PSD nu există fără baroni

Cu excepția PSD și a mediilor angajate trup și suflet de partea sa, în spațiul public s-a generalizat ideea că alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin e nedemocratică: permite selectarea unor politicieni nereprezentativi, votați de mai puțin de 50% dintre alegători, păstrând intact statu-quo-ul actualilor primari și al președinților de consilii județene, al baronilor fără de care PSD nu ar exista. Cu toate acestea, legea electorală a trecut de Parlament și de Curtea Constituțională. Ce e de făcut?
Mai trebuie spus că alegerile corecte și democratice au constituit obiectivul esențial în campania electorală a președintelui Iohannis, iar alegerea primarilor în două tururi de scrutin, punctul principal din programul Guvernului Cioloș în baza căruia a obținut învestitura, cu atât mai mult cu cât era cea mai arzătoare doleanță a protestatarilor după tragedia de la Clubul Colectiv, condiție necesară schimbării clasei politice. Ei, bine, acest obiectiv democratic a fost sacrificat prin cooptarea lui Vasile Dâncu, lider de marcă al social-democraților în guvernul tehnocrat, și prin menținerea în funcții de rang II a activiștilor PSD, toate cu scopul de a obține votul Parlamentului.
Odată cu trecerea pe linie moartă a legii alegerilor primarilor în două tururi de scrutin s-a pus punct pentru cine știe câtă vreme necesității de democratizare a vieții politice românești, iar clamarea perversă a schimbărilor e demagogie curată. Nici vorbă de transparentizarea deciziei politice la nivel național și local, nici vorbă de dispariția jocurilor de culise și a clientelismului politic. Atât timp cât baronii, în marea lor majoritate ai PSD, vor face legea, e clar că alegerile vor funcționa după metode verificate de Liviu Dragnea și Victor Ponta.
Noi ne gândeam că, fiind guvern de altă factură decât una partizană, tehnocrații vor avea mâinile libere să facă tot ce nu s-a putut până acum. Să recunoaștem că acestui nivel înalt de așteptare populară prim-ministrul îi răspunde anulând cerințele străzii, ale populației. Era vorba de schimbarea clasei politice, de tăierea celor 7 capete ale balaurului corupției, iar renunțarea la idealurile străzii va constitui o altă dramă al cărei sfârșit nu e greu de anticipat: fie o cădere onorabilă în urma unei moțiuni de cenzură a PSD, fie o guvernare lipsită de legitimitate și demnitate care va duce la o catastrofă de imagine.
De aceea a fost de neînțeles atitudinea prim-ministrului față de legea alegerii primarilor într-un singur tur: cu actualii baroni care dețin puterea, resursele financiare ale partidului, care repartizează posturi și funcții clientelei și care au grijă să crească o rezervă de cadre după chipul și asemănarea lor, nu sunt șanse reale să se schimbe ceva. Nu așa s-a perpetuat sistemul de 26 ani?
Mai trebuie spus că sistemul acesta feudal vine dinainte de 1989, fiind pus la punct de foștii primi secretari de județ. Ei erau copia fidelă a comandantului suprem, iar în județe nimic nu mișca fără acordul lor. Sistemul a continuat și după 1989, garnisit cu tovarăși de neînlocuit și cu securiștii de rigoare. Or de la revoluție au trecut 26 ani… Mi-e și rușine să tot reamintesc astfel de lucruri.
Ca dovadă că schimbarea nu e dorită, mediile PSD și formatorii de opinie se servesc de manipulare: ba că o astfel de inițiativă e neconstituțională, ba că principiile comisiei de la Veneția nu permit modificări la legea electorală cu mai puțin de un an înainte de alegeri… Noroc de Augustin Zegrean, președintele Curții Constituționale care le desființează minciuna și argumentația antidemocratică. Nici vorbă de așa ceva.
Cert este că, lipsiți de fairplay, social-democrații țin cu dinții de alegerea primarilor într-un singur tur, iar ideea de a-și democratiza viața politică în interiorul partidului nu le convine. Mi-e tot mai clar că PSD se bazează pe acești pioni principali, baronii și clientela alimentată de la bugetul statului, fără de care nu poate exista.
Din fericire, se dezvoltă curentul de opinie favorabil schimbării cărora li se alătură, iată, și președintele, și premierul, iar forțele politice sănătoase devin tot mai puternice. Singurele necunoscute, deocamdată, fiind soluția aleasă pentru ieșire din impas și reacția străzii.

