Pieritu-le-au lăudătorii?

Cum le ia Dumnezeu mințile politicienilor! De ani și ani aștept să se arate și lideri modești, cu simțul măsurii și al ridicolului, dar se vede treaba că locul unor astfel de personaje nu este în politică. Este probabil motivul principal al impresiei proaste pe care o avem față de politicieni, cu tot cu presa lor de partid, și instituții ca Parlament, Guvern, consilii locale. De demonstrat.
Din păcate, percepția comună despre clasa noastră politică lipsită de onoare și modestie este dublată de o alta la fel de nocivă: după ce personajul nostru politic se ridică în slăvi pe sine, prezentându-se ca măreț și perfect, atotcunoscător și atotputernic, înțeleptul înțelepților, se consideră îndreptățit să fie lăudat, adulat de mulțimi și ales în frunte de toată suflarea.

Visul de mărire

Poate dacă s-ar opri la laude, situația nu ar friza ridicolul, numai că, din înălțimea amețitoare pe care singur se cațără, trece la batjocorirea, la desfigurarea adversarilor și uneori chiar a propriilor colegi, prezentați otova ca incompetenți, inapți politic, trădători, corupți, fără coloană…
În 25 ani de democrație, puțini sunt cei ce s-au trezit sau au fost treziți din astfel de visuri de mărire, ceilalți stingându-se cu credința că numai lor li s-ar fi cuvenit cea mai înaltă demnitate în stat. O mulțime de astfel de frustrați populează prima scenă, roși pe dinăuntru de morbul revanșei. Așa se și explică încercările lor repetate de a candida la funcția publică cea mai prestigioasă.
Priviți-i pe virtualii prezidentiabili când se prezintă: cine se poate compara cu Corneliu-Vadim Tudor, Viorel Cataramă, Călin Popescu-Tăriceanu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Elena Udrea, Dan Diaconescu, Victor Ponta…? Plini de sine, ne demonstrează cum pot ei ridica singuri România pe noi culmi…

S-a dus vremea voievozilor

Este unul din motivele pentru care batem pasul pe loc de mai bine de două decenii, fiindcă astăzi niciun lider nu mai poate reuși de unul singur, ci doar în echipe sudate, serioase, bine pregătite și motivate. Actul de management național nu mai are nimic a face cu voievozii de odinioară.
Ei bine, situația aceasta insolită a debutat la revoluție, când liderii apăruți pe neașteptate aveau nevoie rapidă de notorietate. Cei mai vizibili dintre ei au ajuns până acolo, încât și-au tocmit lăudători la posturile publice de radio-TV și în principalele gazete, iar de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Ah, Brătienii…

Dar, pentru că exemplele acelea au intrat în conștiința publica, ne vom referi doar la cele prezente. Nu puține. Pentru început, Traian Băsescu: „Am fost într-un partid care a dat de trei ori primarul Capitalei și de două ori președintele României (n.a. el însuși). O parte din această istorie rămâne acum la PNL și o adaugă Brătienilor”. Îi și văd portretul fericit în galeria marilor personalități: Dumitru Brătianu, Ion C. Brătianu, Constantin Brătianu, Vintilă I. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, prim-miniștri, miniștri de război, conducători ai PNL, făuritori de țară.
Vadim Tudor se crede iarăși cel mai nimerit pentru postul de președinte, a câta oară? Cică în doar câteva zile ar face ordine în țară, iar eșecurile la alegerile prezidențiale de de până acum și le explică prin furtul masiv de voturi sau prin refuzul ocultei mondiale și al americanilor care se tem de anvergura personalității sale.

Oare nu mai bine ar aștepta laudele altora?
La rândul său, Victor Ponta așteaptă ca mulțimile de membri de partid și de alegători să-l roage să primească demnitatea supremă în stat, apoi să-l ducă pe brațe, în urale de fericire, spre jilțul care i se cuvine. Deja ne spune toată ziua cât de bun va fi el ca președinte.
Nici Klaus Iohannis nu rămâne mai prejos: adus de Crin Antonescu vicepreședinte, apoi președinte al PNL, uită că postul pe care venise era cel de candidat de prim-ministru în tandemul președinte – premier și iată-l candidat prezidențial în locul prietenului său. Gestul de onoare al acestuia nu a fost apreciat decât de 56 colegi, între care nu se află cei aduși de el însuși în guvern și în alte funcții.
Ultimul pe această listă, Mihai Răzvan Ungureanu, care, rămas fără „ungurenii” săi, deși are un „proiect de țară extraordinar”, s-a întors la sânul PDL ca prim-vicepreședinte, dar nu renunță la visul de a ne ferici cu candidatura sa.
Petru Tomegea

Ecourile unei înfrângeri

De o vreme nu mai suntem în stare să ne bucurăm de victorii, multe, puține câte vor fi fiind, dar ne lăsăm atrași de înfrângeri. Astfel, finalizarea unei construcții politice de anvergură pe partea dreaptă a eșichierului politic nu a stârnit cine știe ce entuziasm din partea comentatorilor, în schimb, mătrășirea lui Crin Antonescu stârnește patimi, inclusiv din partea celor ce au pus umărul.
Personajul acesta, apărut alături de Emil Constantinescu, cu al cărui destin se și aseamănă, a câștigat simpatia celor din generația mea: am ascultat zeci de ani cu un sentiment de religiozitate și clandestinitate Beatles și Pink Floyd, iar instalarea primului guvern estonian pe ritmuri Beatles ne-a făcut să privim cu mare bucurie promovarea tinerilor în politică. Cu atât mai mult cu cât Crin părea un personaj exotic (purta plete), iar discursul său era îndrăzneț și tăios.

