PSD la momentul adevărului

Nu fac parte dintre cei ce-și deplâng soarta după victoria anticipată, dorită, dar zdrobitoare a PSD în alegerile parlamentare. În fond, social-democrații sau ce vor fi fiind ei au câștigat de fiecare dată alegerile în ultimii 27 ani, nereușind să-și adjudece guvernarea doar în 1996 și 2004. Asta a fost hotărârea majorității alegătorilor prezenți la urne, mulțumim pentru (ne)participare, cu asta vom defila în următorii 4 ani. Cu o condiție: câștigătorii să nu zgândărească frustrările perdanților și ale celor ce au ales să nu se implice.
Am citit o mulțime de analize, preamăriri și elucubrații despre actul „istoric” al celor 45 procente, dar adevărul nu l-am găsit nici măcar printre rânduri: PSD se află în fața celui mai important moment al existenței sale: momentul adevărului. Ca niciodată în România postdecembristă, a venit la putere în urma unei campanii deșănțate cu promisiuni care de care mai gogonate. Gogonate, negogonate, numai că ele vor trebui puse imediat în practică și nu știu pe unde va scoate viitorul Executiv cămașa, nici de unde va face rost de bani.
Ca pensionar, firește, că mă bucur, mi-a promis că vor crește pensiile cu niște cifre astronomice, deși prin fondul actual de pensii bate vântul de vreo câțiva ani buni. Cu aceleași creșteri astronomice i-a convins pe dascăli, pe medici și pe funcționarii de stat să le dea votul, iar aceștia, încrezători, așa au făcut. Nivelul de așteptare este unul uriaș, iar cele 4% din PIB creștere în acest an nu vor putea acoperi nici măcar o măsea.
Marii noștri analiști și comentatori n-au fost în stare să explice corect câștigarea-pierderea alegerilor. Deși PSD a obținut acum mai puține voturi decât în 2014. Faptul că scorul PNL este mai mic de jumătate din cele 45% ale social-democraților nu este deloc surprinzător, așa că strigătele disperate ale unora nu-și au rostul. În timp ce liberalii au pus în practică principiul lui Iohannis „o altfel de politică”, PSD s-a folosit ca la carte de arma și preceptele științei comunicării:
1. Mesajul – a făcut promisiuni populiste, gongorice pentru toate categoriile defavorizate, a căror punere în aplicare va duce la eșecul guvernării și la transformarea României într-un alt copil bolnav al UE după Grecia;
2. Canalele de comunicare – și-a loializat aproape toate canalele de comunicare, încât ceea ce se întâmpla pe vremea lui Adrian Năstase rămâne o naivitate, și cantitativ, și ca frecvență a mesajelor. Practic, peste 85% din voturi le-a obținut în urma campaniilor TV.
3. Rețelele de receptori finali: de data aceasta, liderii PSD au tăcut, au stat rezervați în prim-plan, dar în teritoriu au lucrat cu deosebită eficiență la activarea fostelor rețele de bloc, de stradă, de funcționari din administrație, de lideri ai populației defavorizate, inclusiv rome, ceea ce i-a prins pe liberali pe picior greșit.
Cât de incompetent, naiv să fii ca politician, ca sociolog, consilier de campanie și jurnalist să nu observi toate acestea? Cât de neprofesioniști au fost strategii PNL, ai dreptei că n-au fost în stare să decripteze din timp manevrele stângii și să le contracareze? Sau măcar să le facă publice, ca să prevină dezastrul actual.
Nu știu ce rezultat vor avea actualele frământări ale liberalilor, dar a-i acuza doar pe Alina Gorghiu, Dacian Cioloș și Iohannis pentru eșecul în alegeri e o imensă eroare, la fel cum a explica procentul mic prin apariția USR, a PMP e o altă prostie: cele două formațiuni au electoratele proprii care oricum n-ar fi migrat spre PNL.
Nu. Cauza este alta: deprofesionalizarea și amatorismul liderilor de dreapta, lipsa de unitate și viziune, lenea, comoditatea programatică și ideologică, o comunicare în dorul lelii. Prea multă gargară la televizor și prea puțină, chiar inexistentă, activitate politică la bază, în teritoriu, diminuarea bazinelor electorale, lipsa unor oameni de influență, necunoașterea legilor unei bune comunicări, lipsa pragmatismului, căci politica nu mai are nimic a face cu basmele lui Petre Ispirescu.

