Dincolo de imaginea de politician a lui Traian Băsescu

Ca politician, Traian Băsescu (TB) e principalul subiect de discuție în spațiul public. Nu este nimic anormal, la fel stând lucrurile în toate statele democratice în care președintelui îi sunt atribuite puteri executive. Despre omul TB, însă, se discută mai puțin și nu întotdeauna în temeiul faptelor și al adevărului.
Se discută mai puțin fiindcă jurnaliștilor le e teamă să nu fie acuzați de atac la persoană, ceea ce ar putea atrage imediat atenția CNA și chiar a organelor de urmărire penală. Cu toate acestea, atacurile la persoană, inclusiv injurioase, abundă, mai ales din partea unor trusturi de presă pentru care o sancțiune pecuniară, indiferent de mărimea ei, aproape că nu contează.

Vorbe pline de năduf

Necazurile încep atunci când însuși TB se lasă dus de val și scapă vorbe grele, pline de obidă, despre politicieni și jurnaliști. Nu-mi face nicio plăcere să le citez. Acesta este omul, s-a spus, iar fatalismul afirmației vrea să însemne că, orice ar face și ar spune, instituțiile statului de drept își păstrează neutralitatea. A se aminti și imunitatea.
Câteva dintre vorbe, însă, ne arată o față mai puțin cunoscută a locatarului actual de la Cotroceni. Astfel în 2009, la confruntarea electorală de la Cluj, de față cu contracandidatul său din partea PNL, Crin Antonescu, TB vorbește de „un bărbat căruia nu i s-a întâmplat niciun incident dramatic în care să-și lase soția singură să ajungă în situații dificile”. Deși mai târziu, realizând gafa impardonabilă, i-a acuzat pe jurnalişti că „i-au răstălmăcit” spusele, pe moment toată lumea a înțeles cu totul altceva. Că, de fapt, afirmația este o aluzie „îngrozitoare” la drama liderului liberal a cărui soție și-a luat viața din pricina durerilor insuportabile provocate de cancerul metastazat.

Maimuțoi, găozari și alte celea

Ce a șocat aici, ca și în alte situații care-l privesc pe Crin Antonescu, este adevărul: prietenii și cunoscuții aveau o cu totul altă părere despre drama acestuia, iar fiicei sale, Irina, i s-a dedicat ca orice alt tată conștient de îndatoririle de părinte. Că liderul liberal îi stârnește lui TB spiritul răzbunător s-a văzut și din ultima apariție televizată: „Am schimbat pupitrul după ce m-am întors la Cotroceni, după ce l-a dezonorat un maimuțoi ca Antonescu”. Interesant, CNA nu a reacționat. Încă.
Acum TB a dat peste altă dandana: dosarul Nana, aflat mai întâi pe masa unei comisii parlamentare de anchetă din care face parte senatoarea PSD, Gabriela Firea, o foarte cunoscută fostă jurnalistă, apoi în atenția Corpului de Control al Guvernului și, în fine, în lucru la Parchet. Din nou TB intervine cu o afirmație de tipul celor de mai sus: „Firea poartă ghinion oricărui bărbat pe care spune că îl sprijină”.

Aluzie și oprobriu

Aici nu mai e vorba de simplă aluzie sau potrivire de situații, ci de aruncarea oprobriului asupra unui membru al Parlamentului care își face datoria cercetând dosarul Nana. Căci e adevărat, ghinionul nu are a face cu învinovățirea de crimă, fiind o întâmplare, o împrejurare nefavorabilă, o neșansă, sau nenoroc… Și apoi ghinionul ține de soartă, iar aceasta nu i se revelase tocmai lui TB, așa cum nu i s-a revelat nimănui până acum destinul cuiva.
Or primul soţ al senatoarei a decedat din pricina unei boli grave, după cinci ani de suferinţă, iar asupra ghinionului și a vinovăției Gabrielei Firea nu se pronunțase nimeni, nici Justiția, până la TB. Ne referim la moartea lui Răzvan Firea, soțul parlamentarei și tatăl copilului cu același nume.

Un model

Ca politician, susținătorii lui TB consideră că rolul său în reformarea statului și a Justiției este unul determinant, în schimb oponenții săi l-au acuzat pe parcursul celor 10 ani de prezidențiat de multe păcate, de aceea l-au și suspendat de două ori. Firește, istoria și politologii vor stabili fără părtinire ce e bine și ce e rău.
Ca om însă, președintele rămâne dator tinerelor generații. Nicio altă demnitate nu e mai vizibilă în România decât aceea de președinte, iar modelul Băsescu ar fi putut influența cu ușurință destinele nu doar ale copiilor și ale adolescenților, ci și ale cetățenilor maturi. O șansă irosită cu la fel de multă ușurință.

Petru Tomegea

Oare mai face cineva politică în România?

Întrebarea pare fără sens de moment ce o mulțime de instituții precum Parlamentul, Consiliile locale, mai toate televiziunile și radiourile, o bună parte din presa scrisă și online au ca principală preocupare gestionarea și dezbaterea subiectelor politice. Din păcate activitatea acestora este dominată de bătălii electorale, nu de politici publice, iar asta nu de azi, de ieri.
Fiindcă politică înseamnă „știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective” DEX.

Cu o floare nu se face primăvară

Or ceea ce se întâmplă la vârful Puterii în această perioadă înseamnă orice, numai „știință și artă de a guverna un stat” nu. Firește, dincolo de retorica generalizării, descoperim câte un personaj ca Bogdan Aurescu, secretar de stat pentru afaceri strategice din MAE, care s-a întâlnit la Casa Albă și Pentagon cu oficiali ai SUA ca să discute „despre parteneriatul strategic bilateral și amplasarea în România a scutului de apărare antirachetă”, asta pe fondul crizei dintre Ucraina și Rusia.
De asemenea, pentru o conferință de presă comună cu Igor Corman, președintele Parlamentului Moldovean și cu cel al Camerei Deputaților din Cehia, Jan Hamacek, s-a aflat zilele trecute la Chișinău, președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea. Or mai fi fiind și alte informații de același tip pitite printre subiecte care țin primele pagini.