A stârnit mușuroiul

Crin Antonescu a devenit persona non grata și chiar pericol public iminent după alegerea sa în fruntea PNL în 2009, iar acțiunea de desfigurare a pornit, în opinia subsemnatului, de la pretendenții la leadershipul liberal respinși atunci, căci ranchiuna și revanșa caracterizează adesea democrația dâmbovițeană de partid.
Dar faptul că acest personaj poate fi o amenințare pentru o anume parte a statu-quo-ului postdecembrist a fost evident abia după constituirea USL în 2011. Atunci s-a văzut că tânărul pletos de altădată poate coagula în jurul său energii care să-i măture din fruntea politicii. Este momentul când nu doar asupra lui Ponta, președintele PSD și copreședinte al USL, ci mai ales asupra lui Crin Antonescu, șeful unui partid de dreapta, s-au îndreptat atacurile dreptei. Ei bine, după accederea la guvernare în mai 2012 atacurile din dreapta s-au contopit cu acelea ale PSD, erodând puternic imaginea liderului liberal.

Trădătorul Crin

Fiindcă porecla mârșavă „căcărău” a fost, în opinia mea, opera mediilor susținătoare ale dreptei, iar scornelile induse spațiului public au venit la început tot de acolo: Crin se scoală la amiază, e chiulangiu, e cartofor, e vinovat de moartea primei sale soții, e doar un ins superficial și bun de gură. În timpul alegerii prezidențiabilului liberal, au fost reluate și tezele loviturii de stat din 2012 și ale inconsistenței interimatului la Cotroceni.
Din zona PSD au venit apoi manipulări de tipul: Crin e trădător, e sluga lui Patriciu, negociază prin spate cu Băsescu, îi face cadou lui Vasile Blaga partidul Brătienilor, a desființat USL ca să-și pună soția vicepreședintă a PE și să mute partidul de la ALDE la PPE. De aici și până la dresarea unor procese de intenție n-a fost decât un pas: ca președinte, va fi omul lui Băsescu și al rușilor, iar Justiției îi va fi pusă botniță.

De la Emil Constantinescu la Crin Antonescu

În fine, campania de presă a reușit, Crin nu mai este un pericol, iar inițiatorii își freacă mâinile de satisfacție. Unii nici măcar nu și-o pot ascunde. La fel s-au petrecut lucrurile în 2000 în cazul lui Emil Constantinescu: trădat de liberalii lui Valeriu Stoica și de țărăniștii aflați în delirium tremens, liderul Convenției Democratice a fost nevoit să se retragă.
Abia acum se vede cu claritate că în 2000 a câștigat alegerile PSD împreună cu foștii activiști de dinainte de 1989 și cu Ion Iliescu, mult mai domolit decât în primele două mandate, e adevărat, dar România a pierdut. Reformele au fost încetinite ori amânate încă patru ani, iar corupția a prins rădăcini perene. În plus, electoratul de dreapta nu s-a putut coagula.

Speră că-l vor îndoi pe Iohannis

Nu înțeleg ce a câștigat Delegația Permanentă a liberalilor dându-l deoparte pe Crin Antonescu. Poate nu am eu toate datele. Însă nu poți renunța la un lider care a ridicat PNL la 25-26% la alegerile din 2012, nici pe cel ce a reușit să coaguleze în PNL spectrul liberal. Căci noul PNL va fi alternativa la PSD, capabil să câștige singur viitoarele alegeri, iar aici e și meritul lui Crin. Ați auzit dvs. măcar un cuvânt de mulțumire pentru toate acestea?
Nici procedura de scoatere din cursă n-a fost fair play: s-a folosit cică metoda „Maradona”, căutându-se o casă de sondare a opiniei publice să-l scoată câștigător pe Iohannis, iar asta o spune un analist care numai de simpatie față de Crin nu poate fi bănuit.

Petru Tomegea

Traian Băsescu și siguranța cetățeanului european

Un element nou în discursul prezidențial este referința la siguranța cetățeanului european. Pe cât de nou, pe atât de trecut cu vederea de analiști și comentatori. Nefiind o temă cu impact mediatic, a fost surclasată de incidentul aviatic ucrainean și de relațiile cu Federația Rusă, cele mai încordate de la încheierea Războiului Rece.
Trebuie spus din capul locului că abordări despre siguranța cetățeanului, mai cu seamă român, au fost destul de frecvente în contexte legate de politicile salariale ale guvernelor, de starea fondurilor de pensii, de contribuții la sănătate, de bugete pentru apărare și educație…, dar acum împrejurarea și termenii diferă. Din păcate, tema aceasta de larg interes a devenit demult subiect de confruntare politică, iar mulțimea acuzațiilor de o parte și de alta aproape au banalizat-o. Doar populiștii mai speră să poată scoate ceva voturi din asta.

Un incident cu urmări politice

Acum însă, e vorba de siguranța cetățeanului european: ca urmare a doborârii cursei malaieziene MH17 soldată cu 298 victime, s-a produs o foarte mare spaimă/îngrijorare pe mapamond, de aceea SUA și UE încearcă să se pună de acord asupra sancțiunilor impuse Rusiei și regimului lui Vladimir Putin, considerat vinovat.
În acest context, Traian Băsescu cere liderilor lumii să se aplece cu mai mare grijă asupra „valorii cetățeanului european”, dar gândul său este altul: „Dacă în Consiliul European puneam valoarea omului deasupra la orice, n-am fi putut să luăm măsuri de descurajare în timp util? Azi e Ucraina, se ajunge la frontiera Balticelor, a Poloniei, a României. Nu ajungem la riscul să fie mai importante contractele economice decât solidaritatea cu statele din flancul estic?”