Petru Tomegea

Totul pentru salvarea lui Victor Ponta

Ca politician Victor Ponta a apărut din tolba lui Adrian Năstase, cel ce i-a degajat un culoar în PSD. Cu o biografie șovăielnică din care nu lipsesc rătăcirile juvenile pariziene și prezența în alte formațiuni, Victor Ponta a cunoscut gloria și înfrângerea, mărirea și decăderea politică în fruntea social-democrației, dar acum nu e în stare să gestioneze eșecul propriei guvernări, fiind lipsit de clarviziunea necesară celei de-a doua ridicări din neant.
Cine scoate din mocirlă căruța împotmolită a lui Victor Ponta? Cum îl vor salva PSD și liderul acestuia, Liviu Dragnea când prim-ministrul și-a făcut-o cu mâna sa? De salvat, însă, trebuie salvat: realmente, în penuria actuală de lideri credibili, fosta tânără speranță pare a avea o anume notorietate, dacă sondajele nu vor fi fiind mincinoase, notorietate care ar putea fi de folos partidului. De aceea, în continuare, vom asista la încercarea televiziunilor de casă și a jurnaliștilor rămași credincioși de a-i spăla păcatele și a-i reșapa imaginea.
La o atentă privire, însă, „cârlanul” lui Iliescu, „galaxia română în devenire” a lui Mircea Cozma, „jertfit” pe altarul democrației, n-a reușit să-și „reînalțe țara vechilor romani”, ci a intrat cu bună știință într-o mlaștină politică. Cum vor putea fi făcute uitate sau iertate păcate grele ca: minciuna, grandomania și șmecheria, plagiatul și plastografia, pierderea copilărească a alegerilor prezidențiale, deși avea în spate cea mai redutabilă mașinărie de vot? Cum va scăpa împreună cu Gabriel Oprea și alții de blestemul victimelor de la Colectiv, victime ale corupției, ignoranței, delăsării, încălcării legilor? Dar de acuzațiile de corupție materializate deja într-unul sau mai multe dosare?
Are și calități: „știe engleză“, zice Viorel Hrebenciuc, probabil și franceză din cele 8 luni de McDonalds parizian. Are o mulțime de prieteni de vază, Sebastian Ghiță, Liviu Dragnea, Nicolae Bănicioiu, Daniel Constantin… Televiziunea primului deja s-a apucat de albit și lustruit imaginea fostului prim-ministru. Nu e zi să nu fie proslăvit, nu e ceas să nu i se arate superioritatea față de actualii tehnocrați, să nu ni se spună ce pierdere grea a fost pentru România demisia…
Nu poți rămâne pasiv la ditirambii câtorva jurnaliști deprimați după plecarea sa din fruntea guvernului, plecare care n-ar fi trebuit, cică, să aibă loc de moment ce avea majoritate consistentă în parlament. Vinovatul asupra căruia este aruncată anatema e Klaus Iohannis, cel ce vinde străinătății interesele României, neavând altă ocupație decât vacanțele prelungite în locuri exotice ori pasiunea pentru case… Căci mizeria din campania electorală continuă.
Toți susținătorii consideră că Victor Ponta va mai avea un cuvânt de spus în politica românească, dar până acum nu ne-au zis ce și cum, ci încearcă să-și ridice idolul din noroi coborându-i pe inamicii săi, ceea ce, să recunoaștem, se face în politica noastră de 26 ani, motiv pentru care cam batem pasul pe loc.
Așadar ce va mai fi având de spus Victor Ponta nimeni nu știe. Dacă va fi fiind vorba de atacurile asupra președintelui și a prim-ministrului Cioloș pentru situația din Moldova, atacuri în tandem cu fostul președinte, Traian Băsescu, ne-am lămurit. Asta înseamnă că revenirea se face doar în propriul interes, nu că nu mai poate țara fără el. Pentru revenire, însă, a fost nevoie de o lovitură de imagine, iar aceasta a și fost regizată: în 18 ianuarie a venit la partid și s-a întâlnit cu Liviu Dragnea, eveniment „copleșitor” pentru televiziunile de casă. Deja fundația sa are girul liderului PSD și al partidului, fiind necesară nu doar României, ci întreg bazinului Mării Negre, deja candidatura la parlamentare s-a rezolvat. E clar: România era prea mică pentru așa o mare personalitate.
De spus, însă, Victor Ponta ar cam avea multe: propriul partid aproape a dispărut din prim-plan după pierderea guvernării, iar de la Iliescu încoace, ideologie – niet, baronii fac mai departe legea, reformele interne au fost îngropate demult. Doar cu reacții neroade la asistenții sociali norvegieni și la evoluția situației refugiaților, doar cu atacuri la candidații altor partide, PSD nu va reveni la poziția de partid important. Dar ce mai contează dacă Ponta are fundație? Întrebarea ultimă e: și totuși cine plătește serviciile de consulting la Tony Blair?

Petru Tomegea

Scrieți, băieți, orice. Numai scrieți!

