai umane dintre societăţi”, dar legile se aplică tot după indicaţiile celebrelor regulamente şi HCM-uri, ca şi cum justiţia ar fi debilă mintal. Dacă decizia social-economică avea oarece fundamentare materialist-dialectică, astăzi la putere sunt amatorismul, habarnamismul, haiducia, iar experţii şi competenţii sunt marginalizaţi. Viaţa supuşilor merge pe sponci, ţara ne e tot mai izolată pe plan internaţional, nici vorbă de spaţiu Schengen, dar vinovăţiile sunt aruncate asupra oricui, numai a făptaşilor nu. Pe vremuri, erau agenturile străine, imperialismul, revanşismul, azi, monstruoasa moştenire, comunismul, opoziţia, Iliescu, Patriciu, mogulii, capitalismul odios, rapace, oculta mondială, FMI, Rusia, Bulgaria, pensionarii, bugetarii, hipermarketurile, ploile, digurile… Mai nou, cică le suntem prea mulţi, puturoşi, neîncrezători în binele ce ni se pregăteşte, întinzând mâna la mila puterii actuale.

Cetăţenilor li s-a lungit gâtul aşteptând îndeplinirea promisiunilor din campanii: cică aleşii vor fi în slujba contribuabililor şi nu invers, că ei se vor sacrifica pentru un viitor luminos, că va răsări soarele şi pe ulicioara noastră, or foştii cerşetori de voturi îşi ascund faţa, amărâtul şoricel s-a spânzurat în frigider, noaptea îţi bagi degetele în ochi pe stradă …

Că politica asta nu mai ţine se vede. Nu se vede cine va avea forţa să o schimbe. Se mai ştie că fără înţelepciune politică, fără ştiinţă de carte, nobleţe de spirit, onoare şi cinste regretele şi decepţiile ne vor însoţi până la Sfântul Aşteaptă.

Petru Tomegea

Spiritul de echipă şi duhul de gaşcă

Revoluţiile paşoptiste au impus modelul democratic, sub diversele lui forme constituţionale. De atunci, conducerea treburilor publice se cuvine reprezentanţilor aleşi ori numiţi în Parlament sau Adunări legiuitoare. Naţionale ori locale. Aleşii se asociază în echipe, grupuri de lucru, fiecare cu rolul său. Hotărârile se iau cu majoritate de voturi. Vremea când suveranul hotăra în numele Său, al poporului şi al lui Dumnezeu ca uns al Acestuia a apus. Teoretic. Practic, prin înşelarea vigilenţei publice, încercările de monopolizare a puterilor au continuat, numai că legitimitatea dispăruse în neantul istoriei, iar tiranii au plătit, unii în timpul vieţii, alţii postmortem prin oprobriu public veşnic. Lecţia aceasta copiii o învaţă la educaţie civică.

Ideologiile politice sunt frumoase. Ele pot fi citite ca nişte romane pastorale cu Daphnis şi Chloe, cu mioriţe ascultătoare, pajişti parfumate şi cântări de păsărele. Ca şi oamenii, popoarele visează. Dar trezirea la realitate e mai devreme ori mai târzie în funcţie de aderenţa la cultură şi civilizaţie. De la Herodot, Dio Cassius…, A.D. Xenopol aflăm că  strămoşii noştri nu credeau că unirea face puterea, nu înţelegeau lucrul în echipă, fiindcă toţi trebuie să slujească cu credinţă numai comandantului suprem, nu ţelurilor unei naţiuni, motiv pentru care istoria ne ţine la margine de lume, la „fundul grămezii” (T. Judt). Niciunui conducător indigen nu i-a venit ideea să cerceteze pe îndelete cauzele înapoierii noastre ca să ştie cu ce să înceapă. I-a fost dat unui alogen să ia taurul îndărătniciei carpatine de coarne, punându-şi sfetnicii, cărturari paşoptişti şi iluminişti, la treabă. Se părea că Spiru Haret reuşise. Numai că roadele muncii sale au fost strivite sub şenilele tancurilor de ocupantul sovietic „aliat” cu cozi de topor şi clasa muncitoare, iar învăţământul de masă le-a pus capăt.

Comuniştii au înţeles în felul lor munca în echipă, dar „colectiv” înseamnă altceva: membrii grupului de lucru analizează, propun, deliberează, însă hotărârea o ia secretarul PCR în spiritul indicaţiilor de partid. Aşadar, colectivul, cu câteva excepţii notabile, era o oală sub presiune necesară supravegherii securiste atotcuprinzătoare în care bulbuceau oportunismul, ipocrizia, slugărnicia faţă de superior. În această manieră, colectivismul ca formă mentală continuă să fie supapă de defulare, dar e folosit pentru a se arunca vina asupra unui grup cât mai mare şi a disipa răspunderea liderului, motiv pentru care niciunul nu a suferit rigorile legii.

În timp ce colectivul permitea măcar de formă exerciţiul democratic, echipa modernă devine reacţionar-infracţională când se transformă în gaşcă, clan, cârdăşie, clică, deoarece indivizii componenţi se întovărăşesc „în vederea săvârşirii unor acţiuni reprobabile” DEX. Ei bine, acţiunile acestea reprobabile ne-au adus într-o situaţie deloc de invidiat. Însă analiza are nevoie de metodă.