Valoarea supremă la noi și la ei

E bine că președintele se gândește „la cea mai mare valoare”, cetățeanul. Numai că între „valoarea” cetățeanului occidental și a celui român este o adevărată prăpastie: ca bunăstare și nivel de civilizație, ca preocupare a guvernanților față de nevoile cetățenești, suntem pe un rușinos penultim loc în UE, după bulgari, iar speranțele ca această stare de fapt să fie schimbată într-un viitor rezonabil se risipesc pe zi ce trece. Și Traian Băsescu e președinte de 10 ani…
Firește că nu a fost numai răspunderea sa, ci și a guvernelor. Pe deasupra, a fost și o perioadă, 2008 – 2012 când influența asupra guvernărilor Boc-Ungureanu era maximă, de aceea opozanții săi îl acuză că tocmai atunci a impus tăieri salariale de 25%, creșterea TVA cu 5 puncte procentuale, așadar reduceri de venituri ale mai tuturor categoriilor sociale. Ceea ce face să sufere credibilitatea abordării prezidențiale.
Și apoi, a acuza UE că nu pune pe primul plan valoarea umană în condițiile în care în România diriguitorii nu s-au prea spetit pentru om, pentru „valorile reale”, nici atunci, nici acum, miroase a politicianism și a campanie electorală. De populism nu mai zicem.

Cu ce rezultate?

În consecință, cui s-a adresat Traian Băsescu? Ei bine, în primul rând cetățenilor români care trebuie să rețină preocuparea sa pentru binele comun. În ce scop o face de moment ce mandatul său expiră pe 21 decembrie, a.c., e clar ca bună ziua: este o temă importantă, evident, dar e vorba și de o carieră politică post-mandat de care se pregătește din timp.
În al doilea rând, Traian Băsescu se adresează liderilor UE, dorind un cap de pod în politica europeană: toți membrii UE trebuie să fie solidari cu România, Polonia și Țările Baltice, aflate în prima linie. Căci Ucrainei îi urmează, după estimarea președintelui, tocmai aceste state care au graniță comună cu Rusia.

Un cerc vicios

Despre contractele economice importante pe care le-ar pierde puterile occidentale odată cu iminența sancțiunilor împotriva Federației Ruse, situația e mai complicată, intrând într-un cerc vicios. De ce nu se renunță la ele imediat?
Tocmai din grija față de cetățean: se pierd multe mii de locuri de muncă și se reduc încasările la bugetul de stat. Or astfel de politici le diminuează cu mult șansele la viitoarele alegeri, căci același cetățean european e mult mai reticent atunci când își votează reprezentanții.

Petru Tomegea

În România „retardată” se face elogiul dictaturii

De la Mihai Eminescu încoace, presa românească a suferit mutații greu de anticipat. Dacă marele poet tuna și fulgera împotriva politicienilor „perfizi și lacomi”, a „fonfilor şi flecarilor, găgăuţilor şi guşaţilor, bâlbâiţi cu gura strâmbă”, avea totuși cuvinte de dragoste despre România, „țara lui de dor”.
Astăzi, din păcate, echilibrul, adevărul/realitatea și grija față de starea psihică a populației nu-i mai preocupă pe autori, mulți dintre ei erijându-se în judecători necruțători cu semenii lor și mai ales cu patria. De la Eminescu au reținut doar tonul sarcastic și generalizarea, necesare în bătălia politică a vremii, dar critica socială eminesciană nu era deprimantă, ci cultiva spiritul justițiar și idealurile revoluției franceze: libertate, egalitate, fraternitate.

România de Neanderthal

Ei bine, ne este dat să aflăm acum din gura unor analiști de elită că România a ajuns o societate inertă, mocirloasă, degradată, retardată, imbecilizată, că viața din țara noastră înseamnă o retragere în cavernă și ghetou, că, fatalmente, statul român nu mai există, că impostura, monstruozitatea, nonvaloarea, criminalitatea i-au dat lovitura mortală.
O mulțime de articole pe teme asemănătoare generalizează retardul asupra tuturor locuitorilor, o categorie întreagă de comentatori-filozofi ne injuriază zilnic, uneori în direct, într-un vocabular colorat cu jigodii, ciumpalaci, nație netoată și neroadă, prostime, debili mintal, p…lime, amărășteni răbdurii, dobitoace, troglodiți, neanderthalieni, ieșiți din grotă, coborâți din copac, macaci, plăvani, prostovani, c…ăcioși…

Batjocura are un scop – dictatura

De la înălțimea lor moral-intelectuală, condeieri elitiști privesc România ca pe o biată colonie tolerată cu greu în Europa și în lume, un maidan al proștilor, ipocriților, leneșilor, derbedeilor…, o mlaștină infectă în care mediile profesionale și politice, de un individualism feroce, monstruos și degradant, au ajuns o junglă.
Nu-mi dau bine seama ce ascunde un astfel de discurs, când tocmai dau peste o cheie de interpretare: fiindcă în România nimic nu funcționează, nici Parlament, nici Guvern, nici Justiție, școala scoate în continuare generații de tâmpiți, iar politicienii, șefii instituțiilor, lucrătorii înșiși, băncile, capitalul străin…, alături de briganzi locali și străini jefuiesc țara, nu există decât o singură soluție, una verificată în timp: dictatura.

E chiar atât de grea documentarea?

Deja e prea mult. Închid calculatorul. Ce rost mai are să scriu? Ies din casă și caut să mă conving de realitatea celor de mai sus: vecinul „leneș” de la nord a plecat de ani buni la lucru în Londra și, cu banii câștigați, își termină eleganta vilă. În spatele acesteia se află la roșu o altă vilă „troglodită”, cu piscină și alte celea. Lângă o simigerie în care o „ciumpalacă” face niște covrigi, de-ți lingi degetele, un „tembel” de om de afaceri și-a deschis un magazin de succes cu ustensile muzicale.
Dar poate locuiesc eu pe o stradă altfel… Merg pe o înălțime a orașului de unde se văd Burdujenii, Ițcanii, Șcheia. Ei bine, pe dealul fostului aeroport, sute de vile, iar în cartierele cândva lumpen-proletare culoarea acoperișurilor lindab este dominantă. Și prin alte sate și orășele situația este aceeași: „amărăștenii” năzuiesc spre civilizație.