Cine ar fi zis că îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu va fi din nou de actualitate! Deși au trecut aproape două veacuri, iată că deținuții au găsit înțelegere la Parlamentul României care a preluat o lege dinainte de 1989 și a „îmbunătățit-o” de două ori pentru a le da o șansă să scape mai repede din pușcărie. Și nu oricum, ci aureolați de „capodopere” (zice Becali!) realizate în stare de detenție și pe cheltuiala lor.
Ceea ce intrigă nu e faptul că arestații scriu, ci că Legislativul nu a găsit vreme să analizeze și situația cărții românești, a autorilor aflați în libertate, a scriitorilor, a savanților din biblioteci și universități, situație mai nenorocită ca oricând, dar sare în sprijinul condamnaților cu bani. Numai cine n-a intrat demult într-o librărie sau bibliotecă nu știe că pe rafturi nu mai afli decât cărțile autorilor clasici și consacrați, traduceri în număr sufocant și cam la întâmplare, alături de maculatura abjectă a celor bolnavi de autorlâc, scoasă pe bani proprii.
Veți spune că, în fond, e vorba de a oferi șanse egale celor condamnați pentru diverse delicte, dar cine-și închipuie că aceleași șanse le au scriitorii, poeții, artiștii, oamenii de știință cinstiți greșește de două ori. O dată că a scoate o carte de literatură sau știință contemporană azi este aproape imposibil în condițiile în care editurile nu-și asumă riscul de a le distribui și a pierde banii, cartea fiind marfă greu vandabilă, și, a doua oară, că, neavând fondurile necesare, autorii se lasă păgubași.
Legiuitorul a considerat la început că liberalizarea pieții de carte va înlătura maculatura, nonvaloarea, dar evoluția nu a fost cea așteptată. Din contra. Pentru autorii fără bani publicarea unei cărți a devenit o adevărată aventură. Fenomenul seamănă ca două picături de apă cu situația câinelui căruia i s-a dat libertate, nu și mâncare. Nu știu dacă nu cumva legiuitorul a anticipat ce se va întâmpla, caz în care cinismul aleșilor a protejat cu bună știință indivizi certați cu legea, dar bogați, precum autorii de după gratii.
A doua scăpare la fel de cinică a legii este conceptul de valoare. Firește, fiecare are dreptul să scrie orice, dar aici era vorba de lucrări serioase, fie de știință, fie de artă, și nu de petrecere plăcută a timpului. Probabil s-a mizat pe rolul editorului de carte, editor care azi e mai cu seamă om de afaceri: oricine plătește poate publica orice. În acest caz ar fi trebuit prevăzută o comisie responsabilă de valoare, corectitudine, profesionalism… Nefiind așa ceva, ne-am trezit deodată cu peste 400 de „capodopere”, una mai „prețioasă” ca alta.
Despre calitatea „capodoperelor” se vorbește mai puțin și în necunoștință de cauză. Acuzațiile de plagiat, de plătire a unui „negru” pentru redactare, adică a unui scriitor, savant „anonim”, aflat în libertate, par să se confirme în cele mai multe din situații. Firește că „negrii” trebuie să răspundă în solidar în fața instanțelor. Ceea ce nu vrea să însemne că după gratii nu s-au scris și cărți valoroase. Nu-mi vine totuși la îndemână să le dau ca exemple, în semn de protest față de discriminarea autorilor fără mijloace pecuniare.
Cât despre recomandările date de personalități ale culturii și învățământului superior se pot spune două lucruri: cei ce au făcut-o pentru bani sau alte foloase pot fi anchetați de către DNA și încadrați la mită, dar cei ce au făcut-o cu bună credință sau din spirit umanitar nu au nicio vină. În fond au respectat prescripțiile legii. De aceea vinovăția ar trebui căutată și în gestul legiuitorilor de a-și favoriza colegii. Nu poate fi exclusă această intenție în condițiile în care destui autori provin dintre aleși.
Revenind la titlu, a se observa că îndemnul lui Heliade a dat naștere unui fenomen destul de răspândit în România: parvenitismul, uzurparea unei calități dintre cele mai sensibile și demne, aceea de scriitor, de autor de cărți. Fiindcă scrierea unei cărți presupune o clipă de geniu și, uneori, zeci de ani de trudă. Mi-ar fi plăcut ca scriitorii-deținuți să le dea o lecție tuturor profitorilor, dar legea i-a ajutat doar să scape mai repede de pârnaie.

Petru Tomegea

Dreapta românească nu stă pe roze

Anul politic 2015 a scos în evidență disproporția evidentă între o stângă întărită și o dreaptă anemică, deși sondajele indicau mereu o creștere a PNL în preferințele electoratului. Să fie numai din pricină că stânga și-a păstrat compactă majoritatea parlamentară după demisia guvernului Ponta ori fiindcă liberalii sunt incapabili să-și impună proiectele, să-și modernizeze structurile și să-și radicalizeze discursul?
Dacă privim în jurul granițelor, observăm că dreapta conservatoare aflată la putere în Ungaria are destule necazuri, mai ales după declarația riscantă a premierului Viktor Orban referitoare la „democrația neliberală”, la reintroducerea pedepsei cu moartea și la înființarea „taberelor de muncă” pentru infractori. Este adevărat că nemulțumirile vin mai cu seamă nu de la populismul înfiorător și de la proprii cetățeni, cum ne-am aștepta, ci din direcția partenerilor europeni.
În Polonia, Jaraslow Kaczynski (admirator al lui Viktor Orban, n.a.), cu partidul său, Lege și Justiție, a obținut în mai președinția pentru Andrzej Duda și, în octombrie trecut, majoritatea parlamentară absolută, iar mesajul conservator s-a întărit. Acum au de depășit handicapul schimbării unui articol de lege referitor la alegerea membrilor Curții Constituționale unde liberalii pierzători ai alegerilor și-au dorit unanimitate. În plus, noul executiv, conservator, condus de Beata Szydlo și-a propus să crească impozitele la bănci și hipermaketuri străine, dar și un control mai riguros asupra economiei și a capitalului.
Despre intenția de a schimba printr-o lege situația presei, controlată în cea mai mare parte de capitalul german, n-aș vrea să intru în detalii, în schimb m-a impresionat mesajul puternic adresat polonezilor de a se întoarce cu fața către tradiții, înghițite de globalizare, și către cultură, mai ales creștină, catolică, în suferință după mutarea la cele sfinte a papei Ioan-Paul al II-lea și după valul de islamism.
Veți spune că multe din proiectele dreptei poloneze aparțin ideologiilor conservatoare și de aceea PNL rămâne în așteptare, numai că anul electoral 2016 nu va fi unul tipic: de frica DNA, gălețile, peturile de ulei și pungile de zahăr vor dispărea, sponsorizările vor fi controlate la sânge, promisiunile electorale sper că vor fi mai realiste și reținute, iar diaspora va avea nevoie de motivare serioasă pentru a participa la alegerile parlamentare cu o lege restrictivă.
Contextul politic românesc e unul cu totul insolit: compromise în cei 26 ani de libertate și abuzuri de toate culorile, partidelor le e frică să mai vină în fața cetățenilor după tragedia de la Colectiv, lăsând spațiul public la dispoziția lui Traian Băsescu, prezent pe toate canalele. Înțelegem zbaterea domniei sale: vrea cu orice preț să fie liderul dreptei, numai că PNL, actualmente cel mai mare partid pe acest culoar, nu i se va alătura niciodată (cf. Alina Gorghiu).
Ceea ce îngrijorează la dreapta noastră este că nu-și revendică liderul de facto, Klaus Iohannis, și nici nu-și upgradează discursul electoral. Privind recrudescența măsurilor de dreapta în UE, Anglia, SUA, Australia… și mai aproape de noi în Ungaria și Polonia, ne putem întreba de ce nu ies și liberalii la atac. Ar avea motive, slavă Domnului: încasările la bugetul statului au crescut, dar sunt departe de media europeană, cu pomenile electorale ale Legislativului dominat de stânga, tot mai multe, îmi vine să mă gândesc la situația Greciei. Și apoi tradițiile, inclusiv cele politice, au fost uitate de când hăul, biserica strămoșească e atacată din toate direcțiile și singura voce a întâistătătorului nu face față, extremisme și de stânga și de dreapta își ascut săbiile, ca și altădată în anii electorali.
Justiția este atacată și ea din Parlament de către președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, de Șerban Nicolae, tocmai din Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, cărora li se asociază o mulțime de senatori dornici să-și salveze colegii când DNA le cere ridicarea imunității. Plus mediile aferente.
Or o formațiune de dreapta ocrotește tradițiile, cultura, biserica și Justiția.
Petru Tomegea