Specificul echipelor valahe este unul aparte: membrii sunt strâns uniţi, în genere, nu în jurul  idealurilor comune, al unor valori, ci în jurul poftelor unui şef cu autoritate. Pe vremea voievozilor se numeau „oamenii Măriei Sale”. Căpetenia stabileşte relaţiile interne ori cu alte grupuri, condiţiile „colaborării”, metodologia de lucru, coechipierii având sarcina să ducă la îndeplinire în cele mai bune condiţiuni hotărârile sale, obligatoriu, magistrale. Limbajul de lemn denotă că realitatea aceasta e neschimbată de trei sferturi de veac.

De aceea, taşmacheriile lasă coechipierilor impresia că, oricât de ilegale ar fi, ele au o justificare. De remarcat că punctul lor de vedere nu contează, iar justificarea e doar pentru prostime. Cercul vicios le permite să se ascundă unii în spatele altora, într-o cârdăşie despre care mediile scriu fără încetare. Inutil. Astfel de acţiuni au şi o componentă personalizată, conform unui adagiu străbun: găina, de unde scurmă, de acolo se hrăneşte. Din  scurmat multilateral dezvoltat se înalţă averi imense. Pentru legalizarea lor, e nevoie de alt gen de (infr)acţiuni. Al doilea cerc vicios…

Impresia de impunitate a fiecăruia e urmarea faptului că se acţionează în numele şefului ascultat şi privilegiat: s-au adunat fonduri imense pentru campanii electorale deşănţate, pentru sedii şi servicii luxoase de partid, pentru bunăstarea baronilor şi a şefuleţilor locali şi chiar pentru apariţia unui capitalism autohton viguros, Cooperativa FSN & fiii. Nimeni nu a avut curiozitatea să afle dimensiunile, nici legalitatea acumulărilor. Aşa că, în mintea lor, aceste acţiuni nu pot fi catalogate drept furt din ban public, ci recompense, comisioane meritate, uneori de zeci, sute, mii de ori mai mari decât achiziţiile. Vezi cazul Nicolaiciuc. Emblematic. Întrucât ce-a mâncat lupul…, consecinţele le trag plătitorii de biruri tot mai mari.

În gaşcă, vinovăţia e precum acul în carul cu fân. Ca percepţie publică. În fapt, deşi profesioniştii cunosc rolul unui banal magnet, nu s-a întâmplat să fie folosit vreodată. De aceea, acul îi va înţepa pe poporeni şi pe urmaşii urmaşilor în vecii vecilor, Amin. Relaţiile între găşcăi respectă dreptul celui mai tare de vârtute, mai influent, mai de casă la stăpân. În stil neaoş, pentru vasalizarea supuşilor, liderul luminat se încumetreşte, se încuscreşte, cunună şi botează la tot natul, fiind din fire popular. Nimeni nu vorbeşte despre libertate, egalitate şi drepturi, iar, dacă îndrăzneşte totuşi cineva, primeşte o copită de frate, pedeapsa supremă fiind la alegere, un cap în gură ori un dosar penal, căci la noi acuzatorul este parte a puterii, iar lichidarea fizică presupune tehnicieni de elită. În Occident, găştile, clanurile, cârdăşiile se numesc mafie, cosa nostra, camorra, fraţii corsicani, napolitani…

Team-ul marilor companii înseamnă disciplină liber asumată, iar echipa dâmboviţeană,  slujbă la jupân.

Petru Tomegea

Politica ultimei şanse

Tot mai mulţi analişti, politologi susţin tranşant că politica românească are doar o   dimensiune funcţională, aceea de alegere a reprezentanţilor, ei alocându-i-se majoritatea energiilor „creatoare” ale naţiunii. În două decenii de libertate, n-a fost în stare să-şi creeze instrumente democratice, nici instituţii viabile în vederea bunei guvernări. Pentru reinstaurarea democraţiei, organisme internaţionale ori ale UE ne-au sprijinit masiv cu fonduri, know-how şi specialişti, dar nu se observă rezultate încurajatoare. Din contră, dacă ţinem cont de analizele la obiect ale marilor trusturi de presă internaţionale, apar tendinţe autoritariste şi dictatoriale.

În două decenii, s-a ajuns la politica celui de-al doisprezecelea ceas: se sauve qui peut. Însă singurii care o pot face sunt cei bogaţi şi cetăţenii între 20 şi 45 ani, nevoiţi să lucreze acasă pe salarii în bătaie de joc ori să e(i)migreze spre a-şi întreţine familia, căci, lăsat de izbelişte, meleagul sfânt al patriei nu-i mai poate hrăni. Ceilalţi rămân la mila naturii-mamă şi a unui stat hrăpăreţ.

