În PSD s-a aciuat lebăda neagră

Ceea ce era previzibil după pierderea alegerilor prezidențiale de către Victor Ponta iată că se întâmplă acum: pentru că și-a depus doar formal mandatul de președinte PSD după eșec, puterea și autoritatea i s-au topit, iar în partid au mai apărut și alte centre de putere, gata să sfârtece cea mai importantă formațiune românească.
Și fiindcă partidul social-democrat avea un lider tare, ajutat de un consiliu executiv național, apariția altor centre de putere demonstrează că zvonurile privind spargerea unității de monolit a PSD sunt o realitate cruntă: stânga românească se fărâmițează, pregătindu-se pentru prima dată în acești 25 ani de libertate și democrație să cedeze întâietatea în favoarea unui partid de dreapta, PNL. Și dacă luăm în calcul sondajele de opinie, lucrul acesta deja s-a întâmplat.

Ponta vrea unire, dar…

Veți spune că nici până acum stânga nu era unită, că avea mai multe bisericuțe, grupuri de influență și e adevărat, doar că vorbea pe o voce unică, iar vocea era a lui Ion Iliescu, singurul convins realmente de avantajele politice ale socialismului (cu față umană). Ei bine, acum autoritatea sa a fost aproape desființată de lupii tineri, noua generație având doar opțiunea câștigării și a păstrării puterii. Indiferent de ideologie. Este și motivul principal al degringoladei.
Cred că social-democrații cedează întâietatea nu din politețe sau fairplay, ci din neputință. Neascultând vocile realist-critice din partid, nici pe cele ale consilierilor, ale analiștilor de a organiza rapid un congres în care să se stabilească vinovățiile și responsabilitatea pierderii scrutinului prezidențial cu tot cu măsurile consecutive, partidul a început să-și piardă electoratul, iar liderii, credibilitatea. Deocamdată pierderile nu sunt categorice, dar ceea ce înspăimântă este trendul continuu.

Coborâșul

Iar trendul nu va putea fi stopat și inversat până la alegerile parlamentare viitoare în condițiile păstrării Puterii: orice manual de științe politice arată că, încurajată de câștigarea scrutinului prezidențial, Opoziția își va intensifica atacurile, iar presa favorabilă se va tot împuțina, fie din cauza dispariției interesului politic și a imposibilității susținerii financiare, fie din lipsă de audiență.
Or membrii de partid sunt conștienți că, în dorința lor de a menține cu orice preț guvernarea și leadershipul partidului, Victor Ponta și Liviu Dragnea au greșit, iar acum, pe lângă cei doi, trage ponoasele întreg partidul. Este principalul motiv al atacurilor din interior și al pregătirii unor situații de ieșire.

Opțiuni și facțiuni

Firește că în acest moment sunt mai multe opțiuni, facțiuni și grupuri care-și revendică întâietatea și puterea în partid, luptând pentru un loc la masa conducerii sau sprijinind varianta cea mai convenabilă, recte, personajul sau grupul care promite mai mult. Până acum sunt cunoscute 4 grupuri: Ponta-Dragnea-Sârbu, miezul tare, apoi Geoană-Vanghelie, inițiatori ai Partidul Social Democrat Independent, plus Sebastian Ghiță cu viitorul Partid Progres Romania, europarlamentarul Cătălin Ivan, virtual candidat le șefia PSD, Șerban Nicolae și Radu Mazăre, cei ce par a exprima punctul de vedere al majorității baronilor.
Cu trecerea timpului, marja de manevră a actualului grup Ponta se tot îngustează, iar opoziția internă sporește cu fiecare zi. Se înmulțesc vocile critice și în spațiul public, iar copreședinta PNL, Alina Gorghiu, consideră că guvernarea Ponta a devenit toxică pentru România.

Una vrem, alta facem

Lipsea până deunăzi atitudinea tranșantă a președintelui Iohannis, dar aceasta nu a întârziat prea mult: „Avem nevoie de un guvern suficient de puternic și cu o viziune economică pe termen lung, care să schimbe lucrurile. Ne trebuie un guvern care să vină cu un nou mod de abordare și care să aibă curajul de a păstra un set de reguli economice atâta timp cât este necesar”.
Așadar, boală lungă, moarte sigură! Nu era mai bine un congres rapid care să taie răul de la rădăcină înainte de a se dezmembra în fapt formațiunea social-democrată? Nu cumva în PSD s-a aruncat pe geam democrația, instalându-se lebăda neagră?

Petru Tomegea

PNL se joacă de-a puterea

Deși nu poate deocamdată accede la guvernare, noul PNL bate mereu șaua ca să priceapă tot natul că liberalii poftesc la Palatul Victoria. Firește, e normal ca orice formațiune politică să se bată pentru guvernare. Numai că voința și bătălia politică nu sunt o garanție suficientă: Puterea se poate obține legitim în două moduri: fie prin câștigarea alegerilor democratice, iar viitoarea confruntare electorală e abia în ultima parte a lui 2016, fie pe cale parlamentară, prin încropirea unei majorități ad-hoc.