Simțul măsurii nu se învață?

Pornesc apoi în căutarea tâmpiților scoși de școala românească, iar aici surpriza e de proporții: peste 40% la sută din managerii europeni de succes sunt „neanderthalieni” din România, iar marile universități și centre de cercetare ale lumii sunt pline de „râme” de Carpați. Călătoriți în Silicon Valley și veți vedea că destui chelneri și vânzători știu „ciumpalaca”. Intrați în spitalele britanice, franceze, germane… și nu se poate să nu dați peste un medic „patibular” de limbă românească.
Ei bine, plăvanii care construiesc case și fac afaceri în România, care își plătesc dările la stat, prostovanii care învață pe bune în universitățile românești, profesorii tembeli care pregătesc copiii elitiștilor de mai sus și nu cer mită pentru efortul lor, medicii dobitoci care fac respirație gură la gură bolnavului în agonie știind bine că n-are cine să-i răsplătească, jigodiile de jurnaliști care se încăpățânează să spună adevărul, chiar dacă patronul îi dă afară, nu vrem cu niciun preț dictatură, oricât s-ar strădui să ne convingă respectivii elitiști.

Petru Tomegea

Lecțiile lui Traian Băsescu

Au trecut deja trei zile și încă nu s-au stins ecourile întâlnirii de la Cotroceni ale președintelui cu prim-ministrul României și cu ministrul de finanțe pe tema reducerii CAS. Nu s-au stins deoarece asemenea evenimente politice constituie, în opinia mea, principala muniție atât a politicii noastre, cât și a presei, partizane până la saturație.
Din cât se vede, se degajează o variantă a mai multor jurnaliști: „profesorul exigent” Băsescu le-a servit o lecție aspră invitaților săi, corigenți la economie și la legislație. Ei bine, tocmai de lecția văzută la televizor vreau să vorbesc. Și despre „corigenți”.

Băsescu, profesorul

Mai întâi, trebuie spus că lui Traian Băsescu îi place să facă pe profesorul. A dovedit-o de numeroase ori. Ca dovadă, unele dintre lecțiile sale au dispus de o recuzită și o logistică pe care orice dascăl și le-ar dori: displayuri uriașe, videoproiectoare și calculatoarele aferente cu informaticieni ultracalificați, hărți, planșe, arătătoare, spațiu oferit cu foarte mare larghețe de televiziuni și jurnale de actualități.
Cele mai multe lecții le-a ținut în direct, la ore de vârf, iar monologul prezidențial a fost pregătit cu minuțiozitate. Mai țineți minte lecția despre starea economiei când a lansat celebra teorie despre „omul gras din spatele omului slab”? În fine, pentru că astfel de lecții am văzut și la alți lideri dinafară și în exces înainte de 1989 în România, nu ne vom referi la ele, ci la acelea în care Traian Băsescu „lucrează” direct cu „elevii” săi.

Strategii „didactice”

Ca regulă generală, aceste lecții se desfășoară după un plan bine pregătit, așa cum stă bine oricărui profesor: se începe cu o expunere de motive, cel mai adesea anunțată dinainte, apoi, după un speech introductiv, brusc se trece la ascultare, iar „chiulangiii”, poate de nepregătire, poate de emoție, se fâstâcesc, dau din colț în colț, făcându-se de ocară. Cu atât mai mult cu cât simt ochiul neiertător al camerelor de luat vederi și hăul oprobriului public căscat dinainte-le.
De aici mai departe, ar fi nevoie de tact pedagogic, dar profesorul, asemeni tigrului care simte transpirația de frică a dresorului, își continuă examinarea și mai abitir, plusând: aduce în discuție fel de fel de amănunte trecute cu vederea, dar relevante, cere cifre exacte și justificări, prea multe ca să poată fi memorate, caută nod în papură, trece repede de la un subiect la altul, rupe ritmul, cere informații despre lucruri cunoscute numai de el însuși sau extrase din materiale de ultimă oră, vezi MTO (Medium Term Objectives).
Procedează întocmai ca profesorii care vor cu orice preț să pice un student sau elev căzut în dizgrație. Relevante în acest sens fiind tonul, când cald și înțelegător al vocii, când nervos, iritat, privirea insistent-iscoditoare, gesturile de gânditor profund și concentrare maximă… Simte când loazele sunt în dificultate, își freacă palmele, zâmbind disprețuitor, deși în față-i se află o tânără timidă, gălbui-lividă de frică.

Lecții cu urmări

Ei bine, lecțiile acestea le ține de aproape un deceniu, iar foștii „elevi” îi reproșează azi că „jucătorul” a rămas aproape singur, că în acești ani PSD a devenit mai puternic decât oricând, iar corupția atinge cel mai înalt nivel, că au fost „ciuruite” toate coalițiile, de la Convenția Democratică, alianța D.A., la USL, că au fost rupte în bucăți partide ca PNL, PDL… împreună cu care ajunsese la putere.
Două sunt convingerile mele ca alegător și contribuabil conștiincios: 1. Ca politician, respectând Constituția și legile în vigoare, Traian Băsescu poate să aibă orice inițiativă politică dorește, iar în acești aproape zece ani a avut și reușite, dar și eșecuri. 2. Ca profesie, însă, în afara domeniului în care a activat până la Revoluție, comandant de vas și shipping, nu are, după cunoștința mea, o diplomă care să-i dea dreptul să profeseze ca economist.

Băsescu și Nouriel Roubini

În aceste condiții, i-a rămas șansa studiului individual și în particular. Însă despre cărțile citite, cu excepția Levantului lui Cărtărescu, nu a făcut caz niciodată. De aceea, ca să-i recunoaștem competențele de economist, musai trebuie examinat de profesorul Nouriel Roubini fiindcă despre el vorbește cu stimă. Apoi îi vom asculta lecțiile seară de seară.