Campionii acuzațiilor

În fapt, știrile și evenimentele care constituie capul de afiș în aceste zile îl constituie o serie de teme ca: Gabriela Firea, membră a comisiei parlamentare care anchetează afacerea Nana, și un număr neprecizat de parlamentari se plâng la DNA acuzând amenințarea și șantajul practicate de Traian Băsescu; la rândul său, Victor Ponta îl amenință pe președinte cu pușcăria după expirarea mandatului; prim-ministrul își mută biroul de lucru în clădirea MAN deoarece se simte și el amenințat; deputatul Elena Udrea (PMP) respinge acuzația de „viol politic” adusă de liderul Forței Civice, Mihai-Răzvan Ungureanu; Crin Antonescu (PNL) „nu vrea să fie un președinte momâie care să asiste la modul în care diverși domni își taie bucăți din România”…

De la acuzații, la dispute

Deși ocupă timpul mai tuturor televiziunilor, adică buletinele de știri și comentariile acestora, temele de mai sus sunt simple dispute politice determinate de apropierea campaniei electorale europarlamentare, fără legătură directă cu guvernarea în interesul cetățenilor. Generarea disputelor permite candidaților și partidelor în frunte cu liderii lor să se poziționeze conform unor interese politice. De aceea, principalii lideri încearcă mereu să ne convingă că interesele lor ar coincide cu ale noastre. Ca urmare, își demonstrează eficiența atacându-și cu duritate adversarii.
Astfel, televiziunile și presa au mereu de comentat, alimentând acest război al acuzațiilor reciproce până la epuizarea rating-ului. Ca alegătorii să opteze pentru un anume personaj, un anume partid. Și asta fiindcă electoratul românesc se concentrează mai mult pe persoane decât pe politici publice. Așa că formațiunile partinice nici nu-și mai bat capul să alcătuiască și să promoveze programe și proiecte, unul din multele motive pentru care România înaintează cu foarte mare greutate spre nivelul de bunăstare al civilizațiilor occidentale.

Când doi se bat…
În această confruntare, care după dezmembrarea USL a devenit una a tuturor contra tuturor, se degajează două tabere ireconciliabil opuse, una a lui Traian Băsescu, iar cealaltă, a lui Victor Ponta. După câteva zile de ieșiri publice mânioase și escaladare a conflictului, pe lângă cele două tabere a apărut o grupare nouă. Nu una împăciuitoare, cum era de așteptat, ci una care lovește concomitent și în mod egal în ambele, mizând probabil pe proverbul: când doi se bat, al treilea câștigă. E vorba de Crin Antonescu.
Cât despre politică în adevăratul sens al cuvântului, despre idei reformatoare, programe și proiecte de modernizare a economiei, a educației, a sănătății, a administrației… trebuie să mai așteptăm până în 2015. Dacă nu cumva ne vor paște niște alegeri anticipate imediat după cele prezidențiale…

Petru Tomegea

Se retrage Ponta?

Pregătit din vreme de PSD și de eminențele sale cenușii Adrian Năstase, Ilie Sârbu, Victor Hrebenciuc, Vasile Dâncu…, să ocupe cea mai înaltă funcție în partid și prima dregătorie în stat, Victor Ponta ezită și chiar se gândește să lase locul altora „mai tineri”. În presă au apărut diverse explicații, scenarii, însuși prim-ministrul încercând să schimbe percepția de renunțare și slăbiciune, dar faptul era consumat.

Tradiții roșii

Astfel, analiștii de casă consideră că postarea lui Ponta, una atipică pentru oricare politician de carieră, a fost o lovitură de imagine bine țintită, iar dacă pregătirea în laboratoarele PSD se confirmă, e clar că serviciile de consiliere n-au reușit să depășească manualele dinainte de 1989. Ceea ce spune multe despre stadiul reformelor interne de partid, nu doar la social-democrați, ci și la alte formațiuni.
Care erau pe atunci fazele promovării tovarășului într-o înaltă funcție?
1. Se lansa în spațiul public zvonul;
2. Cel propus se făcea a nu ști, declarând că funcția actuală îl preocupă în cel mai înalt grad și că mai are mult de învățat pentru o poziție atât de înaltă;
3. Tovarășii stăruiau să accepte, iar presa îi dedica osanale;
4. Dacă partidul i-o cere, conștient de responsabilitățile ce-i revin, tovarășul primește funcția;
5. Se vota în unanimitate la Plenară, doar e democrație, nu?
6. Mulțumim din inimă partidului! Ovații! La muncă, tovarăși!

Socoteala de acasă…

De remarcat că această strategie rareori dădea greș: era lansată o personalitate, se crea o aură în jurul acesteia, iar populația își mai consuma din frustrări, continuând să manifeste răbdare. Atunci. Acum suntem abia în faza [3], dar calculele pentru punctul culminant [4] se pare că nu pot fi făcute publice. Se mai așteaptă. Urmează evoluții greu de anticipat până la alegerile europarlamentare și apoi posibile alianțe, regrupări pentru prezidențiale.
Ezitarea însă nu e bine prevestitoare pentru carieră, iar la sportivi, militari și politicieni înseamnă începutul sfârșitului. Nu e exclus ca Victor Ponta împreună cu specialiștii săi în PR și advertising să se confrunte cu o stare de confuzie atât în propriul partid, cât și pe scena politică sau în bazinul lor electoral. Iar semnele o arată deja: în sondajele de opinie PSD dispune de 40-42%, în timp ce prim-ministrul rămâne cantonat la 26%. Asta până la postarea poznașă de pe FB. Numai că anunțul șocant și comentariile ulterioare n-au fost deloc propice lansării unei candidaturi de succes.