Petru Tomegea

Frica de guvernare

Victorie, victorie! Victorie pe toată linia! România roșie! Însă cel dintâi trezit din euforie a fost însuși comandantul de oști. Pentru prima dată a realizat dimensiunea dezastrului provocat de neostoita poftă de putere. Așadar, o victorie cât o înfrângere: nici presa, nici Opoziția, așa fragmentată cum este, nici propriul electorat nu-i va ierta frica actuală de guvernare și nereușita anticipată. Căci acesta este sensul adevărat al intervenției lui Liviu Dragnea pe lângă actualul prim-ministru de a proroga câteva dintre cele mai importante prevederi ale noului cod fiscal. Iar, dacă punem una lângă alta promisiunile gogonate, realizăm că bugetul nostru ar trebui să fie de câteva ori mai mare.
Fiindcă drama aceasta este: victoria PSD miroase a înfrângere viitoare și asta din mai multe motive. Mai întâi că ea a fost obținută printr-o campanie deșănțată de mituire a diverselor categorii sociale, una care practic a satisfăcut doleanțele îndrituite sau nu ale tuturor categoriilor sociale. De unde bani? Cică din creștere economică, o creștere care nu se simte în buzunarele cetățenilor! Și din buget. Dar nimeni nu s-a întrebat cât se poate întinde plapuma până se rupe. O campanie plină de minciuni și manipulări precum guvernul 0 (zero) rezultate, România – colonie la cheremul străinilor Julien, Klaus, Soros, plus UE și ambasadorii unor țări ca SUA, Olanda, Germania care se amestecă în treburile interne. Adică celebrele „agenturi”!
Mai adăugați inventarea unor partide-satelit menite să mai fure și ele ceva voturi de la dreapta cu mesaje naționaliste groase, cu promisiuni de amnistie generală și abolire a pedepselor privative de libertate. Noroc că nu ne ia nimeni în serios, că altfel lua foc UE.
Acum, colac peste pupăză, nici Dragnea nu poate fi parlamentar, nici prim-ministru, pohta ce-a pohtit. Ba chiar nici Ponta, alt pohtitor! Cine vrea să-și facă o idee despre atitudinea PSD față de democrație și stat de drept n-are decât să urmărească cu atenție încercările staff-ului social-democrat de a eluda legea care interzice penalilor accesul la „butoanele” guvernării, lege rămasă tocmai de pe vremea altui prim-ministru condamnat, Adrian Năstase.
Și dacă Liviu Dragnea nu va putea fi prim-ministru, ce va fi el? Marele păpușar? Iar cel numit premier, o fantoșă? Repetabila povară pe care au dus-o Nicolae Văcăroiu și Emil Boc? Aici despre ce fel de legitimitate a actului guvernamental va fi vorba? Nu cumva vom privi cu jind la situația guvernului tehnocrat? Am înțeles: decontul politic nu trebuie să-i lovească pe Liviu-Nicolae cel Mare, nici pe PSD, ci pe biata marionetă.
Abia acum înțelegem că aleșii stângii nu dau doi bani pe democrația și libertățile promise în campanie și aspru criticate la Iohannis și Cioloș, ca să nu mai amintim de celelalte promisiuni. Bune doar de adunat voturi. Nu la fel au stat lucrurile pe vremea tătucului Iliescu și a urmașilor?
Concomitent cu teama de viitorul guvernării, i-a năpădit o aroganță demnă de lumea a treia a politicii: PSD a refuzat chemarea la consultările prezidențiale pentru desemnarea viitorului prim-ministru pe motiv că ar fi neconstituționale, deși până acum în 27 ani au participat de fiecare dată, chiar dacă aveau loc înainte de anunțarea rezultatelor finale. O făceau pentru a câștiga timp în vederea constituirii viitorului parlament, a depunerii jurământului și a validării noului guvern la pachet cu legea bugetului pentru anul viitor. Acum PSD nu se mai grăbește, iar noul exercițiu financiar al României va începe, cel mai probabil, fără buget.
Motivele sunt din ce în ce mai străvezii: social-democrații trag de timp pentru a justifica amânarea promisiunilor gogoșate fără a pierde capital politic și electoral. Se va găsi ușor un țap ispășitor, dar frustrările populației vor crește cu fiecare zi irosită. Și apoi, o guvernare începută cu stângul miroase de departe a eșec. Ca și cum n-am fi avut parte de destule păcăleli și șmecherii până acum, iată că ne-o facem din nou cu propria mână. O istorie fără sfârșit…