Cu cine și cu ce se luptă partidele?

Să recunoaștem că activitatea partidelor după tragedia de la Colectiv nu mai e ce-a fost și probabil nici nu va mai fi. Dacă până atunci se confruntau într-un stil insolit, care pe care, acum partidele s-au întors cu fața către sine, renunțând la bătălia, adesea personalizată, între ele. Mai răzbat din timp în timp luări de poziție contrare, ciondăneala și batjocura zilnice ale lui Traian Băsescu, dar scandalurile, spectacolul politicianist aproape au dispărut; cu excepția unor realizatori TV care continuă ceea ce știu. Percepția mea și a altora este că așa ceva nu s-a mai întâmplat în politica românească după 1989, iar întrebarea din titlu își are rostul ei: și totuși anul 2016 are două rânduri de alegeri.
Nu e exclus ca partidele să fie în căutarea altei formule de a se prezenta în fața electoratului, ceea ce înseamnă că viața politică așa cum a fost până mai ieri, dintr-un scandal în altul, ar putea să se schimbe. Deja informația și comentariul politic se vând mai prost și la prețuri derizorii, căci rating-ul emisiunilor și al evenimentelor politice a coborât. Să ne fi integrat așa de repede în cutumele occidentale unde politica nu se practică la televizor, ci în locurile amenajate în acest scop, parlament, consilii locale?
Să mai luăm în calcul sloganele protestelor post-Colectiv care catalogau toate partidele „aceeași mizerie” și scandările mânioase împotriva unor personaje și formațiuni politice aflate atunci la guvernare. Acuzații dintre cele mai grave la adresa partidelor: „corupția ucide”, „fără partide”, sărăcia, rămânerea în urmă a României, starea precară a sănătății populației și a educației, averi nejustificate, chiulul și nepriceperea…
Reacția partidelor a fost să se retragă din prim-plan fără a se apăra de acuze. Însă ideea de a interzice partidele nu-și are rostul într-o lume civilizată, căci rolul lor nu poate fi suplinit: încă nu e posibilă participarea tuturor cetățenilor la rezolvarea treburilor publice. Formațiunile politice, fiind interfața între alegători și decizia politică, asigură reprezentativitatea tuturora în Parlament, Consilii județene și Consilii locale, selectând personal și pentru diverse funcții administrative, de la guvern, la județe și comune. Că selecția a funcționat pe alte baze decât valoare, competență, meritocrație, ei bine, este cauza principală a degringoladei actuale a partidelor. Poate le va fi învățătură de minte.
Așadar cu cine se luptă formațiunile noastre acum? Rezultă din cele de mai sus că se luptă mai întâi cu ele înseși, dar ideal ar fi să-și asume din agenda publică principalele teme: corupția, din pricina căreia nu e posibilă dezvoltarea economică nici bunăstarea atât de dorite, sărăcia și înapoierea față de celelalte țări ale UE, lipsa de perspectivă a educației, starea sănătății, a administrației publice, calitatea mediocră a serviciilor, involuția demografică, informarea tendențioasă a populației, autostrăzile…
De ce „arme” dispun partidele în afara deciziei politice? Deocamdată nu au alte arme în afara celor clasice căci bălăcăreala de la televizor și din presă nu mai aduce vreun folos. Așa că pentru a atrage aderenți, partidele trebuie să renunțe la bătălia pentru imagine personală și notorietate, la dizgrațiosul cult al personalității și să creeze curente noi de opinie (mainstream) asociate cu programe și proiecte pe care să le supună discuției publice și în baza cărora să adune voturi.
Chiar dacă se află într-o pasă proastă, partidele trebuie să devină atractive lucrând pentru cetățeni, iar candidații, să se țină de cuvânt, să nu uite că vor fi desemnați să reprezinte interesele alegătorilor, că vor fi mereu la dispoziția lor, nu invers. După aplicarea decalogului liberal sau a codului etic social-democrat, toată lumea așteaptă în frunte oameni cinstiți și competenți: corupții, compromișii, combinatorii obișnuiți cu jocurile de culise și traseiștii vor trage partidele în jos, de aceea o vreme e bine să se apuce de altceva sau să facă unul-doi pași în spate. Vremea lor a apus.
Din cât se vede, anul electoral 2016 va fi hotărâtor pentru soarta partidelor, cele mai multe neavând nicio șansă să acceadă în parlament. Iar ascunderea pe listele partidelor mari nu va fi posibilă căci propriii candidați se tem ei înșiși să nu se aleagă.