Le-au îmbătrânit sfetnicii?

Devine evident că liderului social-democrat nu numai că nu-i surâde ideea de a se arunca în bătălia pentru președinție, cum susțin comilitonii săi, ci îi este pur și simplu frică. Așa că, vrea – nu vrea, s-ar mulțumi cu aceea de șef al Executivului. În favoarea acestei interpretări vine și explicația purtătorului de cuvânt Cătălin Ivan: „PNL a plecat din USL și a rupt USL! PSD e nevoit să își caute candidat din cauza trădării lui Antonescu!”.
Ce să înțelegem de aici? Că strategia prezentată de noi mai sus nu dă roade și că PSD a jucat totul pe o singură carte? Se pare că da: a sperat până-n ultima clipă că poate trece prin Parlament și printr-un referendum cu cvorum de 50% o variantă constituțională convenabilă, cu un președinte decorativ. Concomitent s-a încercat fidelizarea lui Crin Antonescu.

Când alergi după doi iepuri…

N-a fost să fie! Sondajele au arătat clar că la referendum nu va participa o majoritate de 50%+1, iar fidelizarea lui Antonescu și a liberalilor a fost ratată. Or cele două componente constituiau pentru social-democrați baza existenței USL. Odată surpată baza, întreaga construcție politică nu mai avea niciun rost, așa că s-a prăbușit cu mult praf.
Dacă până atunci PSD mai avea un paravan liberal la adăpostul căruia să-și facă jocurile, ei bine, după divorț, liderii săi au realizat că nu pot face față unei ofensive generalizate împotrivă-le în condițiile în care au două obiective de apărat, Executivul și Președinția. Iar PSD-ul lui Victor Ponta nu mai este PSD-ul lui Iliescu și Năstase.
Iată de ce intenția retragerii lui Ponta nu e vorbă în vânt, iar viața social-democraților până la sfârșitul anului va fi plină de neprevăzut. Ca și a altora.

Petru Tomegea

Nu vă faceți că nu știți!

Liderii partidelor noastre și conducătorii unor instituții dau din colț în colț atunci când justițiarii le arestează membrii sau subordonații. Mai toți se fac a nu ști despre ce e vorba, iar câțiva în frunte cu prim-ministrul Victor Ponta cred că Justiția acționează la ordinul lui Traian Băsescu.
Argumentele lor? De o bună bucată de vreme sunt luați în vizor mai cu seamă aleșii PNL și ai PSD, deși Corpul de Control al Guvernului și Curtea de Conturi au trimis parchetelor sesizări cu abuzurile membrilor fostelor guverne Boc și Ungureanu.

Partidul e în toate cele ce sunt

În plus, câteva televiziuni de partid desfășoară o adevărată campanie de presă pe această temă, unele acuzând poliția politică, iar altele aclamând arestările. Fiind în anul cu două rânduri de alegeri, partidele și liderii lor au intrat deja în campanie electorală și, aflați în pană de programe și proiecte, preferă să atace Justiția.
La o repede ochire însă, necazurile penale ale partidelor și ale instituțiilor au trei cauze principale: promovarea cadrelor pe alte criterii decât competență, profesionalism și merit, mulgerea instituțiilor statului pentru întreținerea costisitoarelor mașinării de partid și nelipsita poftă de înavuțire a celor ce gestionează banul public.

Loialitate și complicitate

Întrucât despre ultimele două aflăm destule din presă și de pe culoarele tribunalelor, despre promovarea cadrelor se vorbește mai cu seamă la televizor, în încercarea de a puncta la capitolul imagine: ai noștri sunt grozavi, iar ai lor, incompetenți și corupți. Or discursul acesta maniheist, fără recunoașterea propriilor greșeli și metehne, nu s-a dovedit productiv în ultimii 25 ani.
Fiindcă iată numirile pe posturi, de la miniștri la șefii de instituții centrale și locale, au respectat mereu dorințele partidelor și ale formațiunilor politice, carnetul de partid. Iar în partide se poate înscrie oricine, fără niciun fel de discriminare. Așadar baza de alegere este mai mare sau mai mică în funcție de numărul membrilor și al CV-urilor existente în dosarele de personal. Ceea ce contează sunt loialitatea față de șef, uneori poate și complicitatea.

A cui pilă ești?

Deși partidele au un fel de școli de partid, încă nu am auzit de absolvenți ai Institutului de Studii Liberale, ai Institutului de Studii Populare, ai Institutului de Studii Creștin – Democratice sau ai Institutului Social Democrat „Ovidiu Șincai” care să fi făcut oarece carieră în politica românească. Asistăm la un adevărat cerc vicios: tinerii capabili și cu înalte studii nu manifestă aproape deloc dorința de a face carieră politică, în timp ce serviciile de personal promovează numai oamenii de încredere ai liderilor.
Așadar avem politicienii pe care ni i-au livrat școala de obște și societatea. De aceea nu e de mirare să descoperim inși inadecvați funcțiilor tocmai din pricinile de mai sus: ca să fii promovat ai nevoie nu de competențe și profesionalism, ci de susținerea unor „persoane importante”, de aceea carierele nu pot fi nicidecum predictibile și nici pe termen lung.