Petru Tomegea

Sindromul Elenelor lovește din nou

A revenit moda scrisorilor publice, oameni buni, dar Poșta Română nu va face, din păcate, nicio afacere din asta. Căci nu e vorba de scrisori purtătoare de timbru și ștampile, ci de scrisori ale unor politicieni apărute în diverse publicații printate sau online. Așa că Ion Ghica și Vasile Alecsandri se pot hodini liniștiți mai departe. Dar e și o parte bună: măcar aflăm și noi cu această ocazie ce vor politicienii de la ei înșiși.

Definiție și istoric

Autori sunt deocamdată viitori candidați prezidențiali, iar cele două scrisori ale unuia dintre ei, Mihai Răzvan Ungureanu, prima adresată Elenei Udrea, a doua, lui Traian Băsescu, repun în discuție un sindrom politic vechi, acela al Elenelor, de care credeam că ne-am lecuit la Revoluția din 1989.
Sindromul Elenelor, din fericire, nu este damnarea unui nume frumos, al doilea ca frecvență în onomastica feminină românească, ci doar o coincidență lexicală: Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, și Elena Ceaușescu, soția, „tovarășa de luptă”, ocupând poziția a doua în leadershipul PCR, așadar al României. Elementul comun al celor două este influența nefastă, de netăgăduit, asupra deciziilor politice ale amantului sau ale soțului.

Reșaparea imaginii

Însă, spre finalul carierelor politice ale celor doi, s-a petrecut un fenomen interesant: serviciile de propagandă au încercat să le salveze imaginea deteriorată dând vina pe cele două Elene. Fiind mai aproape de noi, figura Elenei Ceaușescu a rămas întipărită în imaginarul popular din pricina unor excese, de la promovarea pe criterii numai de ea știute a cadrelor, la urmărirea cu tehnică operativă a mai tuturor tovarășilor și tovarășelor cu funcții înalte. Poveștile despre case și averi nu s-au confirmat, mai toate fiind în proprietatea statului și a PCR.
Ideea lansată pe canale specifice societăților totalitare era că, de pildă, Nicolae Ceaușescu ținea la români și dorea să trăim bine, dar se opunea tovarășa. Datorită poftei de mărire și lux, i-a subminat puterea soțului, iar poporul a trăit în necazuri și sărăcie. Dar Nea Nicu, dacă l-ar fi lăsat scorpia, ne-ar fi scos din încurcătură.

De la viermi, la trădare

Un cuvânt a transformat-o pe „academiciană” într-o ființă „sinistră”: „viermi”, adică populația nesătulă care așteaptă zile întregi la cozi pentru o bucată de carne. Mai ales că imaginile cozilor la alimente erau nelipsite din știrile despre România ale marilor agenții de presă. Destinul celor doi a fost unul tragic, fiind condamnați la moarte prin împușcare în urma unui simulacru de proces.
De ce apare și Elena Udrea în acest șir? Iată ce-i scrie MRU lui Traian Băsescu: „Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră şi vedeţi cine a mai rămas în afară de ea… Unde sunt oamenii politici care au stat alături de dumneavoastră în 2004, în 2007, în 2009 şi în 2012? Unde sunt intelectualii care şi-au riscat carierele…, pentru a fi terfeliţi de Antena 3 pentru că vă susţineau? … A rămas doar Elena Udrea, care are o singură explicaţie pentru aceste dispariţii: toţi au trădat. Nu domnule Preşedinte, nu au trădat. Ce nu a reuşit să facă Antena 3 în încercările ei de a vă izola, a reuşit să facă Elena Udrea. Izolarea are un nume: Elena Udrea.”

Așadar încă un jucător?

Trei lucruri sunt evidente: 1. După MRU, Traian Băsescu este un om prea bun și un politician foarte valoros, dar l-a stricat colaborarea cu Elena Udrea.
2. MRU a fost o lungă perioadă director al SIE. Ca șef al acestui serviciu inteligent știe că imaginea publică a lui Traian Băsescu are de suferit în aceste ultime luni de mandat și nu este exclus să dea o mână de ajutor acționând ca și serviciile secrete regale sau temuta DIE antedecembristă. De aceea și aruncă vina asupra fostei colege de guvernare și de partid.
3. MRU speră astfel să-l repună pe soclu pe Traian Băsescu, dar și să provoace e degajare a terenului spre a se poziționa singur împotriva președintelui ca acuzator al Elenei Udrea, dorind ca discursul public asupra alegerilor prezidențiale să se învârtă numai în jurul lui Băsescu și al lui MRU. Cu alte cuvinte, spre a strica tandemul actual, Băsescu-Ponta, prezent continuu în mass-media.
Șansele unui asemenea demers? Minime. În schimb, ne demonstrează o dată în plus sterilitatea politicii noastre la vârf.

Petru Tomegea

De ce legea nu-i vede pe toți?

De câteva luni asistăm la o bătălie surdă, una de la distanță, între două cazuri celebre ajunse în fața judecătorilor: Mircea Băsescu, fratele președintelui în exercițiu, și Dan Voiculescu. Cum fac unii justițiari un pas înainte într-un dosar, cum se întărâtă alți justițiari în celălalt dosar. Și viceversa. Dar nu despre asta va fi vorba.

Doar cu o floare…

În opinia mea, e foarte bine că Justiția vrea să facă lumină în aceste cazuri care trenează de foarte multă vreme, dar presa scoate zilnic la iveală nedreptăți, furturi, delapidări a căror valoare e egală cu o bună parte din țară și din averea ei. Ți se face părul măciucă. Unele abuzuri, furturi s-au făcut la vedere, cinic și pe față, iar averile câtorva sute de inși au crescut peste noapte, încât cazurile au ajuns de notorietate. În doi-trei ani, fără să ne dăm seama, imediat după revoluție, România a devenit „țara tuturor posibilităților”, făcând de rușine „visul american”.
Din nenorocire, spațiul public românesc nu este încă pregătit pentru o discuție, o analiză serioasă a fenomenelor amintite mai sus. Veți vedea că imediat se vor trezi destui să ne acuze de comunism, populism înfiorător, de egalitarism ca pe vremea lui Ceaușescu… Oricum, mai devreme sau mai târziu, cică furăciunile vor ajunge în instanțe. Dă, Doamne! Dar cu infracțiunile economice de miliarde și miliarde care deja s-au prescris cum rămâne?

