Autorul este cunoscut şi apreciat pentru contribuţii în domeniile toponimiei, lexicografiei: colaborator extern la „Tezaurul toponimic al României”, 1992, „Termeni păstoreşti în limba română”, 1976, „Limbă şi cultură populară. Din istoria lexicului românesc”, 1983, „Cuvinte româneşti fundamentale”, 1995, „Siretul, vatră de istorie şi cultură românească”, 1994.
„Vechi nume româneşti” (Memoria limbii române, IV), editura „Vasiliana ’98”, Iaşi, 2003, 275 p. are ca referenţi ştiinţifici pe eminenţii universitari ieşeni dr. Ilie Dan şi dr. Petru Zugun şi cuprinde studii asupra unor aspecte controversate ale lingvisticii ca: limba auşonilor, nume româneşti din „Gesta Hungarorum” ori „Registrul de Oradea”, din primele secole ale celui de-al doilea mileniu, ori mai vechi, rezolvări noi pentru etimologii controversate precum: Menumorut, Litovoi, Maramureş, Vícina, Muşat, Eminescu, Iaşi etc. Cartea s-ar dori o replică unor „atacuri” maghiare asupra primatului, a continuităţii româneşti în Transilvania, spiritul polemic umbrind adesea firul argumentelor.
Trebuie spus că Ion Popescu-Sireteanu (I.P-S) abordează subiecte de mare complexitate în condiţiile inexistenţei unui dicţionar complet al termenilor atestaţi în limba română de la începuturile ei, fiind nevoit să defrişeze hăţişurile etimologiei. A se aminti improvizaţia practicată pe scară largă în acest domeniu: derivarea subst. proprii din subst. comune, în uz şi la I.P-S. Astfel, Maramureş, Menumorut, Mirăuţi ar proveni din „marmură”, ca şi „mormoloc”, „mereu”, citând un intermediar *mermereu (p.p. 28, 29), deşi în aceeaşi arie geografică există atât „Mara” cât şi „Mureş”, alături de modelul *Trans-Silvania, *Er-Dely (Ardeal).
Autorul resimte „lipsa unei şcoli româneşti de tracologie” (p. 178), fiindcă inconsistenţa unor argumente bazate pe tradiţii orale a făcut mult rău viziunii străinilor despre români. Totuşi argumentează că Mirăuţi, Rădăuţi, Bădeuţi etc. au ca radicali substantivele comune „mire”, „bade”, sau „marmură”, nu numele atestate documentar Mira, Mirea, Radu, Badea, care împreună cu Albu, Aldea, Badea, Boca, Boda, Buca, Florea, Fulga, Lupu, Mira, Morea, Negru, Rareş, Todea, Ursu se dădeau pruncilor la naştere cu mult înaintea calendarului creştin; patronimul Mereuţă nu este neapărat înrudit cu cel de mai sus, o explicaţie posibilă fiind Mera, Merea, cf. Merca.
Chestiunea derivării toponimelor şi a antroponimelor de la nume comune, sancţionată încă din 1980 de Ioan Pătruţ în „Onomastică românească”, îşi va găsi rezolvarea atunci când numele proprii vor fi considerate elemente ale aceluiaşi tezaur lexical, la fel de importante pentru filolog, istoric, sociolog. Nu e permis să se socotească radical al rom. Boda subst. „bod” ori „bodolan”, (os mare), să se derive Baldea şi Boldea, din „bold”, ca şi cum ar fi identice, confuziile nefiind posibile dacă „Gesta Hungarorum” ar fi beneficiat de o transpunere filologică în limba română.