Ai partid, ai parte

Pe ce se bazează afirmațiile de mai sus? Pe câteva informații din dosarele procurorilor apărute în presă: „În anticamera şefului cancelariei primului ministru(…) inculpatul Duicu s-a întâlnit cu numitul Petre Tobă unde a discutat despre numirea în funcţie de conducere a coinculpatului Ponea”. Așadar, folosindu-și calitatea de președinte al Consiliului Județean Mehedinți, Adrian Duicu e acuzat că punea sau menținea în funcții persoane din cercul său de prieteni și colaboratori. E un caz singular? Nicidecum. Priviți și cum se făceau angajările la ROMATSA sau la alte instituții guvernamentale și agenții ca să vă convingeți că una scrie în lege și alta e realitatea.
Mai adăugați și declarația vicepreședintelui Senatului, Marius Obreja (PNL), care afirma că în ultima perioadă a apărut „fenomenul de pesedizare a structurilor Ministerului Afacerilor Externe”, că jumătate din consulatele României sunt ocupate de „oameni de partid”, fără studii diplomatice.
În consecință, coeficientul de încredere în „clasa politică” și în instituțiile democrației românești va rămâne la cota de avarie pentru multă vreme, iar noi ne vom plânge mai departe că avem politicienii pe care îi merităm.

Petru Tomegea

Cu un ochi la Ucraina și cu altul la democrația românească

Când îi asculți pe unii prețioși și atotcunoscători analiști vorbind despre Ucraina, mai că-ți vine a crede că acolo nu este decât un conflict interstatal provocat de amestecul fățiș al Rusiei în treburile interne ale unei țări libere și suverane. Or conflictul a apărut pe fondul corupției generalizate și al unui foarte mare deficit de democrație, atât în Ucraina, cât și în Rusia vecină. De demonstrat.

Lipsa democrației, cauza relelor

Pentru că în Peninsula Crimeea probabil nu s-ar fi întâmplat nimic dacă cetățenii de etnii diferite, regiunea fiind un adevărat mozaic etnic, ar fi fost reprezentați corect în consiliile locale și regionale, iar legile s-ar fi aplicat ca la carte. De aceea, între populația rusofonă și autorități a izbucnit un conflict, nu doar în peninsulă, ci în întregul stat ucrainean. Conflictul a mocnit multă vreme, iar revoluția din Maidan a permis externalizarea sa și ingerința ca arbitru a guvernului moscovit.
De ce scriem despre Ucraina când în România am avea destule subiecte arzătoare? Ei bine, scriem deoarece vecinii noștri trăiesc împreună cu o importantă minoritate românească, una sărăcită ca și noi după revoluția portocalie și ale cărei libertăți și drepturi (la autodeterminare, de ex.) au fost încălcate de Stalin urmașii săi.

Interesele marilor puteri contează

Este evident pentru oricine că Rusia și-a protejat conaționalii. A putut-o face datorită complicității liderilor ucraineni. Iar acest comportament nu e de azi, de ieri. La fel cum este de notorietate că aceste complicități nu aveau absolut nicio legătură cu democrația, dar aveau a face cu libertățile individuale ale rusofonilor susținuți de Moscova. Se mai întâmplă undeva în lume ca marile puteri să-și protejeze interesele în alte state? Evident că s-a mai întâmplat și se întâmplă, iar exemple sunt suficiente: Irak, Libia, Egipt, Serbia, Siria…
Firește, ne doare situația Ucrainei și a românilor din Bucovina și sudul Basarabiei, dar ne îngrijorează și situația democrației din România, orice deficit democratic atentând la drumul nostru european și la bunăstarea atât de mult așteptată. Și pentru că se apropie două valuri de alegeri, europarlamentarele pe 25 mai și prezidențialele pe 2 și 16 noiembrie, a.c., e bine să le dăm pe față.

Și democrația românească suferă

Ne referim în primul rând la oamenii valoroși, dar fără resurse, care se află în imposibilitate de a-și depune candidatura și a-și susține campania, de aceea politica a ajuns în România apanajul celor bogați. În plus, campaniile noastre electorale sunt cu mult mai scumpe decât în țări cu tradiție democratică.
Și nu numai din cauza deplasărilor pe teren și a panotajelor luxoase și sofisticate, cât a costului ridicat pentru campania TV, pentru gălețile de coloarea partidului umplute cu pungi de făină, zahăr și ulei ori pentru alte „mici atenții nevinovate” acordate virtualilor alegători. Toate au devenit obișnuință, fără ca presa, organele legii să mai intervină cu promptitudine.
A doua situație îngrijorătoare este creată de miza joasă a partidelor și a candidaților, căci deocamdată voturile nu se strâng în funcție de programe și idei reformatoare. Concurența pe același culoar se rezolvă adesea prin desfigurarea contracandidaților, iar voturile sunt atrase de stimulente electorale, de încredere, imagine și carismă. Ca la începuturile democrației.

Alte vulnerabilități

În plus, din pricina exacerbării naționalismelor, a extremismelor, votul în 2014 se va raporta și la situația din Ucraina, și la aceea din Ungaria unde dreapta lui Viktor Orban va intra în rezonanță cu dorințele de autonomie ale maghiarilor din Ardeal. De aceea votul va fi unul emoțional, nu neapărat pentru o corectă reprezentare la Strasbourg și la nivel național, cât mai cu seamă pentru o garanție a drepturilor și a libertăților câștigate cu greu.
O altă situație care poate crea dificultăți este aceea a corectitudinii desfășurării propriu-zise a alegerilor: până acum nu a fost scrutin fără acuzații de furt și malversațiuni, confirmate de multe ori de instanțe. A nu se uita că STS, cel responsabil pentru corectitudinea transmiterii datelor, aflat până deunăzi în curtea CSAT, a fost trecut prin aprobare tacită în custodia Ministerului de Interne. Iar motive de suspiciuni vor fi destule. Iată cum starea democrației poate vulnerabiliza siguranța națională.

