Imediat ce marii semioticieni descoperă noi valenţe, corelaţii între text şi context, mediile româneşti le şi pun la treabă pentru a maximiza profitul de imagine / notorietate şi a crea avantaj politic, comercial, pecuniar oricui plăteşte. Însă dereglementarea spaţiului public, lipsa ruşinii şi a deontologiei profesionale au dat naştere unor monstruozităţi condamnabile.
Preocuparea asiduă pentru aplicaţii contextualiste a apărut demult, cuvântul şi imaginea având rol important în promovarea firmelor, a mărcilor. Abuzul s-a iţit odată cu supraproducţia şi cu interesul unor clanuri, grupări financiar-politice de a-şi promova cu orice preţ partidele, personalităţile, arareori ideologii, programe în scopul preluării, al conservării puterii. Concomitent cu favorizarea unora, se urmăreşte desfiinţarea ideilor oponent-concurente, a carierei adversarilor, a duşmanilor, a tovarăşilor de drum incomozi. De aceea, nu există post TV, jurnal, forum pe Net fără „specialişti” care stăpânesc efectele contextului asupra înţelesului unei informaţii, care ştiu să evite contaminarea cu întregul prin selectarea doar a elementelor convenabile demersului lor. Din păcate, niciodată legat de binele comun.
Teoria e valabilă parţial şi pentru trusturile mediatice internaţionale, cu deosebirea că acolo s-au dezvoltat mijloace severe de atac împotriva partizanatului implicit, nedeclarat, iar manipularea prin context nu mai constituie demult o cale de potenţare a notorietăţii, sau de focusare pe o perspectivă „interesată”. Încercările repetate de a acredita ideea că există manipulări bune şi manipulări rele arată că se doreşte legitimarea abuzurilor. Orice manipulare e condamnabilă, iar oamenii educaţi preferă argumentarea, persuasiunea – politically correct.
Căutând printre lucrările numeroaselor reuniuni ştiinţifice mondiale, inclusiv ale Conferinţei Naţionale „Text & Context” de la „Mars Hill Church’s Ballard Campus”, din martie 25-27, 2008, am văzut că discuţii contradictorii asupra temei au fost şi în Occident, dar până şi asocierile biblice favorabile mesajului divin constituie un păcat faţă de adevăr, iar reputaţia celor ce construiesc „texte în contexte” cu circumstanţe, background, împrejurări sugestiv-înşelătoare are mult de suferit în ultimul sfert de secol. Fireşte, alăturarea manipulatorie, aşa cum o descriu Orwell în „1984” ori Mao în cele două „Little Red Book”, va fi fost folosită şi în Vest în anii de obliterare a democraţiei, a libertăţilor. Însă continuarea intertextualizării cu atâta avânt în al XXI-lea secol, în dispreţ categoric faţă de drepturile constituţionale la liberă şi corectă informare, în ciuda accederii în spaţiul normat european, deja miroase a propagandă, a servilism şi golănie, dacă nu cumva a renunţare la UE.
Evidenţierea, reliefarea prin context a discursului poftitorilor de putere, a formaţiunilor profitoare, dar nu şi a instituţiilor publice ale statului de drept, se observă la cele câteva televiziuni, radiouri, jurnale care trăiesc din partizanate nedeclarate oficial, din slugărnicie faţă de mai marii jupâni ai zilei. Campaniile electorale sunt perioadele când tendinţele abject-manipulatorii demonstrează că n-am ieşit din lumea a treia: se reiau toate mârşăviile puse în operă de „specialiştii” ceauşişti, trucuri ale politburo-urilor staliniste însuşite fără jenă de eminenţe cenuşii aflate azi în slujba sforarilor, a găştilor ce vor bani şi putere. Dacă portretul geniului carpatin era aşezat mereu lângă Marele Ştefan şi Bravul Mihai dintr-o serie cu Burebista şi Decebal, iar poza în două urechi a tovarăşului se lăbărţa ani buni pe faţadele blocurilor turn, acum s-au înlocuit doar seriile de voievozi, căzute în desuetudine, cu Bonaparte, De Gaule etc.
Tehnica bolşevică a basoreliefului este reperformată două decenii mai târziu, semn cras al lenei de a învăţa ceva nou. PR-iştii vânători de parale nu au coşmaruri. Lucrează cu aceeaşi scrupulozitate pentru liderii „tari”: îi proiectează în prim-plan, aşezând în plan secund şi în background artefacte cu autostrăzi inexistente, cu măreţe ctitorii europene, cu mulţimi în delir, leşinând de plăcere că în sfârşit pot să-şi atingă idolul; în paralel, inamicii sunt aruncaţi mereu în plan depărtat, având în spate fotomontaje, de preferat alb-negru, ale unor sate, oraşe, drumuri dărăpănate, căruţe cu vaci la jug, ţărani cu sapa, iar alteori, din plasme, retroproiectoare fixate în unghiuri bine studiate, răsar „aleatoriu” fragmente din reportaje cu oligarhi dizgraţioşi, moguli îngrăşaţi, zăbrele şi cătuşe zăngănind etc. Fondul sonor e şi mai revelator: ai noştri pe marşuri exhortative celebre, ai lor pe doine tărăgănat-plângăcioase.
Ca să anihileze efectul unei informaţii atingătoare prestigiului „cuiva”, se recurge la procedeul (dez)inserţiei: se creează un context cu alt eveniment de presă, exploziv, mult mai grav, crimă, jaf armat, iar, dacă nu e posibil imediat, se inventează unul ori se scoate din arhivele ţinute cu grijă de mahării din servicii pentru a-şi servi clienţii. Alteori e nevoie de sacrificarea unor pioni Vulpea-Gribenco-finul Costel. Pentru a menţine trează atenţia asupra unui personaj şi a evita acuza de manipulare, se reiau imaginile imprimate din timp în mentalul public, dar se omite focalizarea pe subiect. Remake-ul îl potenţează cu atât mai mult. Până la primitivul cult al personalităţii nu e decât un pas, făcut cu nonşalanţă prin ode, pastorale: noile genii sunt filmate la coasă, la cumpărături, la crâşmă, dansând bărbuncul sau tananica. Omniprezenţi. Omnipotenţi. Omniscienţi. Mesajele sunt limpezi: „votaţi-ne!”, „suntem de-ai voştri”, „noi suntem calea spre fericire şi bunăstare”.
Cele câteva situaţii evocate sunt suficiente ca organismele internaţionale să-şi facă o idee despre starea democraţiei româneşti.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 