Când cercetările au ca subiect zone de interferenţă etno-culturală, o minimă decenţă ar fi presupus studierea ambelor şi acceptarea măcar a dublei etimologii: afirmaţia că ”apelativul ung. „buza” – rom. „grâu” n-ar putea constitui bază pentru nume de sate” (p.p. 46-47) atestate în Ungaria după venirea ungurilor n-are niciun suport. Explicaţiile prin teme româneşti n-au susţinere nici pentru Ciont, Ciomp, Coci etc. Nu se poate nega dreptul maghiarilor de a folosi orice cuvinte doresc: nicio lege nu le interzicea nici românilor, nici vecinilor să pună copiilor numele dorit, indiferent de etimologie. Până la 1848 naţionalitatea a contat mai puţin în spaţiul cercetat. În oştile voievozilor au luptat pentru apărarea gliei străbune alături de români şi Ungurul, Sârbul, Rusul, Sasul, şi Szekely, şi Ianoş ori Mikloş, căci unele moşii le aparţineau. Din Mikloş derivă rom. Miclăuşa, toponim din Bogdăneşti (SV), cu var. Niclăuşa, nu din rom. Micu. Dacă Cepan e din rom. „ceapă” (p. 48), atunci cum mai pot fi explicate: Cepta, Ceptea, Ciplea, Cipleş provenite din cu totul alt fond? Graba este evidentă în afirmaţii de genul: „Voicu… era creştin, se înţelege de rit răsăritean, deci ortodox” (p. 51) pentru un personaj dinainte de marea schismă. Se caută rădăcină românească unor cuvinte pe care le ştiu şi copiii: Ciprian e nume de sfânt, derivat din „Cipru”. „Căpriana” e altceva.
O situaţie încurcată este aceea a numelor din patrimoniul ortodox, mult mai târzii, procesul lor de alcătuire fiind diferit de al celor vechi româneşti: Mina (p. 25) nu poate constitui radicalul lui Minu, Minea, Mincu etc., probabil mai vechi, cu atât mai mult cu cât, ca şi Sava, a devenit feminin.
Uneori explicaţiile sunt jenante. Dorind a găsi cu orice preţ termen neaoş pentru hidronimul „Moldova”, apelează la rom. „dolmă”, ca şi I. Iordan care îl explica prin „molid”(!), iar ceva mai încolo, (p. 33), la antroponimul Bogdan, cu variantele Bogdu(!) – Boldan(!) -*Boldania(!)- *Moldau(!) – Moldavia. Se vede treaba că o mare parte a Europei va fi vorbind româneşte căci şi saxonii, normanzii, cehii, slovacii, boemienii au Moldau, Moulde, dar nu şi „dolmă”. Nu se poate construi o ştiinţă privind aspectele doar diacronic, ci şi sincronic. Derivarea toponimului „Iaşi” din sufixe diminutivale ale unor nume ca Andrei, moldoveneşte Andrieş, ori Gheorghieş, Ilieş, când originea sufixului –aş este slavă, pare lipsită de temei mai ales că hipocoristicele încep cu consoană: Lică, Ghiţă, Sandu, Nică etc.
Forţată e şi derivarea lui Eminescu din „inimă”, prin metateticul *imină; Bogdan nu provine din apelativul „bogdan” – deal, ridicătură (p. l39), ci din tema antroponimică Bog–. Nu era nevoie să-l împrumute de la ucraineni, de moment ce bazinul lui de baştină este Banatul, nici să asimileze turcescul „bugdan”… De la Dolman ajunge la „gâlmă”, de la Muncaci la „mâncău”, lui Othman îi găseşte strămoşul „hoţoman”, (o fi fost Otho român?), lui Torka, rom. „turcă”, adică „brezaie”, lui Folk, rom. Fulga, aşa că în curând va deveni român şi bietul Faulkner. Aidoma stau lucrurile cu Morton („om tăcut”), semn că yankeii ştiau limba veche românească; nu poate fi nicicum Zercon derivat din „zarcă”.
În schimb, demonstraţiile la Porkan, Dâmb, Vícina sunt laborioase, chiar dacă ultima e gratuită, orice discuţie ţinând de numele latin de familie al monseniorului episcop „De Vícina”, atât de notoriu, încât a devenit toponim.
Prof. Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 