Petru Tomegea

Regatul meu pentru un cal sau ce nu face Băsescu pentru supraviețuire

Trebuie spus din capul locului că pentru supraviețuire luptă toți actorii politici, dar una este să te afli pe valul de simpatie populară și alta este să te zbați pentru a ajunge din nou în prim-planul politicii românești. În timp ce politicienii în vogă au asigurat un viitor în partide puternice precum PSD și PNL, cei ce au pierdut din diverse motive susținerea politică sau vor să recâștige un loc important în prima scenă pun în operă strategii nu întotdeauna curate și oneste. De demonstrat.
Trimiterea la citatul atribuit de Shakespeare lui Richard al III-lea nu este întâmplătoare: pierzând Războiul celor Două Roze, regele a rămas fără cal, niciunul din supuși nefiind dispus să renunțe în favoarea sa fiindcă singura șansă de supraviețuire era fuga. Firește, de atunci lucrurile au evoluat, confruntările nemaifiind atât de sângeroase. Acum bătăliile se dau pentru sufragii.
În schimb, politicienii și partidele lor sunt într-o continuă concurență pentru putere și supremație. Ceea ce, să recunoaștem, le asigură evoluția, și a lor și a partidelor, iar consecința logică ar trebui să fie ridicarea standardelor democrației și ale bunei guvernări. Teoretic. Practic, nu întotdeauna formațiunile politice câștigătoare la urne au reușit să-și pună în operă programele de reforme enunțate în campanii.
Revenind însă la citatul de mai sus, a se observa că nu neapărat dorința de a se pune în serviciul propriului popor a constituit mobilul cât salvarea persoanei în cauză, în cazul nostru fiind vorba de continuarea cum-necum a carierei politice. Ei, bine, tendința aceasta de personalizare a politicii, de cult al personalității, moștenit dinainte de 1989, ne face să întoarcem privirea de la situația, necesitățile, idealurile populare și să ne concentrăm doar pe viitorul politic al liderilor. Căci pentru Richard al III-lea nu viitorul poporenilor conta, ci propria viață și tronul Angliei.
Plecând de aici, să observăm că nu doar Traian Băsescu este interesat de supraviețuire politică, ci și Călin Popescu-Tăriceanu, Teodor Meleșcanu, Mircea Geoană, Victor Ponta, Monica Macovei și chiar Dan Voiculescu. I-am numit doar pe ei deoarece nu numai că doresc să-și continue drumul, dar au făcut rost și de „cai”, adică de câte un vehicul politic să-i ducă la destinație: Mișcarea Populară, ALDE, Partidul Social Romanesc, Partidul M10, Partidul Conservator, iar Victor Ponta mai meditează într-o fundație. A fi sau a nu fi.
Vehicul politic a avut și fostul ministru de interne, Gabriel Oprea, cândva cotat cu peste un milion de membri, numai că moartea polițistului Bogdan Gigina, abuzul de escorte, plagiatul, așteptarea cu mâna întinsă la PSD plus demisia lui Victor Ponta i-au surpat, probabil pentru totdeauna, cariera politică.
Deocamdată se întrevăd două strategii de supraviețuire: atacul politic, adesea pervers și pieziș, și jocul la mai multe capete. De atacat se atacă tot ce mișcă, respectivii luând atitudine încrâncenată, vocală dar și pe Facebook, chiar și atunci când nu e cazul. Ținta atacurilor este Klaus Iohannis căruia i se atribuie orice eșec, orice nerealizare a întregii clase politice, a guvernului, a justiției, a parlamentului… E semn că respectivii nu se mulțumesc cu un simplu post de senator ori deputat, ci năzuiesc mult mai sus, funcția de prim-ministru sau/și președinția.
Nu l-am exclus pe Traian Băsescu din capul listei nu fiindcă el ar fi cel mai vocal oponent al lui Iohannis, ci fiindcă pare angrenat într-un joc politic în favoarea altcuiva, bănuindu-se că ar fi vorba de MP sau Elena Udrea. Cu scopul de a-i degaja un culoar malaxorul justiției poate fi o trambulină politică extraordinară, iar protejata sa nu a renunțat, din cât se vede, la carieră politică. Nu la fel au procedat Gigi Becali, Dan Diaconescu și chiar Traian Băsescu, hărțuit cu procese pe vremea Primăriei bucureștene?
În privința jocului la mai multe capete, a se observa că partidele-vehicul nu-și precizează elementele ideologice, ele fiind partide de lider. Cât e liderul în vogă, atât ține și partidul. Se speră astfel că o combinație oportunistă cu alte formațiuni le-ar putea aduce salvarea. Evident că într-o țară unde se votează conștient astfel de partide au puține șanse. Ei mizează însă pe electoratul românesc…

