Altădată mai erau şi politicieni cu ceva onoare şi bun simţ. De aceea pieţele oraşelor au şi statui de politicieni al căror nume a rămas în conştiinţa publică. După revoluţie, un singur nume beneficiază de statui, al seniorului Corneliu Coposu, iar de străzi şi bulevarde, mai multe. Nu ştiu cum se face, dar imaginea clasei politice privită în ansamblu nu se mai ridică la aşteptările poporenilor.
Iată, vara referendumului a trecut, dar viaţa politică nu-şi revine din ameţeală. Încă din zilele campaniei, susţinătorii preşedintelui suspendat şi un număr impresionant de jurnalişti fac mare caz de „tirania majorităţii”, o teorie politică demult pusă în termeni, cunoscută şi studiată încă de la începutul secolului al XIX-lea (Cf. Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill etc.).
Ce e „tirania majorităţii”?
Savanţii consideră in corpore că nu se poate vorbi de „tirania majorităţii” în contextul campaniilor electorale şi nici atunci când o majoritate liber constituită într-un Legislativ votează ceva conform Constituţiei. Devin „tiranice” acele majorităţi anarhice care depăşesc de fiecare dată cadrul legal şi suprimă drepturile unei minorităţi, inclusiv dreptul la cuvânt, la vot şi chiar la viaţă, favorizând curentele de opinie împotriva acesteia mai cu seamă sub aspect spiritual.
Numai că teoria e una şi ce ni se întâmplă nouă e cu totul altceva: cu orice preţ, inclusiv al forţării conceptelor şi a legilor de mai sus, se încearcă acreditarea ideii că majoritatea parlamentară alcătuită din USL şi UNPR era / este una anarhică, malefică, iar suspendarea preşedintelui Băsescu şi trimiterea sa în faţa poporului pentru reconfirmare ţine de „tirania majorităţii”. S-a ajuns până acolo, încât se contestă dreptul constituţional al Parlamentului de a-l demite şi al alegătorilor de a vota împotrivă-i.
Bătălia pentru împărţirea României
Pe cale de consecinţă, oamenii legii sunt puşi să ancheteze campania referendară, încurajând întru totul contribuţia şi activismul de partea preşedintelui suspendat, dar interzicând sub ameninţarea cu „puşcăria” dreptul celorlalţi de a face campanie împotrivă-i. Ba este socotită ilegitimă comisia parlamentară de anchetare a unor abuzuri ale oamenilor legii, încât stai şi te întrebi: România mai este republică sau a căzut în dictatură? Parlamentul mai este suveran sau trebuie să îndeplinească ordinele nu ştiu cui, redevenind Mare Adunare Naţională? Cetăţenii mai pot conta pe votul lor sau Puterea se va decide de către unsul lui Dumnezeu pe pământ?
Deja în spaţiul public ideea existenţei a două centre de putere, ba chiar a două Românii, e tot mai vehiculată, iar încăierarea celor două tabere e atât de încrâncenată, încât sunt tulburate până şi pacea şi liniştea celor jertfiţi pe altarul pasiunilor oarbe pentru putere în cel de-al treilea Reich. E vorba de 10 octombrie, Ziua de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.
De ce Holocaust şi nu Shoah?
Despre Holocaust, „arderea tuturor (evreilor)”, nu poţi vorbi fără să te rogi pentru iertare înainte, nici fără să ţi se cutremure inima. S-a uitat că Holocaustul desemnează o altă faţă a lucrurilor, de aceea organizaţiile mondiale ale evreilor ne-au cerut cu ani în urmă să-l înlocuim cu termenul evreiesc Shoah, „dispariţia tuturor (evreilor)”, pentru că noi, în loc să deplângem lacrima lor, ne fălim cu durerile noastre.
Dar să participi la comemorarea victimelor Shoah-ului şi să răneşti sentimentul şi voinţa a 7,5 milioane de votanţi români pentru că ar fi susţinut o iluzorie „tiranie a majorităţii”, votând împotriva preşedintelui Băsescu, asta înseamnă două lucruri: comemorarea a fost una pur formală, iar democraţia, respectul reciproc între state şi politicieni nu mai fac două parale.
Amicus Plato…
Să acceptăm teoria ambasadorului american că suspendarea a fost cauzată de „tirania majorităţii”, dar 14 angajări ale răspunderii guvernelor Boc-Ungureanu pe legi de maximă importanţă, reducerea drastică a bugetelor armatei româneşti, tăierile a 25% din salariile românilor, închiderea a peste două mii de şcoli şi a sute de spitale, diminuarea indemnizaţiilor pentru mame şi copii…, aşadar amputarea nivelului de trai, supunerea la curbe inutile de sacrificiu a întregului popor nu constituie „tiranie a majorităţii”? Nu cumva „tirania majorităţii” înseamnă în fapt tirania unei minorităţi împotriva unui întreg popor?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 