În cărţi despre arta guvernării scrie că politicul este mandatat prin sufragiu, pe lângă gestionarea treburilor mărunte ţinând de executiv şi administraţie, să conceapă strategii şi  programe de asigurare a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, de creştere a standardelor de viaţă şi civilizaţie, de ridicare a poporului prin cunoaştere şi cultură, de apărare şi impunere a valorilor naţionale, toate legiferate constituţional. Or aceste dimensiuni, recte fişa postului corespunzătoare agendei publice, sunt lăsate la voia întâmplării, iar contribuabilii se întreabă  cât de util mai este un sistem stufos, ineficient, mare devorator de resurse, care mai mult încurcă decât ajută. Sondajele de opinie indică preponderent neîncrederea în puterile statului de drept şi în instituţiile aferente, concomitent cu aşteptarea unui salvator după tipicul şi asemănarea lui Ceauşescu sau Vlad Ţepes. În loc să înlăture bariera feudală din mentalităţile noastre înapoiate, vârfurile puterii se pliază pe vetustul model popular, iar jurnalişti comilitoni proslăvesc „guvernarea cu sabia”.

Sistemul politic a reacţionat doar în câteva situaţii-limită: din cauza incompetenţei, a corupţiei, a jafului, populaţia sărăcită a fost de câteva ori ca şi acum în prag de revoltă. Ca să rămână la putere, a căutat scăparea în împrumuturi la FMI şi alte bănci, care în schimbul banilor, restricţionează suveranitatea. Soluţia miroase a ageamie şi indolenţă: când veniturile au început să scadă, deja era instaurată criza. Un sistem politic adecvat trebuia să decidă pe bază de diagnoza şi prognoza unor experţi serioşi, iar executivul, cu mult înainte de dezastru, să ia măsurile corecte. Ceea ce nu s-a întâmplat: cu toate zecile de miliarde de euro împrumutaţi, diriguitori lipsiţi de Dumnezeu şi de simţ gospodăresc ne afundă şi mai tare în sărăcie. Situaţie tipică expusă pe larg în legea răspunderii ministeriale.

Alte acte legislative se referă la organizarea teritoriului, la îngrijirea fondului forestier, la gospodărirea apelor. De-abia când ne-a lovit potopul descoperim că digurile lipsesc, cele existente sunt prost concepute şi executate de mântuială, câteva zeci de mii de cetăţeni fiind nenorociţi de viitură. Înalţii diriguitori au fost nevoiţi să renunţe la tabietul de a bate mărgica politicii pe ecrane zi şi noapte pentru a cutreiera ţara cu elicoptere ori coloane oficiale cu maşini de lux şi a se pogorî ca Sfântul Duh printre muritori năpăstuiţi. Câte diguri se reparau şi câte case se reconstruiau cu fondurile economisite din asemenea transport ultracostisitor, cu armate de SPPişti şi tarafuri lăutăreşti TV? Pierit-au ruşinea şi obrazul în Ţara Românească? La vreme de restrişte, cu câteva zeci de victime înecate, politicianismul scârbavnic trebuia să înceteze. Înţelept era să urce în elicopter acum 6 ani să vadă starea apelor şi a malurilor, a construcţiilor făcute în zone inundabile, să-i prindă pe clienţii de partid(e) care au lăsat munţii golaşi umplând porturile lumii de cherestea ieftină, să vadă starea nenorocită a căilor feroviare şi rutiere, din cauza cărora nu e posibil revirimentul economic, nici turistic.

Însă o întâmplare recentă scoate la suprafaţă tarele sistemice reflectate pe larg şi în mass-media: politizarea funcţiilor, alungarea valorilor şi a profesioniştilor, nepăsarea autorităţilor. În condiţiile în care avem o administraţie a canalului Dunărea – Marea Neagă, remunerată din ban public, a fost nevoie să vină dl Sandu Gheorghiu din Braşov, fost lucrător la Magistrala Albastră, să-i ceară Primului Ministru să deschidă parţial ecluzele, căci lucrarea ceauşistă avusese şi acest scop de a prelua din debitul fluviului în caz de pericol. Rămâi mut când vezi că niciun organ al statului nu analizează consecinţele deciziilor proaste, nu trage la răspundere pe vinovaţi.

Lucruri asemănătoare se întâmplă în educaţie, sănătate, administraţie. Se încearcă fel de fel de cârpeli în ultimul moment. După mătrăşirea reformei Marga, specialiştii diferitelor grupuri şi orientări susţin variante proprii conform intereselor fiecăreia, toate pierzând din vedere specificul românesc şi experienţa, expertiza mondiale. Ca atare calitatea şcolii a atins limita inferioară a cotelor europene. La fel şi în sănătate: mortalitate infantilă maximă, vârstă medie scăzută, condiţii spitaliceşti de ţară subdezvoltată. Cu politruci pe post de mari competenţe, cu voinţă politică „lasă-mă să te las” şi subfinanţare de subvieţuire, nu există şanse de întremare.

Avem în schimb o mulţime de lideri „tari”, ţâfnoşi, aroganţi care se stropşesc la cetăţeni, fac din negru alb, anulează azi râzând sardonic ce-au hotărât ieri, iau în băşcălie sau alungă din faţa măriilor lor „o parte a presei”, sufocând-o de impozite… Ca-ntr-o ţară de mămăligari.

