Cotrocenii de la flacăra violet la datul în bobi

De ceva vreme se vorbeşte de schimbarea regimului Băsescu, ba chiar unii analişti cu gusturi metaforice îi cântă prohodul. Dar nimeni nu are curajul să spună deschis cu cine sau cu ce se schimbă acest regim. Ca vechi cârcotaşi de serviciu, aflaţi mereu în „contracurent”, o schimbare tot am observat: Cotrocenii nu mai sunt cam demultişor sub protecţia flăcării violet, iar de efectele ei benefice nu mai aminteşte nimeni. În schimb, îşi face loc un nou-vechi descântec de atras bunele auspicii. Ne descântă ca nimeni altul profetesele norocului, ursitoarele, astroloagele şi zodiecăresele cu datul lor în bobi.

Pisica e neagră de tot

Dacă întoarcem câteva file ale trecutului, tradiţia ne dezvăluie că după Îndreiul Lupilor (Sf. Andrei), strămoşii noştri mergeau la vracii şi solomonarii satelor, îşi coborau din pod sau de sub costoroabă vechi gromovnice, încercând să afle cu un ceas mai devreme ce li se va întâmpla la anul care vine. Dar gândul lor ascuns era altul: cum să-şi îmbuneze ursita, cum să iasă de sub vraja şi farmecele sorţii ca să scape de nenorociri.
După explozia mediilor audio-vizuale, genul acesta de fapte creează rating, iar noutatea e că, unde-s mulţi gură-cască, nu se poate să nu se insinueze şi politicianul nostru versat: în fond, stelele şi bobii cum n-ajută, aşa nu strică. Dar previziunile pot să ne coloreze existenţa cu un zâmbet fugar, sau pot da un alt „sens” realităţii în curs, unul care să influenţeze cursul evenimentelor.

Ghiocul zice de bine şi de rău

Suspicios din fire, le-am urmărit predicţiile, evident, nu pe toate, fiindcă în aceste zile programele TV debordează de nepoatele mamei Omida, iar bietul domn Manole, Meşterul zăgăzuitor al energiilor negative şi stăpânul flăcărilor violet se va mai fi hodinind şi el pe undeva.
Ia să le auzim şi să ne minunăm: cică domnul Băsescu va avea multe răscruci şi hopuri, dar le va birui pe toate ca şi până acum, va fi ca argintul viu, mai ales că are de partea sa cele mai importante însemne cereşti şi o oaste străină de prieteni. În schimb, domnul Victor Ponta, proaspăt uns prim ministru, o va ţine într-o continuă tevatură până va da de bucluc, niciun nod ceresc nefiindu-i favorabil. Cine i-o va coace până la urmă? Cineva din casă, şarpele din sân.
Nici challengerul prezidenţial, Crin Antonescu, nu o va duce într-o veselie, având de înfruntat un an greu, în care ar putea să piardă tot ce a câştigat. Aşa-i trebuie, că prea se nărăvise astă vară! (Acum să nu vă închipuiţi Domniile Voastre cumva că le-am putut reproduce cu acribie filologică pe toate, din contra, am încercat să scot, după cât m-am priceput, doar ideile principale).

Ghicitori sau activişti de partid?

Tocmai când eram noi prinşi de farmecele acestor vestale ale norocului, ne-a venit inima la loc: mai bune cunoscătoare ale temelor şi evenimentelor politice din ultimul an ca zodiecăresele nu era nimeni. Atâta doar că ştirile au fost transpuse în cheie manipulatorie: absolut toate previziunile coincid cu aria tematică a unei bune părţi a mediilor favorabile dlui Băsescu, în acelaşi timp fiind o grea lovitură pentru opozanţii săi. Şi capătă un sens numai bun de speculat.
Prinşi cu sărbătorile şi poate cu ceva zile de concediu, guvernanţii proaspăt învestiţi se vor fi lăsat poate antrenaţi în astfel de spectacole mediatice demne de superstiţiile lumii în care trăim, uitând că în primele zile de după Sf. Vasile vor da piept, nu cu ghicitori în bobi şi stele, ci cu prăpăstiile şi pustiile bugetului, iar apoi cu delegaţia FMI. Or nici dl Gherghina, nici Erik de Vrijer nu sunt deloc impresionaţi de elucubraţiile urmaşelor mamei Omida.

Porcul mov şi vinul ghiurghiuliu

Privind însă la preocupările de vacanţă ale liderilor occidentali, mai că-ţi vine să laşi baltă politica: dl Barak Obama şi-a întrerupt de urgenţă concediul de sărbători spre a se întoarce la Casa Albă unde îl aştepta un raport groaznic al trezoreriei, în timp ce liderii englezi, italieni şi francezi nu şi-au permis niciun răgaz…
În România sărbătorile continuă cu ciorba de potroace de a doua zi, rezultatele tăierii porcului şi ale calităţii vinurilor româneşti sunt mai binefăcătoare ca oricând, iar Revelionul, în vechea tradiţie roşie românească mai ţine şi el vreo trei zile. Apoi vine Boboteaza cu tot cu Sf. Ioan. Aşadar, cavaleri ai Mesei Rotunde, hai să bem!