Petru Tomegea

Politică fără speranțe

Formal, campania electorală s-a încheiat, dar nu am nicio siguranță că, în fapt, nu va continua. Fiindcă, „privind înapoi cu mânie”, de 27 ani o ținem tot într-o campanie. De aceea, hai mai bine să vorbim despre altceva: de obicei, astfel de evenimente constituie un bun prilej de a face atât bilanțuri cât și planuri. Ambele au o anume logică: ne bazăm pe faptele trecutului pentru a ne croi un viitor pe măsură. Nu visuri. Există și o componentă psihologică: renașterea speranțelor populare necesare parcurgerii unui nou ciclu de 4 ani.
Nu-mi dau seama de ce partidele au evitat bilanțurile ultimilor 4 ani, poate fiindcă nici Putere, nici Opoziție nu s-au aflat în ultimul an la guvernare, ci un guvern tehnocrat fără prea multe legături și obligații politice. Iar realizări mărețe în sânul partidelor, adică reforme și programe de întinerire și profesionalizare a membrilor eligibili pentru diverse funcții în aparatul de stat, n-au prea fost. Aș putea menționa una singură, pe cât de singură, pe atâta de timidă: renunțarea la balastul penal, deocamdată un început. De continuare mi-e frică să amintesc.
Or, în condițiile în care formațiunile politice n-au avut motive să-și susțină programele de guvernare și să ne cultive speranțele, nu mă aștept la cine știe ce rezultate de la viitorul Executiv, indiferent cui ar aparține. În al doilea rând, programe de guvernare în adevăratul sens al cuvântului nici n-au prea fost discutate, deoarece posibilitatea de a aduna voturi pe baza lor e aproape insignifiantă. De vină este lipsa de încredere în partide și politicieni, în clasa politică și în parlament. Și-au făcut-o cu propria mână.
Cu toate că în democrațiile consacrate activitatea programatică e generatoare de câștiguri electorale, în România democrația funcționează după alte criterii: primesc multe voturi cei ce promit marea cu sarea, cei ce dau pomeni, cei buni de gură care își atacă uneori suburban colegii, cei ce vin cu spaime și îngroziri precum furtul Ardealului, jefuirea țării de către străini, tăierea salariilor și a pensiilor, atacuri împotriva justiției…
Așa că vom avea ce am mai avut: o guvernare de azi pe mâine, cu reforme greu de pus în operă, cu multe ordonanțe de urgență, cu scandaluri parlamentare. Din nou vom socoti pe degete kilometrii de autostradă și investițiile, din nou ne vom plânge că educația și sănătatea sunt în derivă, că taxele și impozitele ne sufocă…
Și da, paradoxal, va fi liniște: mișcare sindicală nu mai există demult în România, liderii sindicali ai bugetarilor devenind simple curele de transmisie, ca pe vremuri, între partidul de stânga și autorități, iar în sectorul privat, mișcarea sindicală e sublimă, dar lipsește. Cu o excepție, industria automobilelor. Și, fiindcă mișcarea sindicală nu e în stare să-și susțină membrii, iar numeroasele ONG-uri sunt afiliate politic, ne îndreptăm ochii către presă, televiziuni, internet. Din păcate, partizanatul acestora e și mai evident: presa independentă e excepția, nu regula.
Acestea sunt principalele motive pentru care populația abrutizată de minciună și manipulare își pune speranțele într-un salvator, unul mesianic. Doar că mitul salvatorului a căzut și el în desuetudine, iar salvatorilor aleși ca atare le-au căzut aripile. Se pare că populația s-a lecuit: când te frigi cu… Ciorbea, sufli și-n… Băsescu.
Iată de ce speranțele s-au topit în ceața densă a intereselor politice mărunte, interese care arareori au coincis cu ale electoratului. Iar aici e vorba de democrație, de responsabilitate și reprezentare: ulciorul nu merge de multe ori la apă. Când, de 27 ani, le promiți cetățenilor că în guvernarea ta vor curge lapte și miere, iar oferta o constituie doar fărâmiturile de la masa guvernanților, când promiți școală și spital ca afară, iar copiii n-au nici măcar manuale și bolnavii își fac rost singuri de tratamente, medicamente, cum ar mai putea renaște speranța?
Nu cumva avem dreptul să cerem și noi în schimbul voturilor un alt fel de politică?