Petru Tomegea

Politicienii expirați se visează pe cai albi

Din păcate, discursul public din 2015 s-a axat mai puțin pe performanță politică și performeri, dar s-au consumat energii enorme și tone de hârtie pentru politicieni uzați, expirați, căzuți în dizgrația electoratului. Cine are curiozitatea să facă o statistică a personajelor prezente zilnic în mass-media va rămâne surprins de faptul că în foarte mică măsură se abordează fapte și atitudini ale principalilor actanți politici, decizii ale guvernanților și ale autorităților centrale, în schimb ne lovim pretutindeni și mereu de Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, Elena Udrea, Marian Oprișan, Gigi Becali, Gheorghe Nichita, Radu Mazăre, Nicolae Mischie, Sorin Oprescu, Piedone… Lista e mult mai lungă.
Am putea interpreta gestul comentatorilor, al formatorilor de opinii și al jurnaliștilor pasionați de „foști” ca unul umanitar. În fond, sunt personaje publice care cu ani în urmă au fost în serviciul public și ar merita poate oarece recunoștință în funcție de strădanie și rezultate, dar, la o repede privire, se observă că nu despre asta e vorba, ci despre reșaparea imaginii respectivilor și pregătirea publicului pentru revenirea foștilor în prim-plan. De aceea, se dă o mare importanță oricăror amănunte legate de ei, de replicile și reacțiile lor la diferite evenimente.
Ca și cum între timp ar fi devenit de neînlocuit, inși fără de care România și poporenii nu pot face un pas. Ceea ce nu înțeleg este de ce nu și-au folosit înaltele competențe(sic!), inteligența și voința politică pe când erau în funcții, fiindcă în majoritate mai sus-numiții și-au încheiat mandatele în oprobriu public și chiar cu dosare ori condamnări penale.
Să mai spunem că existența politicienilor expirați nu este specifică doar României. Se întâmplă și la case mai mari: François Sarkozy, Tony Blair, George Bush, Gorbaciov… ca să ne referim doar la cele dintâi funcții în stat. Nici în istoria noastră veche lucrurile nu au stat altfel, a se vedea soarta domnilor și a boierilor mazili, a oamenilor de afaceri mofluzi, numai că ideea de a reveni în prim-plan era atunci excepția, nu regula.
Veți spune că nu se pot interzice astfel de manifestări, că, în fond, oamenii sunt liberi să dorească orice, dar v-aș aminti că oricine vine să-și servească patria și semenii cu credință era bine să fi dat dovada unor competențe, calități și caractere, să fi constituit ei înșiși niște modele, altfel se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat: decizii proaste care afectează viața a 20 de milioane de cetățeni pentru un deceniu, fără altă vină decât aceea că i-au ales, politicieni care și-au adus localitățile și județele la sărăcie, dar cărora le-a crescut averea mai abitir decât vrejul de fasole din basm.
Or aici e vorba de un tupeu nemărginit și orbire pe față: pentru a recâștiga încrederea electoratului, susțin exact ceea ce vor oamenii să audă, scuipă azi ce-au susținut ieri, din susținători declarați ai justiției au devenit dintr-odată apărători ai corupților… Deși în timpul mandatelor și-au agonisit averi uriașe, acum plâng pe umărul sărăcimii promițând bunăstare… Gâdilă sensibilități naționaliste, se dau apărătorii creștinismului, deși n-au intrat în biserică decât la nunți și botezuri… Luptă împotriva islamizării Europei, chiar dacă o bună parte a refugiaților e alcătuită din creștini ostracizați de Daesh…
Li s-au alăturat în bătălia lor pentru imagine figuri compromise din mass-media, li s-au redeschis ușile studiourilor TV unde își petrec veleatul ca în vremurile bune… E clar, năzuiesc iarăși spre putere, își doresc revanșa, dar li-e frică să ne-o spună direct. Este adevărat că e dreptul lor, dar mă intrigă nu doar personajele expirate și tupeiste, cât lipsa de fairplay, de profesionalism și cinste a realizatorilor TV și a jurnaliștilor: nu se poate ca în 2010 să tai salariile cu un zâmbet în colțul gurii, iar acum să te dai mare luptător pentru drepturile omului.
Așadar, în loc de politicieni noi și speranță de mai bine, reșapăm figuri expirate. Pierit-au oamenii de valoare în Țara Românească?