Planurile liberalilor

Deși ambele sunt constituționale, alegerile conferă gradul cel mai înalt de legitimitate. Din păcate, data este descurajantă. Ea ar putea fi adusă mai aproape doar prin declanșarea alegerilor anticipate prin căderea consecutivă Guvernului Ponta și a încă alte două sau prin demisia Parlamentului. Deocamdată nu e posibilă nicio variantă: parlamentarii au votat în decembrie bugetul propus de actualul guvern cu 339 voturi pentru și 141 voturi împotrivă, așadar există o majoritate de guvernământ consistentă.
Cât despre demisia în bloc a aleșilor, n-are rost să o luăm în calcul decât ca pe o excepție. Nu s-a întâmplat până acum niciodată. Fiecare își păzește mandatul câștigat cu atâtea sacrificii, iar viitorul Parlament va fi doar pe jumătate, toate forțele politice fiind de acord cu reducerea numărului la 300 de membri. Este și un referendum în acest sens.

Soluția imorală

Rămâne o cale pe care președintele Klaus Iohannis a anunțat din start că nu e acceptabilă din pricina prea multor compromisuri: schimbarea actualei majorități nu se poate face decât prin trădare și traseism așa cum s-a întâmplat până acum. În plus, reînnoirea și reforma clasei politice, atât de mult clamate în spațiul public, s-ar amâna sine die.
Ar fi pentru prima dată când evoluția politică și exercițiul parlamentar se lovesc de un impediment moral. Altfel, până acum majoritățile s-au făcut și desfăcut la inițiativa unor combinatori, un eufemism pentru sforari, fără mari complexe de vinovăție: sunt de amintit patrulaterul roșu al lui Nicolae Văcăroiu, coalițiile de guvernământ a lui Victor Ciorbea și a lui Radu Vasile, soluția imorală a lui Traian Băsescu, autor al celor mai multe astfel de combinații, alianța cu PSD pentru a-i face o majoritate lui Emil Boc, deși alegerile fuseseră câștigate de Coaliția Iohannis și, în fine, ultima pe listă, actuala coaliție Ponta alcătuită în 2012 tot prin traseism și trădare. Să sperăm că ultima.

Alegătorii însă așteaptă

Mai trebuie amintit un lucru: alegerea lui Klaus Iohannis a venit pe un val uriaș de așteptări populare, iar alegătorii săi ar fi dorit și un guvern nou. Pe deasupra, a mai apărut o situație, perversă, zice o anume parte a presei, și anume teama „să nu se obișnuiască Iohannis să stea „bot în bot” cu Ponta”. Ați recunoscut stilul insolent al lui Ion Cristoiu, dar nu este singurul și nici cel mai vocal.
E și motivul pentru care liderii PNL par să-și asume doleanțele populare, inclusiv ale diasporei, deocamdată doar tatonând terenul și încercând realizarea unei noi majorități parlamentare. Lac să fie că broaște sunt destule, vorba proverbului. I-au și sărit în ajutor Mircea Geoană și Marian Vanghelie. Ei vor să rupă o halcă importantă din PSD, înființând un „autentic” partid social-democrat. Apoi, împreună cu UDMR, eventual cu UNPR și PC să răstoarne Guvernul Ponta.

Nici Ponta…

Ba chiar unii jurnaliști și analiști politici speculează prezența subsecretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, mai cu seamă întâlnirea deloc discretă cu „răspopitul” Geoană, considerând că ar da apă la moara unei astfel de construcții politice. Dar nimic din toate acestea în comunicatele oficiale.
Nici Victor Ponta nu se lasă mai prejos. Din spatele primei scene se și aude, în lipsa unei idei mai crețe, chemarea la un fel de compromis sau consens iliescian și alcătuirea unui guvern de uniune națională. Atâta doar că doritorii nu se îngrămădesc, iar șansele unei astfel de inițiative rămân pur teoretice. Se așteaptă probabil un îndemn din partea noului președinte, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Petru Tomegea

Supravegherea populației între lege și abuz

Înțeleg goana televiziunilor și a presei după rating, dar de aici și până a prezenta scene de o violență extremă și imagini șocant-macabre n-a fost decât un pas. Pe de altă parte, multe secvențe cu intervenția polițiștilor, a jandarmilor francezi asupra atacatorilor au fost comentate amatoristic, cu zâmbete și înflorituri de festival. Din păcate, analizând la rece evenimentele, atât cele recente din Franța, cât și prăbușirea Gemenilor (11 sept. 2001), atentatele de la Madrid (2004), Londra (2005)…, îmi dau seama că, la fel ca întotdeauna, consecințele cad asupra tuturor cetățenilor europeni. Însă în 2015 nu se va umbla cu duhul blândeții.

Bani contra libertate

Iar cea mai importantă consecință va fi legată de bani: statele europene, a se înțelege, și România, trebuie să-și pună la punct sisteme de apărare inexpugnabile, iar acestea sunt pe cât de complicate, pe atât de costisitoare. Apoi e nevoie de luptători mai mulți, capabili, bine educați, instruiți și motivați, ceea ce va solicita un buget imposibil de anticipat acum. Unde mai pui că trebuie pregătită și populația, că spațiile publice, instituțiile statului, transporturile, școlile și spitalele au nevoie de personal calificat de pază și de dotări specifice. Cresc concomitent în progresie geometrică și cheltuielile militare.
Partea cea mai dureroasă însă abia urmează: se vor limita drepturile și libertățile cetățenești obținute cu atâtea sacrificii, iar democrația va avea de suferit. Parcă abia așteptând, autoritățile noastre publice, liderii serviciilor de informații alături de câțiva politicieni și jurnaliști readuc în discuție legea Big Brother, recent respinsă de către Curtea Constituțională din România.