Petru Tomegea

Politica și formele mentale vechi

Discuția de față nu are nimic în comun cu științele oculte, nici cu magia ori superstițiile apropo de pisica neagră, drobul de sare și sutana popii, ci cu realități dureroase speculate politic de 27 ani de către samsarii de voturi. Fiindcă, dacă ducem lipsă de strategii de dezvoltare economico-socială, de oameni capabili să le pună în aplicare, avem în schimb o liotă de experți care se folosesc de formele noastre mentale arhaice ca de slăbiciuni pentru a-și atinge scopurile politice. De demonstrat.
Firește, forme mentale psihic-blocante sunt multe, însă ne vom referi doar la acelea promovate cu osârdie de către candidați și echipele lor de PR, de consultanță, angajate în campanii electorale. Cele mai multe au ca țintă oamenii fără (prea multă) școală, ușor de manipulat. Iată una dintre ele: toți politicienii sunt la fel, toți înșală și fură, toți sunt corupți și se bat pentru avere. Este sloganul cu care se încearcă domolirea elanului mulțimilor care cer schimbare: „PSD, PNL/ Aceeași mizerie”. De remarcat că siglele partidelor sunt schimbate în funcție de împrejurări.
Este adevărat că avem multă mizerie morală și incompetență în partidele noastre, dar există probabil și o majoritate de oameni serioși și cinstiți, mulți intrând în politică pentru realizarea unui ideal național sau local. Iar aceștia pot constitui un important punct de sprijin pentru diverse construcții politice. Este la fel de adevărat că valorile, meritele își fac loc cu greu, cauzele fiind arhicunoscute, numai că nimeni n-a reușit vreodată fără voință și luptă. Și apoi, cei învechiți în rele nu se dau duși de la sine.
În caz că primul slogan nu-și face efectul, se trece la al doilea: da, a furat ori este corupt Ixulescu, dar măcar a făcut și ceva pentru noi: ne-a dat pământul înapoi, ne-a făcut parc, teren de sport, a turnat asfalt pe șosea, ai săi ne-au mărit pensia și ajutoarele sociale… În plus, dacă alegem altul nou, sărac, vom avea de furcă până prinde și el osânză. Să-și țină pentru el reformele și schimbarea.
Astfel, coruptul devine acceptabil, conviețuind cu nevoiașii până le trece pofta de schimbare. Este lecția care se repetă de 27 ani și din care nu învățăm aproape nimic. Pe săraci și neajutorați se bazează echipele de consilieri și candidații pentru perpetuarea la putere, de aceea rata de schimb la vârful formațiunilor politice este foarte mică.
Din 2004 încoace, cetățenii cu drept de vot au avut de suferit din pricina altei forme mentale menită să o suplinească pe prima: să alegem răul cel mai mic, fiindcă și așa societatea noastră coruptă până în măduva oaselor nu poate genera ceva mai bun. Și apoi, ce-am avut mai bun a emigrat, producând plusvaloare și bunăstare țărilor dezvoltate în care lucrează. Că asistăm la o logică întoarsă pe dos vă puteți convinge și dumneavoastră: adică de ce să nu alegem dintre cei mai buni, atâția câți or mai fi rămas?
Acum era nevoie ca alegătorii conștienți de puterea votului să stea acasă în ziua alegerilor, ca procentele electorale ale câtorva partide cu bazine electorale stabile să nu scadă. De aceea s-au lansat pe toate canalele, rețelele de socializare, pe forumurile de discuții sloganul: oricum votul meu nu contează, așa că nu mă duc la vot ca nu cumva aleșii să-și bată joc de participarea mea.
Numai că, electoratul lor fidel își impune totuși candidații, iar pierzătorii vom fi din start tot noi, cei ce refuzăm participarea la scrutin. Fiindcă alegătorii lor au fost fidelizați prin pomeni electorale mai multe decât oricând, deși legea electorală interzice mita, chiar și indirectă. Din păcate, ochii închiși ai autorităților centrale au permis din nou dezmățul.
Iată de ce prea multe speranțe de schimbare și reforme de la noua-vechea configurație a majorității parlamentare nu avem, iar situația era previzibilă: programele și proiectele de bună guvernare n-au avut cine știe ce aderență la alegători, așa că până la rezolvarea doleanțelor noastre va trece mult timp. Dar avem totuși câteva puncte sigure: calitatea de membru a UE și NATO nu este pusă în discuție.