Petru Tomegea

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 5,900 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 10 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Revoluţia nu ne mai spune nimic

Decepţie, frustrare şi disperare… în loc de aniversare decentă. A mai trecut un 22 Decembrie, la fel de cenuşiu ca întotdeauna. Revoluţia românească nu vrea să intre în cartea de istorie aşa cum a fost şi asta fiindcă decepţionaţii nu vor să accepte adevărul acelor zile şi nopţi, frustraţii n-au fost chemaţi la împărţirea prăzii, iar disperaţii văd viitorul românesc în negru. Şi, din păcate, ultimii ies mereu în faţă.
Pe cine şi de ce a dezamăgit revoluţia? Pe puritani şi pe alţii. Cine sunt puritanii? Nişte inşi preţioşi, născuţi din spuma mării, care declară cu „convingere” că , înainte de ’89, au trăit în turnul lor de fildeş, fără vreun compromis cu regimul comunist, sertarele fiindu-le doldora de opere interzise de cenzură. Pe care încă nu le-au scos. Între timp, au făcut puzderie de prozeliţi.

Cine e curat să arunce primul piatra

Numai că, după informaţiile culese din spaţiul public, cetăţeni absolut „curaţi” n-au prea existat, cu excepţia regelui Mihai, a celor dimpreună cu el şi a unor exilaţi, în schimb, după „război”, această categorie a devenit tot mai numeroasă şi mai gălăgioasă, revendicându-şi funcţii înalte şi merite demne de anticul Miles Gloriosus al lui Plautus.
După aceşti puritani, niciunul dintre capii revoluţiei noastre n-a fost pur, ca şi cum va fi existat vreodată o revoluţie declanşată şi condusă de sfinţi şi mucenici. Ca să nu se amestece cu pletora „proletarizată” şi „plebea comunizată”, în acele zile au luptat vitejeşte în faţa televizoarelor, ascunşi care pe unde au putut. Din laşitate. Ca şi mine. Ca majoritatea.

Puritanii adevăraţi au fost cam sângeroşi

Dacă sângeroşii iacobini ai lui Duport, Barnave, Lameth, Robespierre… au ucis din puritanism, ei bine, puritanii noştri şi-ar fi dorit o revoluţie făcută de inşi curaţi ca lacrima, nepătaţi de comunism şi de societatea multilateral dezvoltată, de inşi geniali ca ei şi campioni ai virtuţilor. Pentru puritani, revoluţia a fost o simplă lovitură de stat dată de Iliescu, Securitate şi KGB. Cei peste o mie de tineri ucişi nu sunt eroi, ci victime pentru care capii revoluţiei trebuie să răspundă. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Or revoluţia românească a reuşit să înlocuiască regimul ceauşist cu un sistem care s-a vrut democratic şi care ar putea cândva deveni chiar democratic. Ea a fost pregătită şi condusă, după cum s-au priceput, de către activişti PCR de rangul al II-lea şi militari ai fostului regim, care, fie ce-o fi, au avut voinţa şi curajul s-o facă. Dacă astfel de inşi n-ar fi existat, acum statuia odiosului rivaliza cu mausoleul lui Kim Ir Sen. Sau îşi închipuie cineva că puritanii de azi ar fi ieşit cu kalaşnikovul în mână la luptă cu hidra roşie…

Ce vină au poporenii?

Ei bine, dacă revoluţia s-a făcut cum s-a făcut, cu excese, greşeli şi victime nevinovate, doar eroii fiind puri, frustraţii au devenit disperaţi, ducând o luptă acerbă în spaţiul public împotriva foştilor lideri şi a faptelor acestora. Victime colaterale? Poporenii şi România. Şi iată cum.
De 23 ani ne demonstrează zi de zi că românii nu sunt în stare de nimic, că de fapt mămăliga românească n-a explodat, că democraţia nu e pentru noi, că n-avem stofă de UE, că industria, agricultura şi civilizaţia noastră au o problemă cu… Mioriţa şi balcanismul funciar, iar revoluţia este o pată neagră a istoriei noastre. Mai lipsea să ni se spună că a fost inutilă, iar eroii s-au jertfit de pomană. Ei bine, de câţiva golul a fost completat.