Petru Tomegea

Ofensiva liberală

A curs și încă mai curge multă cerneală după dezmembrarea USL, dar ne-am fi așteptat ca evenimentul să trezească din orbire partidele și coalițiile noastre pentru a renunța la războaie fără miză și a-și întoarce fața către cetățean.
Din păcate, nici vorbă de concentrare asupra politicilor publice. Ieșirea liberalilor din USL a fost catalogată ca greșeală și slăbiciune, ca renunțare la proiectul de demantelare a regimului Băsescu, iar foștii aliați au întors subit armele împotriva lui Crin Antonescu și a PNL, trecând în plan secund obiectivele inițiale.

Toți contra tuturora

Nici PDL, PMP… nu s-au comportat altfel. După euforia spargerii USL, s-au aliniat social-democraților în ofensiva asupra lui Antonescu și a liberalilor, acum colegi de opoziție. Căci PNL a devenit peste noapte dușmanul comun, răul cel mai mare al politicii românești. Firește, nu este pentru prima oară când Opoziția nu-și poate stabili inamicul comun.
Și asta în condițiile în care orice politician născut, nu făcut, și-a dat seama de ce liberalii n-au mai putut rămâne alături de coaliția de guvernământ: supuși mereu constrângerilor și presiunilor din partea liderilor PSD, pierzând zilnic câte ceva din paritatea funcțiilor și a domeniilor atribuite de la început, dar mai ales simțind oportunitatea de creștere pe culoarul opoziției, liberalii și-au luat viața în propriile mâini.

Cum înflorește oportunismul

Nu au știut Călin Popescu-Tăriceanu, Radu Stroe, Sorin Ilieșiu… de ce a abandonat PNL proiectul USL și nu au fost de acord cu noua viziune a liderului Antonescu? E greu de crezut, iar moralmente e și mai greu de acceptat. De aceea altă explicație a gestului lor de a continua alături de PSD vechiul proiect nu poate fi decât oportunismul: au simțit că le-a venit momentul să acceadă la niște sinecure, chiar dacă o fac împotriva unor principii afirmate răspicat de-a lungul timpului. N-au avut nicio remușcare să-și lovească propriul partid care le-a acordat girul de atâtea ori.
Nu au știut Victor Ponta și ceilalți lideri ai coaliției de guvernământ cu tot cu UDMR de ce liberalii sunt nevoiți să-și urmeze calea proprie? Nici vorbă. Însă percepția bazinului electoral de stânga trebuia să coincidă cu dorințele PSD. Știau bine că spargerea USL va despărți apele între stânga și dreapta, dar, pentru a nu deveni cea mai redutabilă forță pe dreapta, era nevoie ca liberalii să fie scoși vinovați, inclusiv de insuccesele guvernării. De aceea li s-au dresat procese de intenție: trădare, asociere cu dușmanul Băsescu, oportunism…

Ținta săgeților otrăvite

Cu toate acestea, liberalii înșiși în frunte cu liderul lor consideră actualmente că se află într-o poziție avantajoasă: se pot afirma ca un puternic element de coagulare a dreptei politice românești, așa firavă cum este ea, sunt liberi de contractul păgubos și stânjenitor cu USD, dar și liberi de orice înțelegeri cu membrii actualei Opoziții…
Prin aceasta PNL se plasează în centrul bătăliei electorale, fără ingerința vreunor constrângeri și obligații. Faptul că au devenit ținta atacurilor celorlalți competitori sugerează că ei sunt percepuți ca principal pericol, dar ne ajută și să înțelegem corect campania de presă, sondajele de opinie care-i plasează pe Crin Antonescu în coada listei prezidențiabililor și pe liberali la un sfert din urieșenia PSD.

Să-i fi întărit ieșirea din USL?

Numai că respectiva campanie împotrivă-le este cel mai important atu, mesajul lor căpătând vizibilitate și greutate. Este și motivul pentru care au luat campania electorală pentru europarlamentare în serios: la fiecare sfârșit de săptămână au adunări de prezentare a propriilor candidați la care iau parte mulți membri de partid din filiale, iar Crin Antonescu, Renate Weber, Cristina Pocora, Norica Neculai, Teodor Atanasiu, Cristian Bușoi… sunt prezenți zilnic prin județe și prin studiourile unor televiziuni.
Iată de ce se poate spune că este vorba de o adevărată ofensivă liberală. Cu ce rezultate e greu de estimat deocamdată. Cu atât mai mult cu cât sondajele de opinie și-au ratat în ultima vreme propriile ținte, în afară de aceea a manipulării. O confirmă din plin nesesizarea catastrofei socialiștilor francezi la recentele alegeri din comunitățile locale.

Petru Tomegea

Băsescu – prim-ministru

Din timp în timp se vântură în spațiul public ideea Băsescu – prim-ministru. De obicei, prin lansarea în prime-time a unui astfel de proiect politic se pregătește opinia publică și se testează piața sondajelor de opinie ori măcar se încearcă introducerea unui nou item în grila sociologilor. Subiectul reapare periodic, iar cel ce îl repune în discuție este adesea Traian Băsescu. Fiind cel mai înalt demnitar al statului român, e firesc să ne preocupe motivele și eventuala evoluție ale acestei ipoteze de lucru.

Oglindă, oglinjoară…

Nu se cunosc bine cauzele și obiectivele pentru care președintele aruncă pe piața zvonurilor această provocare, dar se pot intui. Se consideră de către ai săi că vrea să salveze România, așa cum lasă el însuși a se înțelege. Adversarii, însă, deloc puțini, cred că Traian Băsescu vrea să se salveze doar pe el însuși. Deși nu e exclus să fie vorba despre amândouă, cel mai plauzibil pare interesul electoral. De demonstrat.
A afirmat în mai multe rânduri că experiența și expertiza îl recomandă pentru funcția de premier, elementul nou fiind acum că e dispus să facă acest lucru „pe contract”. Garanții sau promisiuni? Într-un an de zile, ar „pune țara pe șine”, „ar curăța ce este de curățat”, deoarece instituțiile statului nu au fost în stare și „nici Emil Boc nu a făcut… acest lucru capital”, singura condiție fiind să i se „lase țara” pe mână.