Democrația la strâmtoare

Lege care, așa cum a fost prezentată, favorizează nerespectarea dreptului constituțional la intimitate și viață personală, ducând la limitarea libertății individuale, la îngrădirea posibilității de informare, la imposibilitatea păstrării secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice. Lege a cărei aplicare va avea și ea nevoie de fonduri uriașe.
De unde se vor lua miile de miliarde de euro? Evident că se va diminua corespunzător bugetul serviciilor publice acordate cetățenilor. Așadar vor avea de suferit economia, administrația, educația, sănătatea, programele guvernamentale de dezvoltare economică și de eradicare a sărăciei.
Poate că, privind de la început astfel tragedia Franței, jurnaliștii, reporterii de la fața locului, intervievații de pe stradă, sutele de comentatori TV plini de vervă și cu zâmbete crispate ar fi fost mai realiști, mai reflexivi, mai reținuți dacă ar fi luat în calcul ce ne așteaptă. Ba chiar și informarea ar fi putut fi mai profesionistă, fără excese de zel și fără scene macabre. Se uită mereu că la televizor cei mai fideli sunt copiii și tinerii.

Ce spune Constituția?

Nu știu cum vor fi simțind cetățenii occidentali înăsprirea legilor legate de democrație, drepturi și libertăți, dar situația din România este una foarte complicată: sunt mai multe legi care se ocupă de serviciile secrete și de pază, de poliție și jandarmerie, de Ministerul Public, legi corelate cu articolele 22 – 31 din al doilea capitol, „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Constituția României revizuită în 2003. Nu e rău.
Dar o lege care să se ocupe în mod special de protejarea cetățeanului în fața abuzurilor nu există. De aceea, mă tem că dreptul la informare, de exemplu, mi-l poate limita societatea de cablu, operând selecții ale site-urilor pe care le pot accesa. Nu mai vorbesc de permisiunea de a fi urmărit, ascultat dată, din cât se vede până acum, nu doar organelor specializate în baza deciziei judecătorului, ci și unor firme particulare de detectivi. Nu mai zic de scurgerile de informații din dosarele penale, celebrele stenograme.

Dar dreptul cetățenesc?

În afara celor discutate mai sus, forul legislativ are acum de corelat dreptul intern cu Directivele Europene, cu Deciziile Curţii Europene de Justiţie și ale CCR referitoare la legea Big Brother în condițiile în care o mulțime de alte legi ating raporturile și așa sensibile între unele instituții ale statului ca servicii secrete, poliție, procuratură, și cetățean.
Din păcate, în afara cadrului general oferit de Constituție nu există altă reglementare clară, detaliată și uniformă a acestor raporturi, înțeleasă de cetățenii fără cine știe ce pregătire juridică.

Petru Tomegea

De ce nu moare politicianismul în România

După o campanie electorală în care am fost supuși celor mai abjecte strategii coercitive de la revoluție încoace, formatorii de opinii, jurnaliștii cu contract la partid sau la anumiți mahări politici și cu bani au trăit nopți de coșmar: rămași fără stăpân, pe cine vor mai linguși, pe cine vor mai sluji mai departe? Căci „neamțul” a spus categoric: „Stop și de la capăt!” E clar că nu-i vrea. E un președinte fără clan, fără gașcă, fără „oamenii măriei sale”. Cel puțin până acum.

Resetarea jocului politic

În speranța că nu e totul pierdut, au încercat să-și arate zelul față de Iohannis, zgândărind concomitent și amorul propriu al celor pe care i-au slugărit cu credință până pe 16 noiembrie. S-au reorientat rapid încercând să creeze un alt mainstream după cele două ratate în campanie: Victor Ponta a pierdut alegerile prezidențiale la un scor de forfait, iar lui Traian Băsescu nu i-a ieșit, cu toate strădaniile presei arondate, rocada putiniană: prim-ministrul la Cotroceni și președintele la Palatul Victoria. N-ați uitat că ani întregi au stricat hârtia și și-au ros coatele prin studiouri TV reducând politica românească doar la tandemul conflictual Băsescu-Ponta!
Acum se dau de ceasul morții să construiască un alt curent de opinie: în timp ce aproape la unison jurnaliștii serioși și respectabili declară că omul politic al anului 2014 e Klaus Iohannis, câștigătorul mandatului, pentru ei Traian Băsescu rămâne politicianul numărul 1 al României, chiar dacă și-a încheiat al doilea mandat și diferența de puncte între cei doi e catastrofală.