Petru Tomegea

2015 – un an cu dus-întors

Al 26-lea an de la revoluție încoace nu mi-a adus cine știe ce bucurii, dar mi-a confirmat că metehnele noastre politice au rădăcini adânci, iar debarasarea de ceea ce ne ține pe loc de un sfert de veac încă nu e posibilă. Și asta din pricina caracterului duplicitar al partidelor care își fac publicitate pe toate canalele că vor reforme, dar când să treacă la treabă nu se poate să nu apară ceva care le ține pe loc. Așadar am pornit la drum cu ceva însuflețire, însă ne-am răzgândit și ne-am întors de unde am plecat. De demonstrat.
E bine că în 2015 am pornit cu președinte nou, deosebit de tot ce am avut până acum, venit la Cotroceni cu un mesaj clar de schimbare, dar sprijinul convingător al elitelor politice și intelectuale a lipsit. Din contra, n-a fost zi ca echipele de zgomote ale adversarilor, neîmpăcați cu pierderea alegerilor, să nu-i tragă preșul de sub picioare. Ceea ce nu înseamnă că, fără aceste piedici, un președinte singur ar fi putut să facă minuni peste noapte.
Dar, evident, să nu descriem totul în negru căci anul trecut ne-a adus și satisfacții: economice, cu care s-au împăunat fostul prim-ministru, Victor Ponta, guvernul și partidul său, creșteri ale nivelului de salarizare, unele încă nepuse în operă. Partea cea mai încurajatoare însă vine de la justiție și, mai ales, de la DNA: deocamdată sunt singurele acțiuni pentru asanarea mediului politic și de afaceri, singurele care continuă bătălia cu flagelul grav al corupției.
Probabil de aceea PNL mai întâi și apoi PSD și-au stabilit spre sfârșit de an criterii mai clare de selectare a candidaților pentru viitoarele alegeri, așa-numitele decaloguri, prin care încearcă să bareze calea corupților și a compromișilor către vârful puterii. Dar, din ce se vede până acum, există o rezistență cumplită din partea baronilor și a mediilor politice la reguli și curățenie și nu este mult până când acțiunea respectivă va eșua. Mi-ar plăcea totuși să mă înșel.
O experiență interesantă pare să fie guvernul de tehnocrați al lui Dacian Cioloș. Pentru prima dată s-a reușit în fapt decuplarea directă a clientelelor politice protejate de trecutele guvernări și îndepărtarea clanurilor de sugative la bugetul statului. Indirect, însă, se poartă negocieri cu reprezentanții partidelor, dar centrul de greutate al acestora s-a mutat la Senat și Camera Deputaților deoarece actualul prim-ministru și-a impus ca regulă revenirea la relațiile constituționale între Executiv și Parlament pe baza unei transparențe totale. Să sperăm că jocurile politice cu care am fost obișnuiți de către guvernele anterioare se vor topi în negura vremii ca un vis urât.
Cu atât mai mult cu cât alcătuirea unor majorități în jurul unor personalități de tip Victor Ponta-Ilie Sârbu, Gabriel Oprea, Călin Popescu-Tăriceanu s-a bazat pe traseism, politicianism și eludare a principiilor, a relațiilor corecte între formațiuni și între liderii acestora, mai cu seamă când era vorba de asaltul procurorilor asupra aleșilor corupți.
Da, avem președinte și guvern nou alcătuit din personalități necompromise și competente pe felia fiecăruia, dar cu partide nereformate mare brânză nu va fi. Decalogul condițiilor care trebuie să aducă în prim-plan oameni politici noi, competenți și cinstiți în fruntea partidelor încă nu dă rezultatele scontate. Cei vizați se țin cu dinții de poziții și funcții, nici vorbă să facă pasul înapoi. Deci ce a fost va mai fi.
Fiindcă iată ultima parte a anului, mai cu seamă după legitimarea parlamentară a Guvernului Cioloș, ne-a întors în punctul de plecare. Căci majoritatea de guvernământ PSD-UNPR-ALDE primise lovitura de grație prin demisia fostului prim-ministru Victor Ponta și a guvernului său, iar acum se răzbună pe noii guvernanți. Așa că s-a apucat să sugrume noul Executiv prin creșterea peste noapte a cheltuielilor bugetare, inclusiv după aprobarea și promulgarea Legii Bugetului: nu altceva vizează indemnizațiile și pensiile pentru aleși, 10% creșteri salariale, creșterea salariului minim…
Așadar, în loc de o majoritate conștientă de propriul destin, avem una anarhică, fiind prognozate și alte pomeni electorale.

Petru Tomegea

Pe cine mai reprezintă Parlamentul României?

Toate cărțile de științe politice susțin că Parlamentul este instituția principală a democrației, reprezentantul tuturor cetățenilor (art. 61) și depozitarul suveranității, al independenței naționale, iar Constituția îi stabilește cu mare claritate atribuțiile și îndatoririle. Ceea ce înseamnă că fiecare act legislativ trebuie să-și aibă legitimitatea în votul popular, în nevoia tuturora de a trăi în libertate, demnitate, bunăstare și siguranță.
Câștigând mandatul într-o circumscripție, deputatul și senatorul sunt obligați să țină cont în actul de legiferare de dorințele, păsurile și posibilitățile nu numai ale celor ce le-au dat votul, ci și ale celorlalți, iar pe parcursul întregului mandat au datoria să ia pulsul vieții publice mereu pentru a ști în fiecare moment ce vor cetățenii. Cu alte cuvinte, piața publică, strada, satul le dictează demersurile legislative.
Numai că, după ce primesc votul de încredere, parlamentarii noștri uită să mai stea de vorbă cu oamenii sau, din jilțurile lor confortabile, nu mai vor să se amestece cu vulgul, cu opinca, plutind în sfere foarte înalte, acolo unde se împarte banul public și se fac jocurile politice. Asta ca opinie generală, fiindcă, spre cinstea lor, se află încă mulți care-și fac datoria cu cinste și corectitudine.
Dacă în cei 26 ani scurși de la revoluție între reprezentanții aleși și electorat nu s-au înregistrat conflicte majore, deși nemulțumirile cetățenilor au existat cu prisosință, iată că tragedia de la colectiv a generat revolte uriașe care au dus la răsturnarea majorității de guvernământ și a Guvernului Ponta. Și aici nu poate fi vorba de scenarii puse în operă de Iohannis și servicii secrete, nici de exerciții de manipulare a maselor în faza cea mai acută: protestele au fost conștient asumate de peste 50 000 de demonstranți. Nu i-a scos nimeni cu forța în stradă. În plus, nu-mi amintesc participări de asemenea amploare nici măcar când forțele politice le-au adresat chemări.
Nu. Guvernul Ponta n-a căzut fiindcă și-a vrut președintele „guvernul său”, ci fiindcă se umpluse paharul. Ca drept dovadă nivelul critic de încredere de care mai beneficiază parlamentul, aprox. 10%, instituție aflată cu totul în derizoriu după votarea unor legi numai și numai în propriul interes: pensii și indemnizații speciale numai pentru ei înșiși. Ca și cum n-ar fi avut destule privilegii.
Or gestul lor plin de cinism a născut întrebarea din titlu la care sunt posibile două răspunsuri.
1.Vechea majoritate de guvernământ a rămas pe vechile poziții și, prinzând momentul favorabil cu sărbători, concentrare pe buget, și-a mărit în dispreț față de poporeni salariile și pensiile în ideea că foarte mulți dintre aleși nu vor mai prinde vreun mandat. Același lucru e valabil și pentru mulți primari, președinți de consilii județene.
2. Pe față, majoritatea sus-zisă votează Guvernul tehnocrat al lui Cioloș, dar pe din dos îi pune bețe în roate: votează toate legile cu câștiguri salariale pentru parlamentari și aleși locali, aprobă ridicarea salariului minim de la 1050 lei la 1200, micșorând în dispreț față de cutuma universală raportul de 1 / 5,5 între salariul minim și acela maxim. În dispreț deoarece salariul mediu în România este de-abia 2415 lei, iar numărul celor ce-l depășesc este nesemnificativ. Ceea ce miroase de departe a de-motivarea muncii.
Fără să-și dea seama că gestul celor dedulciți la butoiul cu miere al bugetului public le va diminua drastic viitorul politic, partidele, cu excepția PNL, și-au votat legea pensiilor speciale, punând în foarte mare dificultate și viitorul propriilor formațiuni. Percepute ca „aceeași mizerie”, partidele aveau nevoie ca de aer să găsească o cale sinceră de întoarcere la popor, dar lăcomia și cinismul incalificabil al actualei majorități nu le vor permite.
Lovitura cea mai grea o pot primi parlamentarii și partidele din partea guvernului de tehnocrați: în caz de reușită, și până acum calculul șanselor lui Dacian Cioloș este optimist, partidele vor intra într-o lungă agonie și anul electoral 2016 le-ar putea fi fatal. Iar posibilitatea să se nască noi formațiuni mi se pare nedemnă de luat în seamă devreme ce deja funcționează un sistem de guvernare bipartid.