Petru Tomegea

Intelectualii şi politica

Disputa între intelectuali ai puterii şi ai opoziţiei sau neînregimentaţi politic a devenit prima polemică postdecembristă cu subiect şi predicat. Ea se circumscrie contextului identitar tulbure al unei clase în plină evoluţie. Din păcate, ţinuta moral-filosofică nu mai are aproape nimic din înălţimea spirituală a primului său puseu interbelic, când nume grele ale culturii naţionale au intrat în dialog pe tema implicării oamenilor de artă şi ştiinţă în actul de guvernare. Ca participant la viaţa publică şi cititor de gazete, te simţi ofuscat când vezi savanţi căzuţi în patimă politicianistă, principala grijă fiind desfigurarea inamicilor, şi ei cărturari, vinovaţi că au altă orientare politică. Înseamnă că polarizarea vieţii româneşti e una iremediabilă dacă înţelepţii înşişi nu se pot acomoda într-o democraţie, cu bune, cu rele, că percepţia lui „homo politicus” e mai aproape de „zoon politikon” decât de ştiinţele sociale, filosofie şi operele marilor gânditori.

Cuprinşi de sindromul „noli me tangere”, „intelectualii lui Băsescu” se simt frustraţi şi chiar mânioşi când detractorii îi aşază în aceeaşi linie cu guvernanţii acuzaţi de agravarea crizei, ceea ce dă de bănuit: când au intrat în tabăra puterii cu gând să decidă ori să influenţeze ei înşişi viitorul şi prezentul patriei, ştiau bine că îşi pierd statutul de independenţi şi se expun ca activişti de partid, poziţie ingrată ce le poate aduce pierderea onorabilităţii de somităţi ale culturii, ale ştiinţei şi chiar oprobriul celor nemulţumiţi de actele aleşilor. În plus, de aici şi până la desfiinţarea personalităţilor de altă părere n-a fost decât un pas, făcut cu mare uşurinţă de mulţi dintre ei, dar şi de analişti, comentatori grăbiţi să le poarte măcar o zi cununa de lauri. Din păcate, prinşi în tot felul de treburi „înalte”, activitatea lor ştiinţific-didactică nu mai e prioritară.

În disperare de cauză, încă înainte de 2004, s-au integrat în stafful liderului perceput ca salvator punând umărul la înlăturarea regimul iliesc, l-au susţinut apoi pentru câştigarea celui de-al doilea mandat, deşi pentru asta a fost nevoie de mită şi alte taşmacherii electorale, după cum scrie presa. De aceea, irascibilitatea lor pare inexplicabilă: şi-au asumat un crez politic, legitimându-l prin autoritatea morală a carierelor de excepţie, iar acum suportă consecinţele. Or polemica antebelică punea accent pe sensul cunoaşterii (L. Blaga) şi pe aspectul ei moral. N-ar fi fost nenorocire dacă, în calitate de „boieri ai minţii”, şi-ar fi alcătuit o platformă ideologică, sau ar fi constituit barem un think tank, un grup de reflecţie, însă ei  s-au „lipit” de omul „carismatic”, de grupul său de comilitoni, de politicieni cu păcate reflectate pe larg de mass-media. Nu în ultimul rând, pentru „eforturi”, au acceptat recompense răsunătoare. Fireşte, „minima moralia” ne obligă să credem că le-au şi meritat. Oponenţii tocmai aici cad în eroare, că în loc să-şi privească adversarii de idei măcar prin prisma binelui şi a răului, îi condamnă grosso modo că se află de partea nepotrivită a baricadei, ţintindu-le şi opera. Or numai fundamentaliştii pun la îndoială validitatea cărţilor lui Cioran şi Sadoveanu pentru că s-au pus în slujba unor mişcări politice blamate azi.

De remarcat că, în ultimii doi ani, querella elitistă şi-a făcut loc în spaţiul public concomitent cu o altă variantă a democraţiei originale, meritocraţia. Asta ca reacţie atât împotriva incompetenţei, a partitocraţiei acaparatoare cât şi a numirii în funcţii a prea multor plutocraţi cu averi imense, dar dubios acumulate, pe când înţelepciunea, ştiinţa şi expertiza ar fi putut crea bunăstare, sau măcar credibilitate şi speranţă. Simţind vântul în pânze, social-democraţia readuce în discuţie modelul ideal sărac şi virtuos, iar gâlceava capătă proporţii şi din cauza crizei, a inundaţiilor, când ochii mulţimilor se îndreaptă  încrezători spre elite, aşteptate să scape ţara de belele.

Polemica a atins cote ignobile după apariţia cărţii „Idolii forului” de Sorin A. Matei şi Mona Momescu. Ideea unei „clase de mijloc a spiritului” privită ca for al unei societăţi în derivă n-ar trebui să deranjeze, nici să ameninţe statu quo-ul câştigat de elita deja (re)confirmată. Interesele tuturor se pot armoniza în actul de participare la treburile cetăţii. Ceea ce nu se întâmplă. De altfel, realizarea unei baze mai largi a fenomenului elitist ar democratiza viaţa spirituală monopolizată în mare parte de oamenii puterii, ar da naştere emulaţiei şi ar permite o selecţie riguroasă a celor ajunşi în vârful ierarhiei.