Jucător până la capăt

Care să fie secretul unei astfel de stratageme? Evident, fostul președinte trebuie ridicat la rang de singur oponent al lui Iohannis și apoi la acela de lider al Opoziției, pohta ce-a pohtit. Ce șanse are o astfel de inițiativă? Niciuna. Fiindcă ideea că noul PNL va înghiți o astfel de soluție e compromisă încă de la apariție. Cele două formațiuni alcătuitoare ale actualului PNL au refuzat din start asemenea propuneri. Cu toate acestea, bătălia continuă. Până când? Până la prima chemare în instanță a lui Traian Băsescu?
Ca să se mențină în formă până atunci, scornesc fel de fel de greșeli ale „neamțului”: ba că nu și-a ales bine consilierii, de moment ce ei înșiși n-au fost solicitați, ba că „îi miroase deja poporul român”, continuând astfel, dar de partea cealaltă, dejecțiile din campanie, ba că o ține numai pe-a lui și face greșeli după greșeli… Firește, oricine e supus greșelii, dar de aici și până la a-l obliga pe Iohannis să pună în funcție pe nu știu cine…

Reluarea unor vechi marote

E scos de la naftalină „puciul” din 2012 cu tot cu oamenii de la Grivco și condamnații Adrian Năstase, Dan Voiculescu…, e repusă pe tapet acuzația de amestec în treburile Justiției, măcar că Iohannis și-a exprimat cu hotărâre disponibilitatea de a susține fără rezerve activitatea de asanare a politicii începută de DNA.
Nici cei de la Putere nu se lasă mai prejos: cică Iohannis îi ține pe băsiști în brațe și nu vrea să dea de pământ cu sistemul securistic și clanurile care au sărăcit România, îi aduce în față pe compromișii MRU, Blaga, Videanu, Falcă, Anastase & co. Se publică scrisori ale unor diasporeni care regretă votul.

Politicianism fără limite

Oricine își poate da seama că o parte bună din mass-media continuă campania în stilul de dinainte de alegeri: încurajează politica unor confruntări sterile la vârf fără legătură cu buna guvernare, continuă atacurile la persoană și personalizarea actului politic, deși reformele prognozate se bazează pe munca laborioasă în echipă.
Tocmai presa care acuză partidele și guvernul de lipsa proiectelor, de promovarea incompetenței și a neprofesionaliștilor, tocmai presa nu e în stare să-și abandoneze modul pompieristic și oportunist de a reflecta corect tendințele societății contemporane, băgând bățul prin gard formațiunilor politice și liderilor acestora pentru a-i încăiera. Din asta a trăit, la atâta se pricepe. A nu se generaliza. E vorba doar de jurnaliștii și televiziunile cu partizanate dovedite.
Oare în loc de o Ordonanță cu care Victor Ponta vrea să scape de plagiat n-ar fi mai potrivită una prin care să se spună răspicat că s-a încheiat campania electorală încă din 16 noiembrie 2014? Nu cumva ar trebui reamintit mereu rezultatul votului? Căci unii se fac a-l uita.

Petru Tomegea

O societate occidentală nedreaptă

Știam că democrația costă, dar nu-mi închipuiam că și libertatea are un preț mare, asumat de noi toți într-un regim democratic. Ne imaginam că este o consecință a instaurării democrației. Ei, bine, iată că libertatea costă. Ceea ce s-a întâmplat în bastionul democrației europene, Parisul și Franța, arată că bătălia pentru libertate face încă victime, iar libertatea cuvântului, a opiniei trebuie mereu apărată fiindcă mereu face victime printre scriitori, jurnaliști, oameni de televiziune…

Islamul se declară religia păcii

Ca orice religie, Islamul este un vehicul al libertății pentru credincioșii lui Allah. Așa se numește Dumnezeul lor. Numai că această religie a intrat în conflict cu creștinismul de mai bine de un mileniu, iar condițiile de după Al II-lea Război au permis migrația musulmanilor spre libertate și bunăstare în Europa civilizației și a culturii. Nu se putea ca printre oamenii corecți și harnici să nu se strecoare și sămânța conflictelor sângeroase. Să fie de vină toleranța creștinească, fie ortodoxă, fie catolică, fie protestantă și dragostea de aproapele care ne sunt sădite de mici în suflet?
Fiindcă cine cunoaște realitățile sociale din Occident nu poate să nu-și pună niște întrebări existențiale: cum e posibil să se tolereze mii de fanatici, lucrători și studenți, să plece câteva luni pe an în Irak, Siria, Libia… ca să se antreneze ori să ucidă sute de mii de oameni nevinovați și apoi să se întoarcă „acasă” ca și cum ar fi fost într-un concediu de plăcere.

Oameni în toată firea se duc să ucidă în numele lui Allah

Firește că luptătorii Statului Islamic vin și din alte părți, sărace și subdezvoltate, dar niciunde nu e mai frustrantă situația ca în SUA, Franța, Spania, Anglia…, lovite adesea de radicalismul religios, de brațele înarmate ale Islamului, Al-Qaida și ISIS. Cum e posibil ca unii care învață umanismul, artele frumoase și chiar religia să ajungă să ucidă semeni de alte religii în numele unor principii segregaționiste, a unor precepte biblice sau religioase reacționare?
Ceea ce intrigă este că societățile hiperdezvoltate ale Apusului au un cult desăvârșit pentru dreptate și egalitate, iar infractorii suferă aproape negreșit rigorile legii. Or ucigașii de cetățeni nevinovați, violatorii și barbarii care militează pentru Marele Califat Universal nu au fost pedepsiți pentru faptele lor decât arareori deoarece crimele n-au avut loc pe teritoriul statelor occidentale. În schimb, pușcăriile le sunt ticsite de hoți nu doar de portmonee, de bătăuși și violatori proprii, de cei ce-și maltratează propriile familii.