Un stat jefuit

Astfel, din presă aflăm cum milioane și milioane de hectare de teren, inclusiv forestier și urban, clădiri imense, palate și vile din proprietatea statului au trecut fraudulos în proprietatea celor descurcăreți, a marilor prădători care le-au luat pe mai nimic cu pile, cunoștințe și relații ori au cumpărat drepturi mai mult ori mai puțin litigioase. Câți au suferit rigorile legii? Câte bunuri au fost recuperate?
De prin 1997 încoace, după jurnaliștii de la Ziua News, au dispărut 61.000 de vagoane si peste 1.700 de locomotive. Vă puteți imagina o garnitură de tren de la Mangalia la Satu Mare? Numai fierul vechi din ele valora peste 365 milioane USD. Dar despre terenuri, clădiri, utilaje, kilometri de căi ferate… nu mai amintim. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat la CFR s-a întâmplat la majoritatea fostelor întreprinderi socialiste și cooperatiste. Câți au suferit vreo condamnare? Ce s-a recuperat?

Toți au un nume rămas în acte

Partea cea mai revoltătoare este că aceste bunuri au fost înstrăinate de funcționari, lucrători care le-au avut în gestiune și al căror nume este cunoscut, la fel cum este cunoscut numele celor ce și le-au însușit. Ani și ani s-au ferit din calea legii și, văzând că de fapt nimeni nu-i caută, nimeni nu le are grija, au prins curaj, au învățat noi tehnici de spoliere a banului public și-și continuă nestingheriți activitatea în afara legii.
Acum Justiția vrea să ne demonstreze că nu are mamă, nu are tată, cercetând nume din ce în ce mai sonore. Dar devalizarea Bancorex și a altor Bănci s-a făcut pe bază de acte tot de persoane suspuse. Își poate închipui cineva că a plecat vreun leuț sau dolar din Bancă fără să fi semnat cineva pentru el? Ei bine, banii nu s-au mai întors, iar datoria a devenit publică. Și, dacă lucrul acesta s-a făcut cu premeditare, mizându-se pe toleranța și nebăgarea de seamă a cetățenilor contribuabili, nu cumva a fost atentat la siguranța națională?

O Constituție degeaba

Mulți dintre „oligarhii” de azi și-au rotunjit averile luând în locație de gestiune terenuri bogate în diverse zăcăminte, uzine, fabrici, clădiri, ateliere, hoteluri… contra unor sume derizorii, nici acelea plătite, cel mai adesea. De mai toate uzinele, mărețele ctitorii, dacă ne luăm după informațiile oferite de mass-media, s-a ales praf și pulbere. Au dispărut și gardurile. Din construcțiile industriale solide, unele noi-nouțe, nu a mai rămas piatră peste piatră. Vinovați cică sunt foștii comuniști, fosta Securitate și… criza, deși autorii au nume și prenume. Ba unii au fost promovați apoi în fruntea țării.
Or articolul 16 din Constituția României spune cu maximă claritate: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege”. Nu știu cum se face că unii rămân cu bunurile furate, iar contribuabilii trebuie mereu și mereu să plătească. Ca-n zicerea străveche: hoțul de păgubaș.

Petru Tomegea

Și totuși de ce ni se încalcă secretul convorbirilor telefonice?

Cine citește de la cap la coadă textul Constituției își dă seama că peste unele articole se trece cu prea mare ușurință, iar democrația românească își lasă la vedere rănile și defectele. Este și motivul pentru care teoria maioresciană a formelor fără fond rămâne încă valabilă. Până când? Cine ar putea estima?
Să spunem mai întâi că democrație perfectă nu există decât în manuale și că necazurile cu care ne confruntăm noi, cetățenii români, se mai confruntă și alții. Dar măcar în țările luate de noi ca model i se spune populației de ce este necesară restrângerea unor drepturi și libertăți înscrise în legea fundamentală: sunt, de obicei, cazuri de forță majoră precum atacurile teroriste sau situații complicate în interior și în imediata vecinătate.

Un articol de formă

Punctul de plecare al discuției de față se află în art. 28 din Constituție: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”. O simplă formă care a rămas fără fond: de când cu universalitatea Internetului și a telefoanelor mobile, scrisori nu mai scrie aproape nimeni, iar convorbirile telefonice, o știu și copiii, sunt ascultate, comunicarea pe Net fiind și ea atent monitorizată.
Ei bine, conținutul articolului 28 a fost un vector important al sângeroasei Revoluții din Decembrie 1989, ca apoi, un deceniu întreg, societatea românească să se mobilizeze cu tenacitate împotriva abuzurilor legate de fenomenul Big Brother: s-a demontat vechea tehnică de ascultare din birouri și locuințe, iar acasă mai toți am scos gândaci din telefoanele Romtelecom. O mulțime de asociații, ONG-uri ne veneau în ajutor.

Amenințări teroriste?

După prăbușirea turnurilor „Gemene” din 11 septembrie 2001 și după o mulțime de atentate teroriste în Spania, Germania, Anglia…, drepturile și libertățile cetățenești au fost limitate, dar măcar se respecta o regulă: respectivele convorbiri nu deveneau publice, iar excepțiile, Wikileaks, de exemplu, confirmă regula.
Or ceea ce se întâmplă în România, în opinia mea, demonstrează cu prisosință că articolul 28 este demult literă moartă: oricine poate fi ascultat, spionat prin mijloace audio-video din dormitor până la serviciu, inclusiv copiii, filmați continuu în clase, pe culoarele școlilor, în locurile de joacă, fără să le protejeze nimeni identitatea. Nu sunt cazuri notorii de condamnări în instanțe pentru astfel de delicte.