Partea intrigantă a acestei polemici este că ambele tabere susţin cam aceleaşi idei, dar punerea lor în operă o văd cu actanţi diferiţi. Ideologic, disputa miroase a politicianism vulgar, cramponându-se ca de atâtea ori în istorie de pro şi contra, ceea ce l-a determinat pe Creangă să exclame, spre hazul unei întregi adunări electorale, „eu sunt pentru contra”. Din cât se vede, cinismul e o constantă a vieţii noastre intelectuale: filosofi, scriitori, poeţi, artişti arhicunoscuţi pentru serviciile aduse puterii, continuă de pe poziţia independenţilor atacurile  împotriva celor de altă opţiune, depăşind sfera conceptualului. Au apărut şi victime colaterale, inclusiv postume, precum eminentul cărturar Adrian Marino, semn că limitele omeneşti ale confruntării au fost demult depăşite.

Ca observator, e greu de înţeles de ce trebuie sacrificată una dintre părţi de moment ce ambele gândesc la fel, doar semnificaţiile fiind personalizate, căci toate ţin de umanitatea noastră, puterea şi opoziţia, stânga şi dreapta, bogăţia şi sărăcia, înţelepciunea şi prostia, frumosul şi urâtul, contrariile coexistând paşnic în anumite proporţii în orice societate. Contează doar sensul, efortul de a-ţi sluji semenii, binele şi valoarea, nu umorile şi vanităţile.

Petru Tomegea

Militarizarea politicii

Având implicaţii sociale majore, conceptul de militarizare a politicii a prins contur în mediile UE încă din 2008, nu doar prin discursul şocant al fostului lider sovietic Gorbaciov despre „militarizarea mentalităţilor”, ci şi prin aserţiunile unor celebri analişti de peste ocean care vedeau în evoluţia politicii externe a Consiliului European tendinţe militarizante, deşi era vorba de principii integraţioniste. Ca dovadă a sincronismului nostru formal, chestiunea a fost repede adaptată la realităţile dâmboviţene, unde militarizarea a dat bogat rod electoral. Ca să nu dea de gol, degringolada doctrinar-ideologică trebuia compensată prin strategii forţoase de disciplinare a partidelor, a membrilor şovăielnici, degrabă trădători şi cârtitori.

Îndeobşte militarismul trebuia să conducă la „Ordnung und Disziplin”, ca în formaţiunile naziste, fasciste ori bolşevice, însă la noi s-au importat, din fericire, doar formele, uni-formele (roşii, portocalii, albastre) şi formulele care au năpădit spaţiul public cu mult înaintea alocuţiunii lui Gorbi. De ani buni, cum deschizi televizorul auzi: să trăiţi (bine), partid – armată disciplinată, campanie de intoxicare, spionită, inamic, duşman de moarte, plan de bătaie, de atac, stratagemă, strategie, înregimentare, bătălie, război, confruntare la urne, front, tranşee, flanc stâng, drept, tun, gloanţe oarbe, bombe, petarde, fumigene, ofensivă, retragere din studiouri, vezi bine, acolo se desfăşoară ostilităţile, nu la  Rahova, Griviţa, fără aer condiţionat… În faţa camerelor de luat vederi, dai ca la Mărăşeşti de soldaţi conştiincioşi ai partidului atacând adversarii la baionetă, duelându-se cu armele din dotare, sabia duhului, clanţă şi ghiulele verbale, dând ordine şi dispoziţii luptătorilor de pe baricadele din provincie, unde e grosul prăzii. Termenii de mai sus constituie deja un metalimbaj consacrat, intrat în conştiinţa politrucilor şi a comentatorilor de strânsură.

Militarizarea însă e politică molipsitoare. Armata propriu-zisă a rămas cu un anumit efectiv stabilit prin lege. Normal, ca în orice democraţie. Anormal este că diriguitorilor totuşi le e frică de un popor răbduriu ca al nostru. Va fi fiind vorba de sindromul Târgovişte ori al drobului de sare? Poate de aceea serviciile secrete au fost cultivate supraetajat, de se calcă pe picioare, ajungând la încăierare pentru întâietate. În plus, pe lângă comisariate de poliţie, batalioane de jandarmi şi mascaţi s-a iţit încă o armată, şi mai costisitoare, un fel de gardă personală a marilor bărbaţi de stat de pe Podul Mogoşoaiei, numită SPP şi dotată la ultimul răcnet. Nici împăraţii bizantini nu erau aşa de păziţi. Acestora li se adaugă poliţia comunitară în concurenţă cu alte mii de firme de bodyguarzi… Se vede că ţara geme de lotri, terorişti, asasini, mai ceva ca Bagdadul postsaddamic. În majoritate, au contracte pe bani publici… Vremurile de război erau poezie lirică pe lângă ce vedem azi. Te trec apele când vrei să intri la vreun VIP mai cu ştaif, ori îndrăzneşti cumva să traversezi prin faţa coloanei oficiale de merţane blindate. De ei nu se pomeneşte când e nevoie austeritate, ci de pârliţii de pensionari, bolnavi şi medici, şcolari şi profesori…