Vor bunăstare, dar…

Mulți dintre luptătorii islamiști au familii și copii în țările Apusului, copii crescuți în valori occidentale, și cu toate acestea se duc în Irak, Siria, Afganistan… unde jefuiesc, omoară femei și copii, strigând Allah akbar!, iar apoi se întorc la sânul familiilor, beneficiind de avantajele unei economii dezvoltate și trimițându-și mai departe copiii la școală, iar societatea pare să le fi acceptat acest modus vivendi.
Acum, sarcina pregătirii atentatelor și a ucigașilor kamikaze pare să fi trecut la slujitorii Profetului Mahomed, fiindcă primii care i-au declarat eroi pe criminalii de la Paris, pe cei ce i-au executat pe caricaturiști au fost clericii mai cu seamă iranieni, cei mai fundamentaliști dintre toți. Le-a cerut vreodată Mahomed supușilor să-și ucidă semenii?

A nu se uita respectul și toleranța

Să fie vorba despre niște boli ale democrației? Să ne temem de limitarea drepturilor și a libertăților pentru care s-a luptat și murit atâtea secole? Nu vom mai putea vorbi de concertul națiunilor? Ne întoarcem la sălbăticie, teroare, barbarie? Fiindcă asta se vede pe toate ecranele în aceste zile tragice.
Nu cred, însă, că „modelul multicultural a eşuat, a eşuat total”, cum a afirmat Angela Merkel, cancelarul german. Nu cred că ideea nobilă, iluministă a multiculturalismului a avut o viață atât de scurtă. Cred că e vorba doar de niște corecții sugerate de faptele de mai sus. Că democrația și libertatea însoțite de toleranță și respect reciproc sunt la fel de necesare ca acum un secol, acum două secole, … Că fără ele n-ar avea rost nicio societate evoluată.

Petru Tomegea

Noi jucători politici în 2015 – partidele balama

În spațiul public s-a auzit un oftat de ușurare după alegerile din 2014: numărul partidelor câștigătoare în alegeri se diminuase, iar consolidarea celor două forțe politice proeminente, PSD pe partea stângă și PNL pe partea dreaptă, părea să simplifice bătălia politică, să limiteze jocul politicianist la mai multe capete.
Numai că dorințele analiștilor și ale comentatorilor nu coincid cu obișnuințele ultimilor 25 ani de democrație originală: destui politicieni priveau cu jind la situația celor două partide rămase agățate de PSD, adică UNPR și PC, salvate ca și altădată pe listele electorale ale social-democraților. De ce? Fiindcă împreună cu UDMR aveau uneori o putere mai mare decât a partidului-mamă(?) sau tată(?).

Cu ce s-au ocupat partidele mici?

Asta nu vrea să însemne neapărat că dacă ar exista doar două formațiuni politice mari n-ar fi posibile jocuri și manevre, dar măcar în această situație reprezentativitatea celor ce le-au dat votul ar fi cât de cât păstrată. Căci nu pot uita situațiile când una s-a votat și alta s-a întâmplat după: în 1998 PD-ul lui Petre Roman provoacă demiterea guvernului Ciorbea, în 2004, PUR-ul lui Voiculescu scoate PSD de la masa negocierii pentru Palatul Victoria și aduce la putere Guvernul Tăriceanu, iar în 2012 UNPR, PC și UDMR pun umărul la demolarea guvernelor Boc – Ungureanu, înscăunându-l prim-ministru pe Victor Ponta.
Ei bine, tocmai importanța și rolul care li s-au dat unor asemenea formațiuni pare să fie stimulentul principal în 2015, anul când sunt anunțate cu surle și trâmbițe noi creații partinice. Trăsătura lor comună este aceea că se vor construi în jurul unor lideri puternici și mai puțin al unor platforme politice: unul cu efective smulse din PSD de către Mircea Geoană și Marian Vanghelie, altul anunțat încă din campania prezidențială de europarlamentarul Monica Macovei, altul în jurul lui Nicușor Dan, eternul candidat la ceva, susținut de câteva organizații civice bucureștene… Vor mai fi fiind și altele.

Ori președinte de partid, ori nimic

În consecință, ca alegător, am dreptul să mă întreb: e săracă oferta partidelor deja existente în România sau liderii enunțați mai sus vor ei înșiși să aibă „oastea” proprie care să le permită statutul de jucător? Nu intrăm în detalii ideologic-doctrinare, dar analizând actualul eșichier politic se impune o observație: sunt bine reprezentate mai toate laturile, stânga, centru, dreapta, în măsura în care acceptăm că partidele mai țin cont de identitate ideologică.
Or această tendință de personalizare a vieții și deciziei politice nu a fost încă stăvilită din 1989 încoace, astfel că, în loc de mișcări politice, de partide puternice, am avut un fel de grupări, unii le zic găști, de aderenți la remorca unui anume personaj, un fel de jupân care împarte posturi și funcții în eventualitatea câștigării alegerilor. Singurul criteriu? Nu competența, nu profesionalismul, ci loialitatea.