Petru Tomegea

Bătălia pentru normalitate

O mulțime de oameni de presă, analiști și, în mod paradoxal, destui politicieni se plâng de această campanie electorală pe care o etichetează ca anostă, monotonă, chiar stranie, deși ea se desfășoară după o lege asupra cărora aproape toți au căzut de acord. Or evenimentele de până acum arată o nume stare de normalitate, nu altfel stând lucrurile în marile democrații occidentale. De demonstrat.
În aceste condiții de contestare generalizată a tipului de campanie, sunt obligatorii două întrebări: i-a obligat cineva să stabilească aceste reguli sau se aflau în treabă atunci când au redactat respectivele articole de lege? Nu că ar fi pentru prima dată, dar, dacă tot la fel evoluează campaniile în democrațiile consacrate, nu cumva au fost tentați de această normalitate pe care și-au dorit-o pentru țara lor și a noastră? Sau nu știau despre ce e vorba.
Înainte de a răspunde, o constatare: starea de normalitate este dorința unor largi pături sociale care își doresc o politică normală, o guvernare după reguli clare, în interesul tuturora, iar această dorință răzbate mai ales după omorul de la Colectiv. Căci sloganul cel mai vocal al mulțimilor, și în stradă, și pe rețelele de socializare, a fost și este: „Vrem o țară ca afară!” Or „afară”, adică în țările occidentale, și politicieni, și funcționari, și cetățeni se conduc de secole bune după legi, norme, reguli, din 1789-1848 egale pentru toți, pentru unii, înțelese și acceptate, pentru alții, impuse. Uneori cu duritate: Dura lex, sed lex.
În fond, care sunt reproșurile la adresa prezentei campanii? Că nu este nenorocita bălăcăreală între candidați, că lipsesc atacurile la persoană, dezvăluirile compromițătoare, manipulările? Ei, bine, acestea nu lipsesc, ba chiar am putea afirma că asistăm la o anumită recrudescență, mai ales după nefericitul exemplu al campaniei lui Donald Trump.
Alta este durerea celor ce se plâng: mocirla, cearta în direct, acuzațiile fără susținere, minciuna sfruntată, injuriile, limbajul buruienos, comportamentul de mahala… nu mai aduc pluspuncte ca altădată, ba, din contra, descalifică. Priviți cu câtă „strădanie” și chiar plăcere apelează la ele destule personaje cunoscute pentru un asemenea stil de a face politică, numai că rezultatele sunt mai mult decât modeste, situându-le la limita pragului electoral. Dacă nu va fi fiind vorba de marja de eroare.
Adevărat, nu mai este panotajul electoral luxuriant pe străzi, clădiri, copaci… din pricina căruia mulți samsari de candidați și partide, politruci de seamă… dau cu subsemnatul pe la DNA. Poate va fi fiind vorba de lipsa mănoaselor contracte de publicitate și PR dispărute ca urmare a preceptelor legii electorale? Evident, simple întrebări retorice.
Simptomatică, în bătălia pentru normalitate, a fost decizia președintelui Iohannis de a nu le face onoarea unei invitații oficiale la sărbătorirea Zilei Naționale unor politicieni cu dosare penale și condamnări. O decizie importantă nu pentru azi, ci pentru viitor. Dacă acum a stârnit atâtea patimi, aducând ceva voturi victimelor care se jeluiesc de dimineață până seara, e posibil ca în câțiva ani să se intre în normalitate. Dacă acum pasul în spate al compromișilor se face cu icnete și scandal, încet-încet se va intra în obișnuință.
Ceea ce nu vor să înțeleagă liderii respectivi este că deja e prea mult. S-a ajuns la saturație. Cetățenii care se scoală cu noaptea-n cap să se ducă la lucru și trăiesc din propria muncă nu sunt dispuși să înțeleagă de ce acuzații și penalii trebuie să se bucure de onoare din partea autorităților și cei curați nu. Pierit-au oamenii merituoși, demni și cinstiți în Țara Românească?
Fiindcă elita unei patrii adevărate trebuie totuși să fie altceva decât căpătuiala, învârteala și propriul interes, decât încălcarea legii, spiritul combinagiu și alunecos, azi cu un partid, mâine cu altul. Azi la dreapta, mâine la stânga. Schimbăm azi ce-am hotărât ieri. Intrăm într-o combinație cu o unii, dar pe din dos îi servim pe alții.
Iată de ce vrem normalitate.