Cine ne apără de abuzuri?

Ei bine, dacă până prin anii 2000 mai protesta câte un ONG, câte un jurnalist sau politician vigilent, astăzi suntem supuși abuzurilor unor instituții ale statului obligate să ne asculte, fără măcar a ni se spune clar conform cărei legi, autorizații. A se mai lua în calcul și mulțimea firmelor private care o fac la comanda oricui contra cost.
Să spunem de la început că sunt urmărite persoane publice, aleși, demnitari, înalți funcționari ai statului care își asumă deplina transparență prin fișa postului, deși aceeași lege fundamentală le asigură ca pretutindeni dreptul la intimitate, atât pentru ei cât și pentru familiile lor. Dar e de neînțeles de ce minorii, bătrânii, cetățenii care nu au nici în clin nici în mânecă a face cu terorismul, darmite cu interesele NATO, să fie ascultați și supravegheați otova, fără a exista suspiciuni confirmate de un judecător. Cu atât mai mult cu cât tehnicile de urmărire presupun o tehnică de înalt de profesionalism, iar fondurile consumate sunt uriașe.

O lege neconstituțională

Fiindcă, iată, însuși Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a cerut o lege prin care cumpărarea cartelelor telefonice pre-pay se va face cu înregistrarea codului numeric personal, iar guvernul s-a și conformat. Să nu fi știut inițiatorii legii că aproape toți micuții de grădiniță au mobile care le permit părinților să știe unde se află?
În aceste circumstanțe complicate, a venit decizia CCR prin care Legea 82/2012, (supranumită Big Brother), este declarată neconstituțională. După mine, va fi o singură consecință notabilă: nu vor putea fi reținute și stocate datele de la furnizorii de servicii de comunicație. Așadar nimic despre protejarea intimității, a vieții private, în genere, și nici despre reintrarea în normalitate cu respectarea art. 28 din Constituție.

Petru Tomegea

Ce președinte vrem pentru România?

Pentru că România nu este Germania, nici Franța, nici SUA, iar noi nu suntem germani, francezi, americani, președintele nostru trebuie să fie altfel: unul care, mai înainte de toate, să ne vindece rănile făcute în ultimul sfert de secol de politicieni iresponsabili, fără prea multă dragoste de neam și țară. Expresie rămasă de pe vremea pașoptiștilor.
Un proiect care ar fi putut reuși, dacă ar fi fost sprijinit de societatea românească și de instituțiile statului, a fost acela al lui Emil Constantinescu și al Seniorului Coposu. Deși vremurile acelea nu se pot întoarce, acum ne regăsim nu prea departe, fiind nevoie să o luăm din nou de la început. Căci una din caracteristicile noastre este că mereu începem câte ceva, dar arareori reușim să finalizăm.

Între rege și președinte

Așadar, pe cât de legitime sunt dorințele noastre de a avea un reprezentant destoinic, pe atât de nesincere și fără perspective au fost proiectele prezidențiale de până acum. Alte proiecte, precum Monarhia, nu ni s-au permis, cu toate că poporul român e liber și suveran. Până acum nimeni nu ne-a explicat convingător de ce.
Și fiindcă Rege n-avem voie, încerc să alcătuiesc portretul ideal al viitorului președinte, dar nu așa cum ni-l livrează candidații și serviciile lor de PR, ci așa cum rezultă din ofurile cetățenilor exprimate cu diferite ocazii. Nu voi stabili nici măcar o ierarhie științifică, ci una sentimentală.

Bună dimineața, români, oriunde v-ați afla

Odată câștigate alegerile, după îndelungi discuții cu locuitorii tuturor județelor, după ce a cules doleanțele tuturora, președintele se va urca în avion și se va duce în marile centre occidentale, țintind mai cu seamă zonele spre care a migrat eminența cenușie a patriei precum Parisul, Londra, New Yorkul, Montrealul, Bruxelles-ul, Berlinul…, ordinea nu este aleatorie. Întâlnirile cu conaționalii e bine să fie stabilite în celebrele lor universități pline de profesori și studenți români Sorbona, Cambridge, Oxford, Louvain, Harward, Columbia, Montreal, Göttingen… A nu se uita Silicon Walley.
Elitele trebuie atrase, măcar sufletește, lângă patria-mamă, așa cum au procedat politicienii făuritori de țară. Pentru că aceste elite vor asigura continuitatea valorilor românești și schimbul de mâine. Nu e nevoie de cadouri, nici de zâmbete prefăcute, ci trebuie doar să li se spună sincer că România este și țara lor, că are nevoie de ei la vreme de grea încercare.

Din nou la răscruce

Fiindcă actualmente România se află la răscruce: nu poate depăși handicapul corupției, al minciunii, al prefăcătoriei și al cinismului, iar nivelul de trai, de educație și sănătate al populației nu poate sălta de pe ultimul loc din UE. Partidele politice, odată ajunse la putere, abandonează programele votate de alegători și își instaurează aproape fără excepție propria dictatură, controlând politic toate funcțiile publice și toate activitățile. Nimic nu se mișcă fără partid, de la promovarea propriilor servitori la numărul universităților.
De aceea, președintele nu se poate baza pe niciun partid în îndeplinirea agendei proprii sau, dacă vreți, are nevoie de toate partidele în egală măsură, și de Putere, și de Opoziție. Președintele nu e al vreunui partid, ci al poporului și al patriei în numele cărora vorbește și decide. S-a dovedit cu prisosință că cei ce și-au ținut captive propriile partide, sau viceversa, nu și-au servit decât interesele proprii. Iar această nenorocire a creat falii și segregări dureroase într-o societate care avea nevoie ca de aer de moralitate și unitate.