O revizuire mereu amânată

Așadar schimbarea încă nu va veni în 2015, iar restrângerea tendințelor centrifuge se amână. Vom avea ce am mai avut: sursele principale ale fragmentărilor recente au fost PDL din care Elena Udrea și Traian Băsescu au rupt PMP, apoi PNL până la constituirea grupării Tăriceanu cu al său imposibil de înregistrat PLR. Se pregătește acum spargerea monopolului social-democrat și satisfacerea poftei de putere a tandemului Geoană – Vanghelie.
Din ce bazin electoral își va extrage membrii viitorul partid al Monicăi Macovei? Evident din actualul PMP ajuns în sondaje la 3%, partid care se declarase cândva mare apărător a Justiției și al justițiarismului românesc, și dintre susținătorii unor organizații civice cu obiective asemănătoare.

De exemplu

Ce șanse au noile formațiuni anunțate? Foarte mici, iar lecția PMP ar putea fi pilduitoare: această formațiune a avut alături Fundația Mișcării Populare, foarte activă în spațiul mediatic, are parlamentari, primari și consilieri locali, are susținători importanți printre intelectuali, politicieni ca Traian Băsescu, are de partea sa jurnaliști și formatori de opinii ai unor televiziuni și, cu toate acestea, evoluția sa este sub semnul întrebării.

Petru Tomegea

Clipa de normalitate

Niciodată și niciunde normalitatea nu a devenit un vector electoral atât de puternic, încât să aducă la putere un partid, o personalitate și să le măture de pe scena politică pe altele, dar în România, după 25 ani de campanie electorală fără sfârșit și guvernări de dragul guvernării, iată că dorința puternică de normalitate a învins. Ba chiar categoric. De demonstrat.
Fiindcă nu-mi vine a crede că alegătorii l-au votat de altceva pe Iohannis. Ideea că nivelul de așteptare al poporenilor este foarte înalt că nici Dumnezeu nu i-ar putea face față e o manipulare ieftină, gen Ion Cristoiu, cu scopul de a prefigura eșecul „neamțului” și a așeza pe piedestalul opoziției prezidențiale tocmai personajul din pricina căruia s-a născut dorința de normalitate. Iar dl Cristoiu nu e singurul care se strofocă în acest sens.

Democrația lor

Dar ce e aceea normalitate politică? După 25 ani de democrație și libertate, majoritatea populației a înțeles că aproape toți liderii politici au procedat după cum i-a tăiat capul, atât democrația cât și dreptul la libertate fiind puse nu în slujba tuturor cetățenilor, ci în propriul interes: doar acele reguli, legi, articole constituționale sunt bune, dacă și numai dacă le conferă loruși oarece avantaj. Dacă nu, sunt rele și trebuie schimbate. Ceilalți nu contează.
Privind în urmă, realizezi lesne că amatorismul guvernării și dorința de căpătuire au fost mereu dublate de abuzul de putere și limitarea libertății celorlalți competitori politici, inclusiv a cetățenilor. Iar în ultimii ani, ridicarea în funcții a unor inși imorali și incompetenți, restrângerea dreptului la vot al cetățenilor români din diaspora, certurile la vârf și minciunile acoperitoare ale greșelilor, abuzurilor au adus populația la exasperare. Abia în al 11-lea ceas au simțit că doar prin vot pot să-și facă dreptate.

Normalitatea lui Iohannis

Singurul dintre candidații prezidențiali care a venit în fața electorilor cu promisiunea normalității a fost Klaus Iohannis, iar credibilitatea acestuia născută din originea germană și activitatea îndelungată de primar al Sibiului i-au adus un succes răsunător la urne. S-a dat astfel o șansă schimbării.
Mi-aș pune o întrebare firească: va putea un singur om, fie și președinte, să instaureze un climat de normalitate politică într-o țară unde bătălia pentru putere nu cunoaște nicio limită, nici măcar aceea a bunului simț? E greu de crezut. El însuși recunoaște că un mandat de 5 ani îi este insuficient, așadar pare conștient de greutățile care-l așteaptă.
Însă încercarea îi poate aduce simpatia poporenilor sătui de politicieni forțoși, lăudăroși, care au pretenția că numai ei le știu pe toate, că numai ei sunt în stare să facă ceva pentru România, ceilalți fiind toți ticăloși, corupți, neînstare de nimic. În plus, deja normalitatea a devenit un curent important de opinie, faptele de până acum fiind o garanție.