Petru Tomegea

O campanie distructivă

Nu va fi vorba de dezechilibre între diverse categorii sociale provocate de candidați aparținând Puterii sau Opoziției, Dreptei sau Stângii, fiindcă aceste dezechilibre au o anume normalitate, iar după alegeri, în societățile democratice, aleșii se vor erija în reprezentanți atât ai celor ce le-au dat votul cât și ai celorlalți. De aceea ne vom referi la acele atacuri riscante, prost calculate care provoacă falii profunde în societate, iar urmările acestora vor fi foarte greu, dacă nu imposibil, de corectat.
Ca și cum toate necazurile României ar fi fost rezolvate, s-au găsit destui candidați care au reînviat mitul străinului, al minoritarului, al aceluia de altă etnie, religie, orientare sexuală…, cu scopul de a retrezi spaime ancestrale și a-și atrage voturile unor categorii sociale slab educate, fără simț civic. Ideea, pusă în operă de naziști și fasciști, de legionarii noștri a generat shoah-ul (catastrofă, genocid), holocaustul (exterminare în masă a evreilor), pogromul, una dintre cele mai mari nenorociri ale secolului al XX-lea.
De mirare nu este apariția unei formațiuni politice cu astfel de program, căci astfel de partide apar și în Occident, ci faptul că organizațiile noastre civice, celelalte partide politice, instituțiile democrației nu reacționează hotărât, iar propaganda respectivei formațiuni se întinde nestingherită pe majoritatea posturilor TV. CNA degeaba.
Mitul străinului este dezgropat din trecutul neguros și pus la lucru de politicieni cu state vechi în slujba manipulării. Astfel, principalele atuuri cu care se lăuda Victor Ponta în campania prezidențială erau legate de românism și ortodoxie, în timp ce contracandidatul său era neamț și luteran, neavând habar de politica românească.
Deși mesajele cu astfel de conținut s-au dovedit fără cine știe ce suport public, ele au fost reluate și dezvoltate în această campanie, în malaxorul candidaților adăugându-se și naționalismul, dar nu unul european, ci altul, grotesc, vetust. Așa că iată-i pe candidați perorând zi și noapte la TV despre nenorocirile aduse Klaus Werner și Julien, de maghiari în Ardeal, de investitorii străini și corporațiile multinaționale care au venit, nu să creeze locuri de muncă mai bine plătite, ci să ne jefuiască bogățiile și să ne lase săraci pe vecie.
În schimb, afaceriștii, capitalul și capitaliștii autohtoni cică sunt ostracizați, anchetați de DNA, de serviciile secrete, în frunte cu Klaus Werner Iohannis, Dacian Julien Cioloș care execută ordinele lui George Soros și ale Angelei Merkel, ale finanțatorilor imperialiști, mai ales evrei, ale ocultei mondiale care are nu știu ce cu „țărișoara” noastră. Nu este iertat nici noul partid al lui Nicușor Dan care are o mulțime de figuri străine de patria-mumă, cu mari dificultăți în privința cunoașterii limbii române.
De aici și până la reînvierea unor concepte protocroniste ale ideologului ceaușist, Edgar Papu, nu a fost decât un pas, dar unul făcut apăsat și cu mare încredere pe rețelele de socializare: strămoșii noștri daci sunt primul și cel mai vechi popor, din limba dacilor se trag toate limbile pământului, inclusiv limba latină, până și Iisus are origini dacice, ca și poporul sanscrit… Ba chiar nici insularii englezi și vikingii n-ar fi străini. Delirium tremens misticoid-istoricist!
În iureșul lor, le-a căzut pradă și Justiția: e antinațională, distruge industria românească, îi caută cu lumânarea numai pe cei ce vor să facă ceva pentru poporul ăsta obidit, pe cei ce ne apără de străini de țară și de neam. Tuturor adevăraților patrioți, bărbați de stat li se fac dosare politice. Mai ceva ca pe vremea Odiosului și a Sinistrei…
O concluzie aproape tragică: le-a fost mult mai ușor să sară la bătaie în campania electorală cu astfel de găselnițe de doi bani decât să se apuce să alcătuiască planuri de reformare a statului și a societății noastre, să vină cu programe și proiecte atractive pentru diverse sectoare de activitate rămase în urmă, pentru dezvoltarea școlii românești și rezolvarea necazurilor din sănătate.
Căci e mult mai ușor să stârnești emoții publice, să provoci dezechilibre sociale și apoi să vii să faci pe salvatorul neamului…