A sărit țara de pe linie?

Ce vrea să însemne a pune țara pe șine? Doar a curăța-o și a o repara ca pe o ustensilă gospodărească? De 25 ani se tot repară, dar se vede treaba că nu e de-ajuns. Mai e nevoie și de piese noi, de investiții masive, de capital valoros, inclusiv uman. Și apoi țara a mai fost pusă cândva pe o linie care trebuia s-o ducă neabătut spre zenit, spre „steaua cea de sus”, spre „zări albastre”…, iar rezultatele s-au văzut în decembrie 1989.
Odată lansată ideea în spațiul public, scenariul dlui Băsescu prinde contur. Reacțiile adversarilor, care nu s-au lăsat prea mult așteptate, o dovedesc: „Doamne fereşte, mi se pare un film de groază! A fost prim-ministru pe vremea lui Boc, domnul Băsescu, şi aţi văzut ce prim-ministru a fost!” a exclamat Victor Ponta.

Cine cu cine nu negociază

A intrat în joc apoi și Crin Antonescu: „Domnul Băsescu doreşte să fie prim-ministru, … doreşte să fie liderul dreptei din România”, dar, cu toate că își dorește voturile lui Traian Băsescu, nici el, nici liberalii nu vor negocia cu actualul președinte… „Personajele, samsarii de voturi, fie ei şi politicieni importanţi ca domnul Băsescu, sunt altceva şi nu am ce să negociez cu domnul Băsescu, nici în turul al doilea”.
Interesant este că liderul liberal vine cu această declarație după ce președintele i-a ridicat o importantă minge la fileu: „Crin Antonescu va fi susţinut în turul al doilea de toată dreapta şi este de preferat «unui plagiator»…, personal îl va învăţa pe liberal ce are făcut”. Să fie vorba despre învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie așa cum glosează pesediștii și câteva televiziuni?

Constituția, un moft?

Cine a fost, însă, atent la termenii folosiți de Traian Băsescu și-a dat seama că actualul locatar de la Cotroceni cunoaște bine dedesubturile politicii românești: nici vorbă de prerogative constituționale, ci de înțelegeri cu viitorii politicieni majoritari care „îi pot da țara” pe mână, lăsându-l apoi să-și facă treaba. Ca și cum ai angaja pe cineva să-ți repare casa, mașina, soba…
Or într-o democrație așa ceva nu se poate, ci doar într-o țară în care puterea o deține un singur om sau un clan, o țară la mâna mafioților în care nu există democrație, nici stat de drept. În România, Constituția spune că prim-ministrul aparține partidului sau coaliției câștigătoare a scrutinului, partid și coaliție care trebuie să alcătuiască o majoritate de guvernământ susținătoare în Parlament a deciziilor propriului guvern.

Bătălie pentru viitor

Iar dl Băsescu știe bine că o astfel de manevră n-ar fi acceptată de către Parlament, nici de către CCR ori de către CE în ruptul capului. Iată de ce pare mai plauzibil un obiectiv electoral: Traian Băsescu are nevoie de un bagaj cât mai mare de voturi pentru a putea negocia de pe poziții de forță o anume situație post-mandat, de la un iluzoriu jilț la Palatul Victoria, la oricare altul care să-i ofere șansa de a rămâne în prim-planul politicii românești. Q.e.d.

Petru Tomegea

Școala românească nu mai scoate tâmpiți?

Conform ultimelor declarații ale lui Traian Băsescu, școala românească nu mai scoate tâmpiți, dar vestea aceasta nu a mai făcut înconjurul redacțiilor și al studiourilor TV. Din păcate, asta e soarta știrilor pozitive nu numai în România, ci pretutindeni. Însă aserțiunea președintelui trebuie discutată. Ce să se fi întâmplat în învățământul românesc de la prima sa declarație ale cărei ecouri încă mai persistă? Cum de și-a schimbat radical impresia de acum câțiva ani?

Reforme multe, rezultate îndoielnice

Este adevărat, reformele în educație erau necesare, dar, deși fiecare nou ministru a venit cu gânduri mari, în fapt, teoria însușirii noilor cunoștințe, deprinderi și priceperi nu s-a schimbat radical: viitorii educatori sunt formați cam după aceleași calapoade, manualele sunt neschimbate de pe vremea ministrului Andrei Marga… Doar școlile au început să arate altfel, mai vesele pe dinafară, mai sănătoase pe dinăuntru.
Pe Traian Băsescu l-a impresionat pasiunea tinerilor noștri pentru internet și IT, pasiune care era aproximativ la aceleași cote și pe vremea discuției cu filosoful Gabriel Liiceanu, numai că între timp rezultatele muncii lor au început să fie vizibile nu doar acasă, ci și pe mapamond. Astfel, actualmente ne putem lăuda, zice președintele, cu locul al doilea la producția de soft industrial, performanță de-a dreptul notabilă.

Ce ne-am face fără computer?

Un alt capitol lăudat este internetul ale cărui performanțe și viteză ne așază pe locul al V-lea din lume. Pentru că avem, spune Traian Băsescu, „cel mai important lucru: inteligenţă şi plăcerea tinerilor români de a se afla în faţa unui calculator. Cred că 90 la sută dintre români, dacă le pui în faţă o sapă şi un calculator, vor prefera să se aşeze în faţa calculatorului şi înseamnă că nativ ne îndreptăm către o muncă intelectuală, către valorificarea inteligenţei…, avem această avere uriaşă, inteligenţa românilor în general şi a tinerilor în special, pasiunea lor pentru această minune a tehnicii care înseamnă informatica şi tot ce ţine de informatizare”. De aceea, „România are cel mai mare număr de start-up-uri, de firme nou-înfiinţate de tineri”.
Ca urmare, „nicio mare companie IT nu şi-a permis să nu existe, să nu aibă un centru măcar naţional dacă nu regional, ceea ce arată că marile firme IT vin ele acolo unde există resursa umană şi talentul, pentru că este indiscutabil confirmat de oricine din această lume a inteligenţei că România este un mare furnizor de inteligenţă”. Se vede treaba că școala nu mai scoate absolvenți tâmpiți.