Alt fel de politician

Cel puțin, asta rezultă din presa care îi urmărește cu atenție, nu și cu bună credință, toate mișcările, cuvintele, întâlnirile, deciziile… Că e un altfel de politician se vede cu claritate: nu vine să se împăuneze și să-și spurce dușmanii la televizor, nu se dezice azi de ce-a spus ieri…
Că în România presa te înalță și tot ea te coboară ca politician este o altă realitate. Priviți-i pe jurnaliștii rămași pe dinafară după plecarea lui Traian Băsescu și veți înțelege. „Neamțului” i se reproșează pe de o parte că nu a trecut la „debăsificarea” sistemului politic, iar pe de alta că, în loc să-l demită în secunda a II-a pe Victor Ponta, continuă pactul de coabitare stabilit după suspendarea din 2012.
Război și pace

Deși țara trebuie guvernată, presa, televiziunile, formatorii de opinii, activiștii de partid… vor război. Se vrea criză perpetuă, ceartă și scandal deoarece toate la un loc le aduc bani buni trusturilor media: lumea stă la televizor sau pe Internet, cumpără ziarul, înghite gogoși și reclame, iar politicienii contabilizează la capitolul imagine.
Ei bine, slavă Domnului! S-a terminat. Îl vedeți pe Iohannis venind la ora 18.30 să-și împroaște cu noroi competitorii? Sau să pună ciracii să-i scoată lumea la obor pentru o baie de mulțime? Noi nu. Iar acesta e un început.

Petru Tomegea

Crin Antonescu a pierdut toate meciurile?

Chiar și retras din prim-planul vieții politice, Crin Antonescu, fost prezidențiabil liberal și speranță în vremea USL, și nu numai, continuă să-i preocupe pe trăgătorii de sfori și analiștii fenomenelor politice, îngrijorați să nu le ocupe altcineva culoarele pregătite pentru favoriții lor. Însă discuția de față trebuie pusă corect în termeni: Crin Antonescu nu a fost învins în luptă dreaptă, nu a pierdut niciun meci, înafara celui din 2009, nici nu a abandonat, ci a renunțat la bătălia politică. Iar șansa extraordinară oferită restaurării PNL îi aparține în exclusivitate. De demonstrat.

Cine l-a învins pe Antonescu?

De ce trebuie prezentat fostul lider liberal ca un învins? Ca un politician slab, oscilant, inadaptabil, cu amare ranchiune și mari defecte? Fiindcă la fel au procedat mereu în cei 25 ani de așa-zisă democrație mai toți politicienii noștri, în acord cu o bună parte a spațiului public: demolarea unui personaj devine spectacol, jenant, e adevărat, dar spectacol, iar construcția politică, promovarea valorilor autentice aparțin unui număr infim de vizionari. Din această cauză, imaginea proastă și cota minimă de încredere în clasa noastră politică și în instituțiile democrației.
Deoarece Crin Antonescu încă e simțit ca potențial pericol pentru statu-quo-ul politic actual și mai ales ca o potențială miză. Considerat îndeobște și de departe cel mai bun orator din spaţiul politic autohton, a determinat împreună cu aliații săi pe parcursul a 3-4 ani ample mișcări politice: 2011, realizarea USL alături de PSD și Victor Ponta, 2012, câștigarea alegerilor locale și parlamentare, adunarea unei majorități de peste 7,4 milioane de voturi anti-Băsescu, puse în 2014 în rucsacul lui Klaus Iohannis, adus tot de el în PNL, a pregătit și realizat împreună cu Vasile Blaga Marele PNL. Or un asemenea lider rămâne în istoria liberalismului românesc.

Un cavaler degeaba

Așadar care sunt meciurile pe care le-a pierdut? Faptul că Victor Ponta și PSD nu și-au ținut cuvântul pentru a-l susține necondiționat la președinție, evident, după ce s-au văzut cu sacii guvernării în căruță? Nu la fel a procedat social-democrația noastră în 2009 și în alte atâtea dăți cu tovarășii de drum? Că PNL a fost obstrucționat de ceilalți competitori la alegerile europarlamentare din 2014, știind bine că, dacă liberalii nu obțin cele 20% promise, se va retrage Crin Antonescu? Ba bine că nu.
Este evident, în opinia mea, că renunțând la președinția PNL și a Senatului, dl Antonescu a încercat să reconstituie demnitatea politicianului român, să repună pe tapet instituția onoarei, a respectării cuvântului dat în politică, sperând că gestul său va fi un exemplu notabil. Că n-a fost urmat de cine trebuia, chiar cu greșeli grave ca plagiatul și pierderea la un scor de forfait a alegerilor prezidențiale, asta nu mai poate fi vina sa.

Nevoia de Crin

Firește că liberalul Crin Antonescu a așteptat un gest de minimă recunoaștere din partea colegilor de partid, a prietenilor declarați, gest care n-a venit. Firește că a fost vorba de niște calcule politice care nu i-au ieșit, dar în politica românească, în cei 25 ani de libertate întotdeauna încrederea în aliați s-a plătit scump. Este și una din cauzele revărsării cinismului în politica la vârf a ultimilor 10 ani. Și nu numai.
Ceea ce înțeleg mai greu este de ce fostul lider liberal nu mai este interesat de funcții politice și demnități publice, pe de o parte, iar pe de alta, de ce renunță la serviciile sale partidul pentru care și-a sacrificat cariera politică. Nu știu dacă timpul îmi va da vreun răspuns, la fel cum sunt convins că alegerea în funcția de președinte al PNL a Alinei Gorghiu, adeptă a unui alt fel de politică, este o soluție de perspectivă. (Atenție: în lb.rom., numele Gorghiu nu se poate pronunța decât cu accent pe „ó”!)
Articolul de față păcătuiește, la fel ca și altele, din pricina concepției românești că într-un partid doar liderii contează. Ei bine, vremea liderilor carismatici, autoritari și atotputernici a trecut de mult în lumea civilizată. Excepțiile unor Viktor Orban, Marine Le Pen, Nigel Farage… confirmă regula. E vremea lucrului în echipă, a specializării pe domenii. Iar aici ar fi nevoie de Crin.