Petru Tomegea

Între neputință politică și pomană electorală

România a făcut pași importanți în acești 27 ani de libertate și asta se vede ușor din desfășurarea prezentei campanii electorale: au dispărut aproape cu totul gălețile colorate, peturile cu ulei și pungile ieftine cu făină și zahăr, puii congelați, micii electorali și berea aferentă. Da, au dispărut pungile de plastic cu însemnele de partid, însă mita electorală a devenit mai soft: ca să nu se agațe justițiarii DNA de organizatori, masa pomenilor s-a mutat la Casa Poporului, iar beneficiari, pe lângă asistații sociali, sărăcimea satelor și a cartierelor mărginașe, sunt salariații bugetari. Angajații firmelor private rămân ca întotdeauna pe dinafară.
Așa că demagogia, mita, păcălirea alegătorilor, haiducia și braconajul politic din anii ’90 continuă sub forme din ce în ce mai subtile, semn că politicienii noștri n-au fost în stare să creeze o democrație funcțională, să conceapă oferte politice realiste, valabile, aducătoare de voturi, cum se întâmplă în societățile democratice. Or asta miroase a neputință, a incapacitate politică.
Promisiuni a făcut și Donald Trump și a fost crezut. L-am pomenit dinadins pentru a putea evidenția adevărata cauză: nu neștiința alcătuirii unei oferte electorale valabile ne lipsește, ci credibilitatea propunătorilor. Iar pierderea acestui important atu al clasei politice și a instituțiilor democrației s-a produs în acești 27 ani treptat, până la disoluție și starea actuală de lehamite.
Priviți puțin la principalele slogane electorale: 10 ani am avut un președinte și un FSN „pentru liniștea noastră” la adăpostul căreia s-au pus atât de „meseriaș” bazele „sistemului” corupt, că e nevoie de alți 10 pentru a-i tăia tentaculele. Am „reclădit speranța” pentru alți 4 ani după 1996, numai că schimbarea a durut și a lăsat urmări: „sistemul” s-a restrâns pentru o scurtă perioadă pentru a prinde rădăcini și mai adânci, cu tot cu NATO și UE. Cât despre ”Să trăiți bine!” e clar că numai unii s-au lăfăit în lux, dar din păcate percepția publică e că prea puțini dau cu subsemnatul în fața Justiției.
Cât despre „Dreptate până la capăt!”, ea s-a transformat încă de la început în opusul său: peste un miliard de € de la ANRP dispărut la clienții politici, încă unul pe la Microsoft, EADS…, încă vreo câteva pe contracte de fezabilitate aruncate la coșul de gunoi, încă multe pe la lideri de sindicat, revoluționari, activiști necesari pentru aducerea „fraierilor” la vot. Iată cum s-a prăpădit încrederea în politicieni!
Mai adăugați demagogia, promisiunile gogoșate din toate campaniile electorale, minciunile și manipulările, lipsa responsabilității aleșilor care, deși au semnat un contract social cu alegătorii prin buletinul de vot, și-au bătut joc de aceștia, uitând să-i reprezinte în Parlament, așa cum de promisiuni s-au ales mai mereu praful și pulberea.
Așadar, nu acuzăm neputința în ceea ce privește alcătuirea ofertei electorale, a programelor politice, multe dintre acestea fiind adevărate opere de artă, ci incapacitatea de a le pune în operă, imposibilitatea de a se reforma atât a politicienilor cât și a partidelor, neputința de a reactiva încrederea cetățenească în factorul politic.
Iar aici este vorba nu numai de alegerea candidaților, ci și de lipsa ideilor reformatoare, a conceptelor unei bune guvernări: atât timp cât politicieni care și-au servit doar partidul și propriile interese continuă să asalteze spațiul public, abuzând de exerciții de imagine, atât timp cât personaje merituoase sunt deliberat lăsate deoparte, speranțele n-au cum să se nască.
E adevărat, există instituția candidaturii independente, numai că arareori apar figuri noi printre aceia refuzați de partidele mari și eșuați acum pe la formațiuni de umplutură: oferta lor electorală are aceleași hibe: nu s-au remarcat prin nimic până acum, au necazuri cu justiția, odată aleși fac pe grozavii pe la televiziuni, nu și la locul de muncă. În orice caz, nu de la ei se așteaptă continuarea reformelor. Așa că, hai la vot pe 11 decembrie!