Kristin Hoganson (Univ. Illinois) se teme că „idealurile militante ale bărbăţiei”, ale masculinităţii învăţate şi repetate de-a lungul perioadelor belicoase se vor transfera în domeniul politicii. Cu siguranţă frica feminină i se trage de la vreo analiză a fenomenelor din  politichia valahă unde milităria a fost coborâtă din pod. Nu trece o zi fără ca lideri tari să nu se haiducească pe ecran. Atât de tari, încât, dacă le sare ţandăra, Doamne fereşte, scapă de capul lui Moţoc ein-zwei, în faţa naţiei năclăite în noroi. Dau ordine în direct supuşilor să (re)facă legi, decrete, bugete, canale, diguri, sate, să taie sau să bage impozite, taxe… Cataloghează, etichetează, ţintesc cu arătătorul spre un vinovat imaginar, demonstrând că puterea se află la locul ei, în pumnul lor de fier. Să nu se sperie lumea de atâta respect constituţional, mulţime de argaţi se strofocă apoi s-o dea cotită, ori să dreagă busuiocul. Cele mai mustoase pagini însă rămân acelea în care îşi fac cu ou şi cu oţet ordonanţele… Dacă nenea Iancu ar sări gardul de la Bellu, ar ieşi mare comédie!

Dar ceea ce înspăimântă este impunerea disciplinei cazone în partide şi instituţii. Ea a înlocuit demult democraţia, „Bună-ziua” fiind tradus milităreşte cu „Am înţeles!” – „Să trăiţi!”, moştenite de la căprari şi răcani. Până şi partidul unic permitea uneori disidenţa, exprimarea opiniilor în contradictoriu. De altfel, în ultimul deceniu roşu excluderile au fost tot mai rare. Se întâmpla, ca şi acum, din cauza slăbirii liantului ideologic, a pervertirii doctrinare, încrederea că se mai putea schimba ceva în bine ascunzându-se în spatele recitalului omagial omniprezent şi al corului şoptit de bocitoare.

După doar două decenii, analiştii detectează din nou tendinţe de militărie la partidele  aflate la butoane: orice iniţiativă survine la ordin, ideile, propunerile au nevoie de girul autorităţii supreme, criticile, laudele, aşijderea, formatorii de opinii sunt selectaţi după anumite reguli ca look de activist hotărât, putere de convingere, forţă de penetrare, adică ţăţism, timbrul vocal, debit verbal implacabil etc. Recită pe cât mai multe voci şi canale mediatice aceleaşi fraze învăţate pe de rost, părerile personale, critica la vârf fiind excluse. Se practică centralizat numirile pe post, iar desemnarea personalului managerial se face prin dispoziţie de sus, ţinând de umorile unui singur ins. Din păcate, unele practici contaminează şi  opoziţia.

Numai că istoria reţine aceste curente ca precursoare ale regimurilor autoritare în Spania, Portugalia, America Latină, iar noi ne împăunam acum trei ani că avem democraţia în sânge, nu pe scut.

Petru Tomegea

Egoism şi politică

Toţi cei ce-şi exhibă personalitatea pe ecrane ori în presa scrisă îşi încep invariabil discursul cu pronumele personal „eu”, lat. ego, sau cu mine, mie, inclusiv „părerea mea”, „partidul meu”… Când eu-l nu trezeşte fiori sau sesizează dispreţ în ochii colocutorului,  îl înlocuiesc cu un masificat şi forţos „noi”, generalizarea dând în delirium tremens prin exprimări precum „noi, poporul (pesedist, pedelist), românii de viţă, bărbaţii adevăraţi, femeile tari etc. Exhibiţioniştii se dau în spectacol la diferite tribune, adesea a Parlamentului, ori prin interviuri aranjate, talk-show-uri nesfârşite, ieftin balast al programelor TV, condiţii necesare fiind accesul la public şi existenţa camerelor de filmat, a microfoanelor.

Cum e la alţii? Din cauză că în romanitatea apuseană, în engleză, limbi germanice asocierea conjugării verbului cu pronumele subiect e cvasiobligatorie, asocierea formelor întăritor-redundante trezeşte imediat suspiciuni de egoism, egocentrism, egotism, egolatrie, ceea ce se poate întâmpla doar în cazurile grave de disfuncţii educaţionale. Cu toate acestea, tema este prolifică de mai bine de două secole, mai cu seamă în literatură (Stendhal, Proust), psihologie şi psihiatrie (Gustav Jung). De aceea, spaţiul public occidental este mai ferit de cazuri psihotice asemeni celor descrise mai sus.

Din nefericire, ego-ul, va fi vorba de cel politic, poate naşte monstruozităţi. Prin definiţie, democraţia aşază în fruntea statului reprezentanţi liber aleşi, iar în activitatea de decizie, în actul curent de management a ceea ce dreptul roman numeşte „res publica”, li se cer conlucrare, competenţă, expertiză. Or criza a luat amploare când actul politic s-a personalizat, iar legea a trecut pe plan secundar. Astfel, conducerile colective de pe vremuri n-au putut delibera nicidecum respectând egalitatea în drepturi şi a opiniilor, ci la ordinul activistului de partid, prin ameninţare, coerciţie, supuşenie, slugărnicie. În principiu, conta voinţa celui mai egal între egali, recte dreptatea unui singur individ mai puternic în grad, în funcţie, în relaţii, în clanţă şi capabil să-şi loializeze colegii, subordonaţii prin cooptare în familie, gaşcă, prin servicii, avantaje, sinecure oferite din buzunarul comun al tuturor. În situaţii-limită, organe specializate făceau trimitere la dosar de cadre, fişă profesională, informaţii compromiţătoare pregătite din vreme, bube în cap, schelete în dulap. Din cât se vede, tovarăşii, împreună cu speranţele abia intrate în sistem dar imediat „date pe brazdă”, îşi continuă neabătut stilul, cutumele antedecembriste, provocând crize şi lehamite. Asta se şi urmăreşte. Atât timp cât poporul contribuabil şi votant e ţinut departe de treburile publice prin diverse procedee ca mită, minciună, manipulare, şansele de schimbare ne vor ocoli.