Elevi dotați / elevi mediocri

Dacă privim rezultatele tinerilor români la olimpiade și concursuri internaționale, destul de rar se întâmplă ca România să nu ocupe primele locuri. Situația este neschimbată de un mare număr de ani, inclusiv din perioada când Traian Băsescu vorbea despre tâmpiții scoși pe bandă rulantă de școala românească.
În schimb, cu rezultatele monitorizărilor europene ale performanțelor celorlalți elevi, cei ce nu constituie excepția, ci media, lucrurile se mișcă foarte încet: copiii întâmpină în continuare dificultăți în înțelegerea textelor, în rezolvarea unor probleme simple de matematici, în însușirea unor priceperi și deprinderi.

Și totuși percepția s-a schimbat…

Așadar, s-au întâmplat lucruri atât de îmbucurătoare în școala românească, încât să-l convingă pe președinte că afirmația de mai demult e regretabilă sau este vorba doar de schimbarea percepției? Ținând cont de cele de mai sus, mai degrabă e vorba de schimbarea percepției, poate și de o încurajare a tinerilor în drumul lor spre performanță. S-a vorbit și se vorbește mult despre reformele din educație, dar, în afara unor revoluții terminologice, în afara aportului calculatorului, firește, și ele necesare, valul schimbărilor nu a reușit să îmbunătățească radical procesul de formare și învățare. Cu alte cuvinte, lecțiile se fac și se învață cam la fel. Atâta doar că e mai puternică dorința de a cunoaște și voința de a reuși a elevilor foarte buni. Deocamdată.
Se mai știe că așa au început să-și ridice nivelul de civilizație și bunăstare țări precum Japonia, tigrii asiatici, Coreea de Sud, Finlanda… Din fericire, iată că România dă și ea semne de reviriment. Semne observate și de Traian Băsescu.

Petru Tomegea

Frustrările lui Traian Băsescu

Trebuie spus din capul locului că frustrarea nu este un defect de caracter decât în măsura în care devine trăsătura dominantă. În mod obișnuit, fiecare poate fi frustrat într-un anume moment și fericit că i se realizează dorințele, în altul. Cele două stări pot fi alternative și chiar concomitente.
De frustrări se vorbește adesea în politica românească, mai ales cu referire la adversari. Dar, dacă frustrările mele sau ale noastre contează mai puțin spre deloc, fiindcă nu pot modifica imediat comportamentul social, frustrările liderilor sunt foarte importante deoarece pot influența sau chiar pot determina decizii politice ale căror consecințe ne privesc pe toți.

Relațiile cu China

Una din frustrările lui Traian Băsescu e provocată de politica externă a României, mai exact, de relațiile economice promovate de Guvernul Victor Ponta: „Ajungem să ne încurcăm. Vrem cu China, vrem cu Statele Unite, creăm confuzie prin atitudine, mă îndoiesc că SUA nu pot dezvolta programe IT sau de telefonie în România”. Este adevărat, Constituția îi conferă președintelui nu doar prin art. 91 atribuții de mare responsabilitate în domeniul politicii externe, dar, în ceea ce privește relațiile economice, comerciale cu alte state, inițiatorul principal este guvernul.
De aceea, afirmația de mai sus nu putea să treacă neobservată de prim-ministru: „Domnul Băsescu e depășit de situație… Statele Unite au un parteneriat strategic cu China, dincolo de schimburi economice. Parteneriatul nostru în cadrul NATO este baza fundamentala a securității noastre”.

De la transparență, la supărare

De remarcat că ambele susțineri sunt corecte până la un punct: da, se poate crea confuzie la nivelul percepției publice, mai ales când acțiunile Executivului nu sunt pe deplin transparente ori nu sunt comunicate corect și la timp. Însă nimeni nu a pus vreodată în discuție parteneriatele cu UE, SUA și NATO, nici în contrapondere cu relațiile economice cu China, Rusia, Serbia, Coreea de Sud…
În plus, ar trebui să vedem și cum procedează guvernele statelor luate de noi ca model: toate țările dezvoltate economic, inclusiv SUA, Germania, Polonia… au relații economice extinse cu China, au parteneriate pe diverse domenii și schimburi comerciale ajunse la cifre astronomice. De altfel, experții mondiali se așteaptă ca, în viitorul apropiat, China să devină prima putere economică a lumii.

Politică și comerț

Care ar fi alternativa? Fiindcă dacă deschizi un calculator, un telefon mobil sau alte produse electronice nu se poate să nu descoperi că piesele sunt în majoritate chineze, sud-coreene, taiwaneze… Ar fi de preferat comerțul prin intermediari pentru a nu-l supăra pe Traian Băsescu? Le-am putea produce noi înșine? La ce prețuri?
Este adevărat că „SUA pot dezvolta programe IT sau de telefonie în România”, dar cei ce au venit cu oferta aparțin firmei Huawei, iar condițiile oferite au corespuns probabil cererii României. Pe deasupra, cu ocazia Forumului Economic și Comercial din Europa Centrală şi de Est – China (Palatul Parlamentului, noiembrie 2013) s-au încheiat și alte contracte și înțelegeri cu partenerii chinezi, iar unele dintre acestea au ajuns deja în faza de proiecte, urmând să treacă în execuție.

