Imagini din copilărie: într-o mică localitate montană, drumul zilnic, regulat, al învăţătorului spre / de la şcoală constituia un adevărat spectacol căci răspundea cu aceeaşi solemnitate tuturor ţăranilor ieşiţi la porţi să-l salute cu zâmbete prieteneşti, bineţe şi gesturi cuviincioase. Nu poţi să nu devii nostalgic privind realitatea prezentului. Vina aparţine deopotrivă societăţii, nouă tuturor, familiei rămase fără repere morale, şcolii supraaglomerate de cunoştinţe-informaţii.
Fără ca măcar să încerce cultivarea respectului pentru valorile civilizaţiei, canalele media îşi aleg ca vorspann după marea schimbare a mileniilor, odată cu penibilul, suburbanul entertainment, ilustrarea variatelor forme de dezgust, scârbă ale românilor faţă de ei înşişi, faţă de trecut şi prezent, faţă de politică, muncă, afaceri etc, ca şi cum în nenorocita asta de ţară nimeni nu mai reuşeşte nimic. Însă tema a început să cam pălească-plictisească, să nu mai vândă atât de bine produsul, de aceea fenomenul merită a fi analizat.
Căderea în desuetudine a respectului, inclusiv de sine, pare determinată, pe lângă dificultatea comunicării, de nerecunoaşterea competenţelor celorlalţi, de coborîrea în bîrfă a criticii social-politice, ambele cu rădăcini identitare adânci căci suntem naţie de protestatari (în intimitate), de nonconformişti, de cârtitori, de la cele sfinte la cele lumeşti, mai zeflemitori decât fraţii latini la un loc, toate determinând atitudini ireverenţioase faţă de autoritatea fie publică, fie profesională, fie ştiinţifică ori morală, faţă de domnia legii, a normelor, a statului de drept. Astfel de păcate tulbură toate tipurile de relaţii: familiale, între indivizi, grupări politice, social-etnice, de proprietate, de afaceri.
Faptul că presa, „câinele de pază al democraţiei”, urmăreşte cu ochi de cerber gesturile atipice ale liderilor este salutar, dar lipseşte din ecuaţie tocmai un autoreglant feedback, corector al erorilor. Acum când marile trusturi şi patronate controlează, oricât s-ar nega, politicile editoriale, arareori ajung la cunoştinţa devoratorilor de produse audiovizuale opiniile unor analişti, formatori de opinie independenţi. În spaţiul public adevărul se contaminează cu dedesubturi politico-economice, informaţii neverificate, se loveşte de zvonaci, de pescuitori în ape tulburi, populişti dizgraţioşi, pamfletari sfidători etc. Or şi lucrătorii celei de-a IV-a puteri trebuie să-şi asume răspunderi şi comportamente de persoane publice, să se supună evaluării confraţilor, din respect şi consideraţie. Goana după tiraj, audienţă, rating a împiedicat realizarea unor construcţii media pe baze trainic-valorice, iar unele publicaţii imunde n-au ce căuta în civilizaţii aşezate, chiar dacă se găsesc destui amatori de kitsch şi vulgarităţi. S-ar putea face curăţenie în propria curte prin editarea unui „Reader’s Digest România” al celor mai vrednice de laudă creaţii autohtone.
Căci diminuarea respectului e consecinţa nu numai a unui sistem inexistent de educare a adulţilor, dar şi a ştirilor, imaginilor, repetate obsesiv, ale infractorilor, corupţilor deveniţi staruri hollywoodiene pe axa Parchet-Tribunal, ale şefilor inclusiv de partide mult prea îngăduitori cu cei iresponsabili. Dacă parlamentarul X dă voturile aiurea, dacă senatorul cutare şi-a pierdut cumpătul şi respectul în faţa camerelor de luat vederi, încrederea în leadership-ul nostru n-are şanse să se menţină. În schimb, din plăcerea perversă de a ne lăsa seduşi de parveniţi fără carte, cresc insidios în notorietate cei ce fac mare caz de morala creştină, de Dumnezeu şi cruce, luaţi ca agenţi electorali, se stropşesc golăneşte pe ecranele patriei, batjocoresc orice urmă de demnitate umană, se răţoiesc la reporteri ca la propriii argaţi, mutilând inconştient limba română, delegitimând statutul politicianului, şi aşa destul de jos.
În perioadele de maximă „efervescenţă” a nemulţumirilor sociale, politicieni de vârf se remarcă printr-o „respectuoasă” gândire politică şi „tărie de caracter”: preşedintele se dă în spectacol aducând la întâlnirea cu partidele parlamentare grupul său de presiune alcătuit din trădători sau năimiţi din alte formaţiuni, nu în altă parte, ci tocmai la o discuţie de maximă importanţă ca realizarea unei noi Constituţii. Orbiţi de patimi greu de mărturisit, uită că realizarea unui proiect comun presupune conlucrare temeinică pe baza principiilor clasice ale democraţiei, lăsând să se străvadă decăderea respectului de sine, trădarea idealurilor echipei din care ei înşişi fac parte. Se renunţă în mod straniu la asocierea contractuală dar şi la demnitatea cerută imperios în asemenea situaţii-poziţii. Cum să mai pretinzi respectul poporenilor?
Acest război al derizoriului uman se duce de atâţia ani în faţa unui auditoriu din ce în ce mai ruşinat de el însuşi, înjosit de cei pe care i-a ales, mai lehămeţit ca niciodată de jocul dîmboviţean la mai multe capete: îl linşează mediatic pe X prin malversaţiuni, acuze calomnioase ca să-l pună pe Y, promit marea cu sarea aliindu-se cu te miri cine până se văd cu sacii în căruţă, pornesc la drum prieteni şi ajung la destinaţie duşmani de moarte ca-n făcăturile maneliste, abandonînd orice brumă de proiecte, intră în partid la putere, dar îl părăsesc în opoziţie pe motiv de nepotrivire de …doctrină. Ceea ce numai respect nu generează.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 