Ce nu este un președinte

Un președinte nu este șeful serviciilor secrete, nu este șeful Poliției, nici al procurorilor, nici al Justiției. De președinte nu trebuie să asculte nici partidele, nici Guvernul, nici Parlamentul, nici ANI, nici CCR, nici alte instituții ale statului de drept. Cei ce „au făcut și știut totul” au compromis aproape iremediabil instituția prezidențială, așezând-o alături de clanurile politice și de clienții lor de afaceri.
Fiindcă ni se refuză dreptul la Monarhie, avem nevoie de un Președinte de partea noastră: unul demn, respectuos, drept și cinstit, fără a fi amestecat în viermuiala politică, un factor de echilibru, ultima speranță a poporului, ultimul refugiu, într-un cuvânt, modelul spre care se îndreaptă privirile tuturora. Iar, dacă actualii candidați nu sunt în stare, să ne lase în durerea noastră.

Petru Tomegea

Sistemul politic mafiot din România

După anii ’90 a început să se vorbească despre grupări securistice care fac legea în România, o mulțime de necazuri economice și politice precum dezindustrializarea, furtul proprietății publice, sărăcirea populației fiindu-le atribuite acestora.
Deși au avut loc câteva condamnări ale comunismului, măcar că o mulțime de membri ai temutei Securități și vârfuri ale fostului regim ceaușist s-au aflat ori se mai află după gratii, continuă să existe percepția unui sistem securistic mafiot la originea tuturor relelor din România.

Între acuzații și adevăr

Ca dovadă, destui jurnaliști, activiști și chiar demnitari ai statului au proferat și încă proferă acuzații asupra unor politicieni, guvernanți… și a unor oameni importanți de afaceri că ar face parte dintr-un astfel de sistem politic mafiot. Ba chiar, un post de televiziune avea într-o perioadă emisiuni zilnice despre „sistemul securist mafiot din România”.
Văzând capacitatea extraordinară de diseminare a acestor acuze, am încercat să aflu dacă au la bază cercetări profesioniste cu caracter penal sau dacă nu cumva ne aflăm în fața unor campanii politice vizând discreditarea competitorilor pe același culoar politic. În privința anchetelor profesioniste asupra cazurilor în speță, a se observa că Noul Cod Penal nu cuprinde noțiunile de mafie, mafiot, ci doar „infracțiunea de constituire de grup infracțional organizat”.

Unde ne sunt mafioții?

Căutând prin presa ultimilor ani, am descoperit doar câteva cazuri de mafioți străini prinși pe teritoriul României de vigilenții noștri polițiști, dar aproape toți extrădați țărilor din care provin. Nu știu cu exactitate câți dintre ei vor fi fost români intrați în astfel de asocieri criminale ale Italiei, Siciliei ori ale sudului Franței. Dar, de la existența acestora și până la implementarea Mafiei în România, drumul e lung.
Neînregistrându-se la nivel național vreo organizație criminală în asociere cu polițiști, magistrați, politicieni, nu poate fi vorba, deocamdată cel puțin, de existența unor frății organizate după modelul familiei precum Mafia Italiană, Camorra, n’Draghetta, Cosa Nostra, Yakuza, Bratva… Așadar, e impropriu să vorbim de mafii dacă până în prezent nu s-a dovedit existența niciunui „Capo di Tutti Capi”, a unui „Capo di Capi Re” sau măcar a unui „naș” veritabil (Don, Capo Crimini).

Mafia bancară, mafia grâului…

Dacă aceasta e situația la nivel național, să vedem de nu cumva există mafii locale sau sectoriale. Și asta deoarece mass-media toacă zi și noapte despre mafia plajelor, mafia ieșeană, olteană, ardeleană, clujeană… ori despre mafia bancară, a cămătarilor și a recuperatorilor, mafia petrolului, a fierului vechi, a lemnului, a transportatorilor, a țigărilor de contrabandă, a alcoolului, a grâului, mafia portuară, mafia medicamentelor, a organelor pentru transplant… și câte or mai fi fiind.
Numai că deocamdată nu există nicio condamnare a vreuneia din aceste mafii. Există în schimb în dosare acuzația de acțiuni „în stil mafiot” de la care, probabil, se inspiră și cei prezenți zi de zi în studiourile TV cu astfel de discursuri.

Politicieni mafioți

Căci, dacă nu avem mafii, mafioți, capo di tutti capi sau „nași” condamnați, avem în schimb un discurs public plin de acuzații la adresa unor politicieni numiți mafioți pe simple bănuieli sau scorneli. Ceea ce, să recunoaștem, înveninează relațiile între politicieni sau între aceștia și jurnaliști, formatori de opinii, activiști de partid prezenți seară de seară în studiouri.
Or asta demonstrează că, în penurie de programe și proiecte politice, în absența unor ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, subiectele legate de mafie, corupție, hoție, deturnare de fonduri, delapidare, însușire de bunuri necuvenite…, adică de Justiție și justițiari, au constituit o foarte eficientă armă politică. Una cu care s-au câștigat voturi.

Anticorupția și voturile

Câte voturi? În lipsa unor studii de specialitate, fără sociologi nepartizani care să analizeze faptele de mai sus, e greu de apreciat amploarea câștigurilor electorale. Cert este că în 2004 Alianța D.A. și Traian Băsescu au câștigat alegerile cu „Dreptate și Adevăr” și cu mesajul „La țepe în Piața Victoriei!”, iar în 2008 și 2009 temele corupției și a mogulilor au adus victoria PDL și, din nou, lui Traian Băsescu.
Dar se pare că azi un mesaj ca „Jos Mafia! Sus Patria!” al lui Vadim Tudor nu mai este posibil.

Petru Tomegea