Petru Tomegea

Atac la clasa politică?

A blama actuala clasă politică a devenit cel mai puternic vector de campanie electorală, dar, în mod paradoxal și ipocrit, tocmai candidații dau tonul bătăliei: deși o blamează, o batjocoresc, o desființează generalizând insidios, luptă din răsputeri și prin orice mijloace, inclusiv nepermise, să ajungă și ei membri ai acestei clase politice ticăloșite. Ceea ce e și mai interesant, atacurile vin atât din arcul puterii cât și al opoziției. Cum e posibil așa ceva?
Ei, bine, în nemaipomenita noastră originalitate, iată că e posibil, iar discursul politic de o asemenea factură aduce voturi. Nu puține. După cunoștințele mele, niciunde clasa politică nu se bucură de apreciere grozavă, dar una este să fii critic și, eventual, autocritic cu politicienii, și alta să-i faci pe toți de ocară, să-i desființezi, ca în cazul nostru.
Mai întâi, o observație corectoare: până acum nimeni nu poate emite o judecată de valoare asupra întregii clase politice românești deoarece nicicând nu s-a făcut o cercetare exhaustivă a activității tuturor politicienilor, ceea ce înseamnă că afirmații precum cele de mai sus se referă fie doar la o parte dintre oamenii politici, fie sunt simple păreri, opinii. Aserțiunile otova împotriva clasei politice, însă, cad pe un teren bătătorit: în marea lor majoritate, cetățenii nu sunt mulțumiți nici de procesul legislativ, nici de actul guvernării.
Din analizele obiective parțiale citite de mine până acum rezultă, însă, o realitate oarecum diferită: mult blamata clasă politică a reușit totuși să facă o tranziție, e adevărat, cu amânări, nenorociri, drame, corupție, sărăcie…, de la sistemul totalitar, la democrație și libertate, acestea cu numeroase lipsuri, dar a reușit. Au fost și două succese cu care ne mândrim: am devenit membri NATO în 2004 și ai Uniunii Europene în 2007, succese care au permis o oarecare îmbunătățire a climatului politic și a nivelului de trai, o așezare pe baze mai sigure a dezvoltării economice. Ceea ce, să recunoaștem, nu e deloc puțin.
Or, în aceste proiecte s-au evidențiat niște figuri politice ale căror merite trebuie lăudate. Necazul este că, alături de astfel de fapte generoase, respectivele figuri au și acte reprobabile, aceleași personaje compromițându-se prin corupție, trădări, traseism, minciuni, acțiuni în propriul interes…, de aceea nu avem niciun „sfânt” în politica românească, așa cum nu sunt sfinți nici în alte politici.
În atari condiții, cine atacă grosso-modo clasa politică, fie politician, fie jurnalist, se bazează pe o strategie greșită: trebuie apreciate faptele bune, curajoase, buna guvernare, la fel cum trebuie să recunoaștem și meritele celor ce s-au străduit. Pe meritele lor se pot construi formațiuni politice viabile. Dar fiindcă în spațiul public arareori găsești aprecieri lipsite de partizanat politic, iar personajele au și merite, și păcate, recunoașterea adevărului cade în derizoriu și nu aduce plus-puncte electorale.
Strategia asta greșită de a nu promova faptele demne de apreciere, ci doar personaje care au nevoie de voturi nu permite evoluții politice așteptate de 27 ani, iar imaginea despre sine a politicianului român e construită pe nisipuri mișcătoare. De asta la noi guvernele, majoritățile parlamentare, asociațiile partinice au viață scurtă. A se compara cu situația din Germania unde Angela Merkel, după 11 ani de Cancelarie, se înscrie în cursa electorală pentru încă un mandat, ca să-l egaleze pe mentorul său, Helmuth Kohl.
Iată de ce stăm mereu sub semnul sorții, al derizoriului, al perisabilului și al amatorismului. De aceea, predictibilitatea actelor de guvernare e foarte dificil de analizat, iar nepredictibilitatea atrage după sine fuga investitorilor și creșterea eforturilor, a prețului pentru punerea în operă a investițiilor.
Or această campanie ar fi trebuit să limpezească apele sau măcar să descoperim un curent de opinie favorabil evoluției democratice, programe și proiecte de transparentizare a actului politic. Că tot „vrem” noi „o țară ca afară”.

Petru Tomegea