Acum ceva vreme se bătea monedă pe ideea „bani contra reformă” în educaţie, dar niciodată dascălii de vocaţie nu s-au simţit mai umiliţi prin asemenea troc bişniţăresc. Să fi ajuns toţi Napoilă Retrogradul? Se mai ştie că nu există reformare cu de-a sila când împricinaţii nu sunt convinşi de necesitatea ei. Şi apoi actualul cadru nu opreşte pe nimeni să inoveze, cu condiţia să obţină rezultate. Unii, nu puţini, chiar obţin. Totuşi sondajele organismelor europene semnalează performanţe slabe ale învăţăceilor, aşadar ale educatorilor. Însă nu prea avem curajul să vorbim despre cauze adevărate ale stării de fapt precum subfinanţarea cronică, amestecul politic grobian în intimitatea procesului educativ şi pierderea tradiţiilor europene ale corpului profesoral, ale elitelor intelectuale, entităţi sincronizate înainte de război cu cele franceze, engleze, germane. Căci nu incompetenţa, necunoaşterea, nu lipsa expertizei au generat această stare de fapt a învăţământului, ci pierderea speranţei, a avântului visător, lipsa de orizont a didacticii marxist-leniniste, afurisită în bloc, dar neînlocuită cu altceva.
Cine vizitează colegiile din Cambridge rămâne uimit de Cancelariile mai mereu goale, în schimb, la tot pasul, pe culoare, în biblioteci, în muzee, pe gazon, în parcuri, pe străzi, în puburi se văd grupuri, grupuleţe în jurul câte unui fellow ceva mai trecut(ă). Se simt bine împreună profesori şi discipoli, învaţă, glumesc, socializează. Unii biografi ai personalităţilor noastre antebelice menţionează fapte asemănătoare. Am mai prins şi noi prin anii ’70 câteva zvâcniri ale fenomenului când somităţi cu cariere croite în Occidentul „decăzut” ne aruncau în şoaptă o invitaţie la cină sau la o plimbare pe Corso. Un caz, din păcate singular, era al academicianului de viţă veche, Vasile Răşcanu, care chema la prânz, duminica, acasă în Copou, 2-3 studenţi dintre cei mai merituoşi. Ei bine, astfel de legături dăinuie o viaţă, iar modelul magistrului devine imbold.
S-a deschis lumea. Discipolii ne părăsesc. Pasiunea pentru carte şi recunoaştere internaţională îi îmboldeşte spre universităţi, personalităţi renumite să-şi dea masterate, doctorate. Arareori îşi mai aduc aminte de primii dascăli. Perspectiva celor rămaşi acasă e mărginită la universul apropiat. Revin la şcoala dintâi, la început des, apoi tot mai rar. Stau la orele profesorilor preferaţi alături de colegii lor mai mici. De multe ori îi ajută la învăţătură, sau îi ceartă pentru neglijenţe. Despărţirea i-a maturizat. După ani şi ani, întâlnirile devin emoţionante. Au loc mai ales pe Net. Atât mai dăinuie din fellowship-ul de odinioară.
Pe 10 noiembrie, a.c., televiziunile de informaţii mi-au alungat somnul cu o ştire: Ştefan Popoveniuc, inginer şi cercetător, elev al unei generaţii postdecembriste, actualmente doctor în filosofie al Universităţii „George Washington” DC, a inventat un nou sistem de vot compatibil cu tehnologia scanării optice, ca să facă posibilă organizarea simplă, ieftină şi fără dubii a scrutinelor, pentru a înlătura suspiciunile şi a da o şansă oricui să verifice dacă rezultatele alegerilor sunt corecte din punct de vedere matematic. Nu e nevoie să aibă încredere în nimeni, nici măcar în computer. Descopăr apoi că informaţia fusese preluată din The Washington Times, The Economist etc., iar concetăţeanul nostru conferenţia pe aceeaşi temă în marile universităţi americane, europene. Deja şi-a aplicat proiectul în câteva organizaţii private, a participat la diverse simulări. Diriguitorii noştri însă nu par interesaţi de inovaţie: cheltuie sume nesimţite de la buget, cică în numele democraţiei, omoară sute de hectare de păduri, scot oamenii de la muncă pentru activităţi absolut derizorii / primitive ca supraveghere, pază, numărătoarea voturilor, plătesc zeci de mii de lucrători şi maşini să tăbârcească sacii cu buletine dintr-o parte în alta, iar pe unele să le arunce prin râpe, tomberoane ca data trecută. Preferă softuri discutabile în care un link şmecher poate deturna votul meu, se tem de controlul post-operativ al alegătorului dornic să afle cât a contat opţiunea sa. Toate pe fondul veşnicei încăierări nu doar mediatice. Lui Ştefan îi pasă. Vrea ca fiecare să ştie dacă ne sunt aleşi democratic conducătorii. Ca într-o naţie civilizată.
Ştefan evită să vorbească despre sine, nu crede în relansarea noastră cultural-politică, nici în evoluţii spectaculoase. Ne ceartă că avem prea multe lăcaşuri de cult şi prea puţine aşezăminte pentru copii orfani şi bătrâni, că suntem nişte zgârciobari faţă de americani care şi-ar da şi cămaşa de pe ei pentru neajutoraţi, că ne-am învăţat să întindem mâna la stat după pomeni în locul curajului de a ne ridica singuri. Se teme că inapetenţa noastră pentru valoare / excelenţă îl va ţine departe de ţară. Aceeaşi opţiune conştient-radicală o au şi alţi foşti elevi ajunşi în posturi care l-ar face fericit pe orice român: Iuliana conduce o agenţie guvernamentală franceză, Cristi (Universitatea din Haga) şi Simona (Universidad de Chile), experţi cunoscuţi marilor publicaţii mondiale de (bio)chimie şi (bio)fizică, Cipi, Ştefăniţă sunt fellows la Oxford şi Cambridge, unde o altă Iuliana e Senior, la nici 30 de ani… (Nu le-am cerut acordul pentru a le da numele întreg). Ţara mea n-a avut nevoie de ei.
Legăturile sunt sporadice, fără consistenţă. Comunicăm puţin şi prost cu discipolii. În lipsa unui spaţiu organizat sau măcar încurajat oficial, de pildă, un forum al personalităţilor româneşti de peste graniţă. Măcar pe Net. Comunicarea între dascăli e şi mai săracă. De parcă nici n-ar exista centre universitare. Revistele lor publică eseuri plicticoase, dispoziţii oficiale, planuri aerian-grandioase, teorii didactice americăneşti expirate, adaptează experimente de poveste, proiecte măreţe eşuate de când hăul prin ţări de renume. Oricum nu le ia nimeni în seamă. Asfel numărul „operelor” în CV devine obez. Aşa s-au clădit personalităţi de carton numai bune de promovat.
Nu e de mirare că nici bine nu începe o reformă, că ni se perorează alta.
Art. apărut în „Obiectiv de Suceava”
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 