Nu poţi să nu scrii despre ură când nimeni nu scapă prilejul să aducă noi „contribuţii”. Mai ales că ura consumă energii colosale, tone de hârtie şi mii de ore TV cu atacuri josnice şi limbaj descalificant. Vectorii principali sunt politicienii şi oamenii lor de influenţă, răspândacii mesajelor, mai toţi având în dotare arma urii. O folosesc de câte ori simt că discreditarea adversarilor le face bine nu doar la imagine. Adică mereu. Viata românilor însă pendulează mai departe între iubire şi ură: înfloreşte când dragostea aproapelui o ocroteşte, se veştejeşte când odrăsleşte ura. Iisus vine în numele iubirii într-o vreme când ura copleşise umanitatea… Panseuri banale, tipice târgoveţilor amărâţi, excesiv de prezente în mass-media, dar fără urmări. De remarcat că studiile înalte nu lipsesc (cf. Gabriel Liiceanu, Despre ură). Aşadar ura, cu toate feţele şi derivatele, e demult sentimentul dominant în spaţiul public românesc, în timp ce lumea bună e mai preocupată de antonimul ei (Ortega y Gasset, Eseu despre iubire).
Ideologiile, ştiinţele politice, grele, inadecvate, ca şi iubirea, inclusiv cea de ţară, de neam, ne vin peste mână, iar în bătălia electorală n-au deloc relevanţă, însă ura „cultivată”, cum zice d. Liiceanu, are rol decisiv când partide-găşti fără programe atractive vor cu orice preţ puterea. Doar paşoptiştii, iniţiatorii statului naţional unitar de la 1918 şi eroii au venit în numele iubirii faţă de poporeni, reuşiind să realizeze măreţe idealuri. În schimb, bolşevicii „ne-au ajutat” să ne redescoperim ura primitivă, tradiţională, invidia mioritică. Până şi creştinismul a fost deprins superficial, cel mai adesea ca o confruntare între bine şi rău. Din şcoala comunistă am învăţat să urâm metodic burghezo-moşierimea exploatatoare şi intelectualitatea şovăielnică, inaderentă la marxism-leninism, să urâm arta pentru artă şi elitele cu studii la Paris, locul pierzaniei româneşti. De iubit trebuia să ne iubim cu toată fiinţa conducătorul suprem şi partidul. Această primă poruncă fusese chiar legiferată. Ura împotrivă-le te putea costa viaţa ori cariera. Jumătatea de secol de dictatură a reuşit să ne înlocuiască în codul genetic naţional ideea de dragoste cu aceea de ură. Din ură s-au născut iraţionalul şi nelegiuirea, iar din dragoste, frumosul şi pruncii.
Nici revoluţia din decembrie n-a venit în numele iubirii, ci al urii: împotriva odiosului şi a sinistrei, ura de sine, că am acceptat fie şi crâcnind servituţile tiraniei autarhice, ura de inegalitate, de sărăcie, iar principalele concepte ale urii rollerist-bolşevice au căpătat noi valenţe: regele vrea să ne bage din nou la stăpân, să pună mâna pe ţară împreună cu camarila, cu foştii moşieri şi burjui, cu legionarii şi… Rezultatul? Odată „lecuiţi” de monarhie, am fost aruncaţi în voia sorţii şi a mai nu ştiu cui, poporul „bleg”, vorba elitiştilor, intrând într-o tranziţie fără final(itate). De răspuns, nu va răspunde nimeni, iar istoria va face dreptate prea târziu.
Trecută deocamdată în rezervă, lupta de clasă a fost substituită pe şest cu ura – agent electoral de temut. Dacă proletcultistul Eugen Frunză propovăduia: „Urâţi, Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt / Ca ura – strajă vieţii pe pământ”, feseniştii ne-au cerut să urâm politica, averea, numai ei fiind iniţiaţi a le stăpâni, şi trecutul antebelic din hrubele căruia ieşiseră duşmanii poporului liberali, ţărănişti, social-democraţi. De atunci ura a ajuns politică de stat: de frica restauraţiei, au înfiinţat câteva sute de partide, organizaţii civice, toate contra reacţionarilor şi fasciştilor posesori de droguri şi dolari, cu steagul verde pus pe ministerul binelui şi al conştiinţei. În numele iubirii vin degeaba Doina Cornea, Ioan Alexandru etc., fiindcă strigătul le-a fost imediat înăbuşit în sudalme jegoase ale echipelor de zgomote. Însă nimeni n-a îndrăznit să le ia dreptul la opinie, ca să vadă Occidentul multele libertăţi de care se bucură opozanţii în regimul fesenist.
Nu partidele cu programele lor, nu alianţele, nu coaliţiile adună voturi, ci prorocii urii, votul negativ şi promisiunile cât mai gogonate. Găşti multidisciplinare specializate în manevre sociologice subtile îşi intensifică heirupismul continuu, aruncând asupra alegătorilor sămânţa urii. Au nevoie mai întâi de ideologie joasă: trebuie înfierate hoţia, corupţia, trădarea, imoralitatea celorlalţi. Apoi sunt numiţi duşmanii. Li se arată ţepele. Din cauza lor suntem săraci. Doar o categorie infimă a idealiştilor a votat să se construiască ceva, să se creeze o lege bună, să se dezvolte educaţia, sănătatea, cultura, căci ura nu are legătură cu binele celor mulţi, cu agenda publică, nici cu ridicarea standardelor de civilizaţie, ci doar cu voturile, puterea şi averea. Actanţii o recunosc deschis cu cinism grotesc. Descoperi cu stupoare că parveniţii pe căile urii stăpânesc o bună parte de ţară, iar conturile lor i-ar lăsa fără grai pe bogaţii lumii. Unde-s bani, vânzoleală şi emisiuni televizate, hop şi ei. Îi recunoşti uşor. Sunt alunecoşi, traseişti, îi afli mereu în aretul puterii, au limbaj frust, cu inflexiuni cazone şi buruienoase, corzi vocale tunătoare. Nu se împiedică în legi. Vor întotdeauna ascultare.
Îi poţi bănui din timp pe câştigători şi pe învinşi urmărind direcţiile de propagare, de canalizare a efluviilor de ură. Cea mai eficace e ura gregară, propagată prin reţele de zvonaci, cu atacuri în haită. De multe ori, prin docilitatea noastră sau a unor detaşamente de asalt, ucide copii, tineri, intelectuali bărboşi, jurnalişti neînfricaţi, talente declanşatoare de invidii sălbatice, incendiază biblioteci şi spurcă universităţi, iar rezultatele le vezi la Străuleşti ori pe sub gardurile altor cimitire.
Când şi-au (re)văzut visul de mărire cu ochii, declară cu mâna pe inimă, paradoxal, că au urât în numele iubirii. Clocotesc mediile de declaraţii de dragoste.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 