Petru Tomegea

A început cu virgulă și lacrimi de crocodil,

dar a încheiat cu punct la berărie. În hohote. Cu Elena Udrea. Se laudă cu mandatul care i-a adus în 10 ani „satisfacția supremă”, dar poate era cazul să-i întrebe și pe cetățeni câtă satisfacție le-a adus. Ar dori ca, după prea lungul mandat Băsescu, Klaus Iohannis să pună virgulă, dar acesta enunțase deja la validarea mandatului de către Curtea Constituțională că prin vot „românii” i-au spus la alegerile prezidențiale foarte clar: «Stop si de la capăt». De analizat.

Virgulă și punct

S-a sfârșit cu punct, deși Traian Băsescu ar fi dorit cu virgulă, nu neapărat din pricina „neamțului”, ci din multe alte pricini pe care, subit, după plecarea sa de la Cotroceni, presa le-a uitat. Iar cine uită nu merită ori, mai grav, e complice.
Nu-l pot ierta pe Traian Băsescu pentru cei 10 ani din viața poporului român și a României irosiți cu bună știință împreună cu sistemul care l-a proslăvit. Este adevărat că se poate lăuda cu ceva reforme în Justiție, dar eu le-aș pune mai întâi în seama unui corp conștiincios al judecătorilor și procurorilor. Este adevărat că economia și nivelul de trai au cunoscut ceva realizări, dar acestea nu revin președinției decât în mică măsură, meritul principal fiind al guvernelor, mereu suspectate, criticate și chiar blamate ori atacate de la Cotroceni.

Care reforme?

Traian Băsescu avea terenul pregătit să facă reforme reale în acest deceniu, dar i-au lipsit credibilitatea și proiectele științific argumentate. Nu poți lua în considerare un președinte care crede că doar punctele sale de vedere sunt importante, la fel cum nu poți reforma educația, tăind salariile dascălilor cu de la sine putere și cu zâmbetul sardonic pe buze.
La fel, nu poți cere investitorilor străini să promoveze investiții în România susținând că primul-ministru francez, Jean Pierre Raffarin, a venit la noi în vizită „să-și ia tainul”, însoțit de majoritatea miniștrilor săi și de un mare grup de oameni de afaceri, președinți ai unor mari companii franceze. Cu siguranță afirmația aceea și altele lipsite de diplomație au creat un contencios în relațiile externe ale României. Contencios încă vizibil pentru oricine vrea să-l vadă.

O suspendare, două suspendări

Acuzat de dezbinare națională nu doar de PSD și de Victor Ponta, de degradarea comportamentului, a climatului și a limbajului politic, n-a știut să-și aplece urechea la durerile celor mulți, deși se dădea în vânt după primitivele băi de mulțime aranjate cu fast de „oamenii măriei sale”. Îi era suficient să audă ce discută poporenii despre moșia Nana și relația cu Elena Udrea, care l-a împins în prăpastia derizoriului. N-a făcut-o.
A fost suspendat de două ori de către niște majorități parlamentare calificate (două treimi din numărul senatorilor și al deputaților) din motive constituțional-democratice și moral-cetățenești, nimeni neputându-i acuza pe aleși că au căutat cu dinadinsul fapte incriminante de moment ce ele fuseseră percepute de mai toată lumea, nici că nu aveau dreptul să voteze cum le dictează conștiința. Iar a doua suspendare i-a adus împotrivă-i peste 7,4 milioane de voturi, lăsându-l fără legitimitate.

Frica de PNL și istoria

Cât despre politica internă, să recunoaștem că inițiativele sale în ultimii 10 ani sunt caracterizate de voluntarism destructor și autoritarism, ca să folosim eufemisme. Nu e de ici-colea să împrumuți în numele poporului român aproape 20 de miliarde € cu care nu se știe bine nici azi ce s-a făcut, să încerci distrugerea formațiunilor politice care ți-au adus două mandate de președinte, să spargi un partid istoric ca PNL și să încerci transvazarea conținutului acestuia în PDL, iar apoi să-l sfâșii pe acesta, deși declaraseși anterior că ți-e partid de suflet, numai pentru că nu ți-a ales pupila ca lider.
Nu pot crede în ruptul capului că astfel de acte țin de reforma clasei politice „ticăloșite”, pe care a considerat-o „zoaie pe geam”, el crezându-se Zeus. N-am auzit să-și fi exprimat regrete față de atâția politicieni batjocoriți, între care acum dorește să se întoarcă!?
Unii fac apel la istorie, susținând că locul său a fost câștigat cu prisosință. Dar în istorie nu sunt numai personaje pozitive, iar datele care vor constitui izvoarele cercetării sunt cele pe care le-am trăit cu toții în acești 10 ani. Iar istoria nu operează cu sentimente, ci cu argumentele omului de știință.

Petru Tomegea