Legea și interesul public

Și apoi nici legislația românească, nici cadrul normativ nu interzic guvernului să încheie orice contracte dorește, activitatea acestuia fiind supusă controlului parlamentar și supravegheată de organele de justiție. Ceea ce-l deranjează pe președinte este că atribuțiile sale economice nu au fost prevăzute prin lege, iar prim-ministrul, miniștrii, autoritățile economice nu au socotit că este cazul să se consulte și cu Traian Băsescu.
Nu se poate cădea nici în cealaltă extremă. Să ne amintim că legile dinainte de 1989 privilegiau comerțul cu Uniunea Sovietică și cu celelalte țări din lagărul socialist, în principal, cu membrii fostului CAER și cu partenerii Tratatului da la Varșovia. Consecințele au fost descoperite imediat după revoluția din decembrie: industria românească s-a dovedit a fi un „morman de fiare vechi”, morman care, alături de terenuri și Bancorex a constituit principala sursă a celor mai mari averi de azi.
Mai trebuie spus că, până la urmă, frustrarea prezidențială ne prinde bine și guvernului Ponta, dar și nouă: acțiunile guvernamentale sunt îndeaproape supravegheate, nu doar de organele specializate, ci și de președinte, iar riscul de a greși se micșorează.

Petru Tomegea

Șoferul și fotograful lui Boc, specialiști la ROMATSA!

Cine și ce este ROMATSA? E Romanian Air Traffic Services Administration, (Administrația Româna a Serviciilor de Trafic Aerian), o regie autonomă care deține monopolul serviciilor de trafic aerian în România. Înființată în 1991 sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, funcționează în regim de autonomie financiară, ocupându-se nu de număratul curcilor pe șosele, nici de stârpirea șobolanilor, ci tocmai de Managementul Traficului Aerian.

Păcate vechi la vremuri noi

Cum a ajuns această regie implicată în asigurarea siguranței călătorilor și a aparatelor de zbor în spațiul aerian românesc oaia neagră a presei noastre? Foarte simplu și nefăcând mai nimic: o catastrofă aeronautică în care au pierit două ființe dragi nouă tuturor, studenta Aura Ion și pilotul Adrian Iovan, iar acum iese la iveală și cauza: lipsa profesionalismului.
Și asta deoarece însuși guvernul ne pune la dispoziție probe evidente că nu doar lipsa dotărilor tehnice de ultimă oră a fost cauza accidentului aviatic, ci și incompetența, slaba pregătire de specialitate a personalului. Astfel, ROMATSA a angajat în 2011 doi consilieri ai premierului Emil Boc, unul şofer la PDL, celălalt fotograf, agent de vânzări şi inspector la Primăria Cluj-Napoca. Cei doi au primit avizul secretarului general al Ministerului Transporturilor, Gheorghe Dobre, deşi competenţa de angajare revenea directorului regiei.

Adevărul crud

E drept și că unele afirmații din presă nu corespund întru totul adevărului, iar altele sunt prezentate trunchiat:
1. nu Emil Boc și-a angajat propriii consilieri, ci serviciul de personal al ROMATSA, e adevărat, cu avizul M.T.;
2. respectivii deveniseră între timp absolvenți ai învățământului superior, Darius Pintilie terminase Facultatea de Mecanică, iar Marius Buzea, Facultatea de Ingineria Produselor Alimentare.
Numai că, surpriză! Niciuna nu avea a face cu controlul traficului aerian. Până la urmă, nici asta n-ar fi o nenorocire deoarece cunosc o sumedenie de situații când oameni cu o voință fantastică și-au depășit adesea magiștrii prin studiu individual și pasiune, dăruire la locul de muncă. Ceea ce nu mai sunt atât de sigur în cazul ROMATSA.

Victimele politicului

Ce are a face politica noastră cu cazul descris mai sus? Ei bine, are: dacă respectivii nu erau consilierii lui Emil Boc, nu ar fi prins veci-pururi asemenea angajări de vis, cu salarii de peste 100 de milioane de lei vechi, de zece ori mai mult decât ale profesorilor cu gradul al doilea și chiar cu doctorate.
Sunt singulare sau accidentale cazurile lui Darius Pintilie şi Marius Buzea? Nicidecum: ele constituie regula, și nu excepția. Fiindcă de 25 ani certurile pentru numirile politice pe posturi mult mai importante decât cele două n-au lipsit din presă măcar o zi: s-au făcut și s-au spart coaliții din cauze asemănătoare, vezi refuzul de a-l numi viceprim-ministru pe Klaus Iohannis…, au căzut guverne, o confirmă Raed Arafat, iar fără astfel de sinecure mor partide ca PRM, PNȚCD…

Urmări tragice

Consecințele acestei plăgi politice? Le reținem mai întâi pe cele tragice: zeci de victime zilnice din pricina unor greșeli de proiectare și execuție a șoselelor, a căilor ferate, a instalațiilor, accidente de muncă în construcții, agricultură și silvicultură, o mulțime nevăzută de accidente casnice și gospodărești, greșeli tragice de malpraxis, poduri pe care le ia apa, investiții care produc numai pagube, improvizații la rețelele electrice, de gaz metan sau de apă și canalizare… Nu cumva e prea mare jertfa de vieți omenești pentru abuzurile politicului?
Ne mai mirăm că trăim prost? Fiindcă în posturile de decizie au fost angajați mereu clienții politici, armata nevăzută a celor ce rămân veșnic la putere. Neîntrecuți în ocolirea legilor și a regulilor, lingușitori și versați, de astfel de profesioniști are nevoie orice nouă putere la Palatul Victoria. Nici vorbă de bună guverneze, nici de ridicarea nivelului de bunăstare, ci doar pentru satisfacerea poftelor proprii și ale clientelei. Abia această schimbare de mentalitate ar constitui o revoluție.

Petru Tomegea