Câteva progrese sunt evidente: Parlamentul funcţionează conform legii, cu excepţia situaţiilor de dictatură a majorităţii, consiliile locale îşi fac reguli proprii, în funcţie de interese economice, sociale, culturale, unele încălcări ale legislaţiei fiind sancţionate în instanţe, în contencios, ori în presă.  Cele mai multe însă vor fi îngropate în uitare odată cu banii comunităţilor.

Deciziile luate haiduceşte sub imperiul egoului exacerbat arareori îşi ating ţinta. Neînsuşite politic de entităţi majoritare, nimeni nu are chef să le aplice sârguincios până la capăt. Numai că nereuşitele lasă urme adânci în sondaje, în nivelul de încredere al populaţiei, punând în pericol menţinerea la putere, în consecinţă, a apărut fenomenul ignobil al neasumării responsabilităţilor şi al nerecunoaşterii sau al disipării vinovăţiilor. Aşadar liderul autotputinte ia decizia, dar răspunderea o aruncă pe umerii subordonaţilor. În încercarea de a diminua impactul şi a ascunde urmele greşelilor, aceştia caută ţapi ispăşitori, un acar Păun uşor de arătat cu degetul, căci întotdeauna sunt vânaţi cei mici… Despre asemenea fapte au scris Caragiale, Eminescu… Însă ideologia sacrificiului de sine s-a pierdut.

Frecvent, egoistul foloseşte stratagema capului de pod. Antepronunţarea asupra deciziilor instituţionale ori de partid este menită a influenţa opţiunile în sensul dorit. Afirmaţii ca „eu am ales…”, „regret că…” vor da de bănuit loialilor. E comanda că trebuie să se alinieze în spatele egoului conducător pentru a-i împlini voinţa. Pentru că egoismul are nevoie necondiţionat de omagii, solidarizare, colectivism. Aşa că fundamentarea teoretică, analiza argumentelor, a feedbackului nu mai au rost, iar democraţia rămâne doar pe hârtie. Nesancţionate la timp, repetiţiile devin obişnuinţe şi derapajele, regulă.

Istoria ne învaţă că, în vremuri de restrişte, conducătorii înţelepţi apelează la ajutorul elitelor intelectuale: Churchill a scurtat războiul mondial cu cel puţin doi ani, spun analiştii, angajând savanţi pentru decriptarea semnificaţiilor unor gesturi, acte ale inamicului, iar la noi cărturarii au pus umărul la construcţia unei patrii moderne la chemarea lui Carol I, Barbu Catargi, a Brătienilor. În schimb, având complexe faţă de intelectuali, marii dictatori, al căror egomism a fost indubitabil, şi i-au luat tovarăşi de drum pentru a-şi legitima abuzul de putere. Poate că genocidul nazisto-bolşevic n-ar fi fost posibil dacă adularea, servilismul, compromisul moral al atâtor personalităţi culturale nu i-ar fi încurajat. Au făcut-o din egolatrie, pentru glorie efemeră. Pe egoişti nu-i poţi însă urî, ci doar compătimi.

Acum îşi arată vocaţia prin apele căzute cu nemiluita, în faţa celor ce şi-au pierdut agoniseala de-o viaţă. N-au percepţia tragicului, n-au nevoie de specialişti, nici de părerile năpăstuiţilor, căci sunt atotştiutori. Vin numai cu taraful televiziunilor după ei, să nu se piardă o iotă din învăţăturile către popor.

Petru Tomegea

Presa şi puterea

Privită din perspectiva ţărilor avansate, presa ar trebui să fie a patra putere a statului de drept, „câinele de pază” al democraţiei. Or, în realitatea românească, presa e o lume nestatornică şi pestriţă, ca şi societatea care-i cumpără produsele: cei educaţi precar sunt fericiţi când ştirile, comentariile, imaginile le satisfac plăcerile vulgare, iar ceilalţi, mai pretenţioşi, vor informaţii corecte, analize obiective, programe elevate, cum au văzut ei în lumea civilizată. Încă nu alcătuiesc o masă critică.

Când spui „presă” ar trebui să ai în vedere tot ce ţine de jurnalism, de la foi imunde şi „combatanţi” pe măsură la reviste serioase de cultură, ştiinţă şi artă, de la radio, televiziuni „pubelă”, la cele de entertainment, de ştiri, ori la TVR Cultural. Mai vizibili în segmente de nişă, primii execută contra cost ce li se cere, ca în orice business, de la servicii în campanii electorale, permanentizate graţie deverului, la reclame mascate şi chiar la terfelirea unor valori naţionale, captând rating cu violenţă, ezoterism, vedete de cartier şi spectacole libidinos-sexoase. Unor nişe continuu îngustate li se adresează hebdomadarele şi emisiunile de ţinută.