Petru Tomegea

Victor Ponta revine în forță…

Nu va fi neapărat vorba despre fostul prim-ministru, ci despre presă, mai exact despre formatorii de opinie și jurnaliștii care s-au ocupat de promovarea personajului nostru și care, după plecarea acestuia de la Palatul Victoria, au rămas pe dinafară. În consecință, inventează știri din te miri ce și le așază sub titluri bombastice cu scopul de a avea cui să slujească mai departe. Nu e presa câinele de pază al democrației?
Nu că ar fi o noutate ori unicul caz, dar mă așteptam ca revenirea tânărului politician, compromis pentru unii, dar de viitor pentru alții, să țină de o anume normalitate. De pildă, să vină în spațiul public cu un proiect nou de stânga, cu un program reformator, să caute aderenți printre colegii de partid și de parlament, să adune o masă critică și să nu se lase până nu îl pune în operă. Nu scrie așa în orice manual de politică?
Ei, bine, degeaba scrie în manualele de științe politice, deoarece Victor Ponta face ceea ce știe el mai bine, ca și alți politicieni „de succes”: a învățat să puncteze doar la capitolul imagine, foarte șifonată în ultimele luni. Cât despre schimbarea cursului activității sale de „fost”, să recunoaștem că nici nu poate fi vorba și nu știu dacă timpul îi va fi un bun sfătuitor. Și mai trebuie spus un lucru ținând de comportamentul mulțimilor: când un personaj politic pică dintr-o funcție înaltă, imaginea publică i se prăbușește, iar revenirea e o foarte rară excepție, nu regulă.
Pentru exemplificare, nu aveți decât să urmăriți evoluția altora în aceeași situație: Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Gigi Becali, Dan Diaconescu… a căror revenire era dată ca sigură. Din păcate, niciunul nu a reușit să se reinventeze, să redevină o miză politică, mesajul lor inițial epuizându-și conținutul. Neînstare de nimic nou, de gât cu piatra de moară a recentelor eșecuri și a acuzațiilor de corupție, încercările lor au fost zadarnice.
Priviți și meditați la soarta altui personaj din aceeași categorie, Traian Băsescu, și veți înțelege că revenirea, nesigură, cere sacrificii nu doar de timp și relații, ci și efort de concepție. E nevoie de discurs tenace, pe teme pe care electoratul vrea să le audă, iar aici este încă de nedepășit. Intervențiile sale aproape zilnice, atacurile la adresa celor mai importante ținte, chiar dacă nu construiesc absolut nimic pentru viitorul României și bunăstarea generală, par să aducă un plus de imagine pentru sine și pentru partidul său. Deocamdată.
Nu știu aceste lucruri oamenii de presă care s-au angajat trup și suflet să lupte pentru cauze pierdute precum Victor Ponta? Își fac iluzii că demersul lor e altfel și va fi încununat de succes? Sau au o înțelegere cu respectivul personaj, cu partidul său? Întrebările sunt firești deoarece, la o analiză atentă, se constată că respectivele articole de presă și emisiuni TV au rating-uri nesemnificative, deci pierderile patronatelor media sunt disproporționat de mari în comparație cu câștigurile.
Așadar unde va fi fiind forța de care fac ziariștii vorbire? Care să fie noima demersului lor jurnalistic, alta decât aceea de a nu-și pierde stăpânul? Fiindcă postările pe FB ale fostului lider PSD sunt de aceeași factură ca dinainte de demisie, postări rămase fără absolut niciun ecou, în afara celor de care am amintit.
Tot presa acuză mocirla politică în care se zbate societatea românească, deși ea însăși nu stă departe de această mocirlă. Și apoi, nu întreaga societate se ocupă cu politica, ci doar politicienii, numai că mare parte din jurnaliști și-a uitat menirea de a informa corect populația, de a forma și cultiva modele și caractere, de a folosi o limbă clară și frumoasă…
Or această atitudine a dus la promovarea atâtor nonvalori, a unor inși nereprezentativi care nu știu și nu vor să facă altceva decât politica propriului interes. Iată au ajuns să-și acorde cu un cinism ieșit din comun privilegii, pensii uriașe, în dispreț față de mandatul primit de la alegători.

Petru Tomegea