Lumea aceasta, în fapt un mixtum compositum, nu poate fi nicidecum etichetată otova ori generalizată. Ca şi „clasa politică”, presa desemnează o noţiune generică reprezentând totalitatea canalelor, a codurilor comunicaţionale şi a mesajelor publice. Ea asigură o pâine multora, de la profesionişti, filosofi, jurişti, ingineri, profesori, la semianalfabeţi cu pretenţii. Pâine, pentru cei mai mulţi, amară, pentru cei de top, „great deal”. Câţi condeieri, redactori, atâtea stiluri, la unii funcţional-jurnalistice, la alţii cu sclipiri artistice, căci mai toţi literaţii, plasticienii sunt activi în paginile ziarelor ori pe site-uri on-line, bloguri, forumuri. Cei calificaţi se evidenţiază prin acurateţea frazei, documentare, înlănţuirea argumentaţiei, tonul calm, rezonabil, iar vânătorii de iluzii, notorietate şi prim-plan, prin titluri şi exprimări şocante. Nu lipsesc ţeparii, şantajiştii. După un hiatus de 50 de ani, presa postdecembristă a încercat să-şi regăsească drumul, să-şi fundamenteze principiile, discursul şi atitudinile. Din cauza ingerinţelor politicului, a cererii impredictibile şi a inputului de bani murdari, evoluţia a fost sinuoasă şi greoaie.

Ca şi cum vulnerabilizarea siguranţei naţionale n-ar veni din incompetenţă, din maculatură jegoasă, prost gust, kitsch şi terfelire a sentimentelor de patriotism, onoare, demnitate şi valoare, CSAT incriminează campaniile la comandă împotriva puterii politice din cauza cărora executivul, vezi, Doamne! nu poate lucra în favoarea cetăţeanului.

Acuzaţia că „duşmanii poporului”, oligarhii, mogulii, opoziţia atacă instituţiile statului prin mass-media demonstrează că, în sfârşit, acestea au devenit o forţă redutabilă, luată în seamă. Aşa că transparenţa va înlocui încet-încet secretomania păguboasă, iar datul cu presupusul, aflatul în treabă şi vorbăria de clacă ar putea să diminueze. Însă campaniile pleacă de la o realitate incontestabilă: într-un an şi jumătate, economia şi standardele de viaţă s-au prăbuşit cu actualul executiv în funcţie, nu cu altul, în acest mandat prezidenţial, nu în cel iliesc. Or tocmai asta li se reproşează: au dat mereu vina pe criză şi pe moştenirea dezastruoasă, în loc să aplice la timp soluţiile necesare, la îndemâna polonezilor, a cehilor…, numai a românilor nu. Să ajungi în mileniul al treilea şi să te întrebi dacă a fost mai întâi oul sau găina este cel puţin comic, dacă nu tragic. Nu faci foc, nu iese fum. Fireşte, ca pretutindeni, în caz că lucrurile ar fi mers bine, s-ar fi găsit alţi cai de bătaie, fiindcă asta e menirea presei – critica onestă şi constructivă, deocamdată un ideal greu de atins.

Criza financiar economică însă loveşte insidios mediile independente. Presa de provincie s-a înjumătăţit în ultimul an, cea naţională se refugiază în spaţiul generos, mult mai primitor şi liber al Internetului. Dar câştigurile şi profitul nu mai sunt ce-au fost. De aceea competenţii renunţă, iar calitatea suferă.

În spatele mai tuturor acestor acţiuni politice se străvede pofta puterii de a-şi loializa prin procedee diverse jurnalişti, realizatori, posturi publice cu impact major, printre cele mai vehiculate stratageme fiind: canalizarea preferenţială a serviciilor de PR şi advertising, controale, inspecţii repetate ale organelor „abilitate”, intervenţia asupra distribuţiei şi întârzierea ori chiar deturnarea plăţilor (cf. Rodipet), atacuri bine ţintite din partea cealaltă a baricadei, desfigurarea unor personalităţi „afurisite”, greu de „îndoit” etc.

Pentru echilibrarea sistemului, ar fi necesară şi transparenţa mediilor, ca peste tot în Occident unde imparţiale sunt doar posturile finanţate într-o anumită măsură de la buget, celelalte declarându-şi deschis opţiunile politice. Derapajele sunt de fiecare dată sancţionate, iar ratingul publicaţiilor şi al audiovizualului indică starea puterii politice şi a partidului cutare în ziua respectivă. Arareori a ieşit altceva la urne.

Or democraţia noastră primeşte note proaste deoarece nu se respectă separaţia puterilor. Pe fondul crizei economice, interferenţa politicului şi scăderea standardelor profesionale jurnalistice viciază independenţa presei (Freedom House). Câtă vreme vor fi suprataxaţi şi obligaţi „să bea din cupa umilinţei”, „presarii” vor menţine presiunea pe executiv, dar şi improvizaţia ieftină, scandalul şi bălăcăreala pentru mijlocirea audienţei, iar programele naţionale de educaţie cetăţenească, singurele care pot ajuta realmente la ieşirea din criza moral-economică, rămân un simplu deziderat luat în băşcălie ori de câte ori se iveşte ocazia. Aşa că peste alte două decenii o vom lua de la capăt.

Petru Tomegea