O altă formă de nostalgie

Pare-se că aici e vorba de altceva: îi acuză pe români de neputinţe şi de complexe de inferioritate ca să se vadă genialitatea lor, faptul că doar ei sunt de neînlocuit, că le suntem prea puţin recunoscători, deşi ne fac onoarea să existe printre noi. Va fi fiind vorba şi de nostalgie. Deocamdată îi acuză ei de nostalgie pe cei ce deplâng binefacerile epocii „celei mai umane dintre societăţi”, când locul de muncă le era asigurat, iar casa le era repartizată de la stat, când cuvântul partidului şi legile trebuiau respectate de cei mici, fiindcă cei mari aveau „statut special”, palate luxoase, magazine cu circuit închis şi tot ce voiau. La discreţie.
Se vede bine că tânjesc după statu quo-ul de atunci, după privilegiile elitei comuniste, altfel ar coborî de pe soclul pe care s-au autoînălţat şi ar veni lângă militanţii pentru democraţie şi stat de drept, pentru propăşirea societăţii româneşti. Căci, din fericire, lumea românească postrevoluţionară se vrea capitalistă şi e în curs de a deveni imună la privilegii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Petru Tomegea

Acordul de colaborare – barometrul democraţiei

În sfârşit, organismele UE, înalţii comisari europeni şi dl Mark Gitenstein au dovada clară a felului cum se face politică şi cum se guvernează în România: fiecare demnitar sau funcţionar al României, dacă urmăm exemplul primilor „bărbaţi de stat”, nu e dispus să respecte decât propriile decizii, îndemnuri şi pofte, iar legile ţării în frunte cu Constituţia, numai în măsura în care îi convin. De aceea şi-au făcut propria pravilă.
Acum înţelegem mai bine cauzele diverselor monitorizări şi refuzul de a fi admişi în spaţiul Schengen, căci nu avem nevoie de alt MCV, nici de alt barometru al funcţionării democraţiei decât „Acordul de colaborare instituţională între preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului”.

Controversă şi compromis

Nu cred că dnii Schultz, Barroso, Fr. Hollande şi alţi destinatari vor fi citit vreodată documente mai controversate şi mai compromiţătoare decât respectivul „acord” de 5-6 pagini. Cu atât mai mult cu cât el ar fi putut fi rezumat într-o singură propoziţie fără a pierde absolut nimic din conţinut: „vom respecta legile României şi regulile de bună convieţuire”. Întrucât, la o privire atentă, toate prevederile şi paragrafele acestuia ţin de legi valabile şi cutume din seria gentleman’s agreement. Cum însă gentlemenii născuţi, nu făcuţi sau autonumiţi se aflau cândva doar între nobilii apuseni…
Nu ni s-a spus cui a aparţinut iniţiativa, nici care sunt autorii textului. Dar nu contează. E de ajuns că a fost semnat, şi deci asumat, de preşedinte şi de primul ministru. Însă e adevărat că în partea civilizată a spaţiului public românesc funcţionează încă prezumţia de nevinovăţie şi de bună-credinţă: iniţiatorii şi autorii se vor fi gândit că, decât un război pe viaţă şi pe moarte între principalii actanţi pe prima scenă politică, mai bine un moment penibil, care să le taie cheful de lupte fără sfârşit. Căci mesajul e destul de clar: n-avem nevoie de complicaţii, ne vedem de „treabă”, ascundem gunoiul sub preş şi facem „ciocul mic”.

Casus belli

Numai că războiul de astă-vară n-a venit din senin şi pentru că respectivul război s-a încheiat fără tranşarea conflictului, făcătorii de pace aveau obligaţia să rezolve mai întâi „casus belli”. N-au făcut-o. Or, existenţa în continuare a acestuia va duce inevitabil, mai devreme ori mai târziu, la sfârşitul coabitării şi la reinstituirea stării de beligeranţă, cu toate acordurile semnate acum în văzul lumii.
Dar acordul are o miză ascunsă care a scăpat comentatorilor: să ocolească decizia categorică a electoratului de la alegerile locale de astă vară, apoi aceea de la referendum şi să estompeze victoria disproporţionată a USL, respectiv, eşecul catastrofal al ARD la alegerile parlamentare.

De la tot, la nimic

Aşadar, acordul încearcă să reconsfinţească nu rolul voinţei populare, cum era firesc, ci rolul primordial al Cotrocenilor de a face şi desface totul în politica românească, de la „numirea” prim ministrului, la reprezentarea unică în organismele europene şi internaţionale. Să reîntărească impresia liderilor europeni că în România nimic nu se mişcă fără blagoslovirea sa. Boală veche şi grea care a dus la cele două suspendări.
Acordul s-a dorit un şoc de dimensiuni continental-planetare, motiv pentru care a şi fost distribuit de dl Băsescu în văzul întregii lumi, nu cum ar fi fost cutumiar şi diplomatic, ci la poza de grup a liderilor europeni, provocând zâmbete cu subînţelesuri, jenă şi chiar stupoare, dacă privim la expresia şi la mimica celorlalţi şefi de state. Căci al nostru nu a realizat ridicolul situaţiei.

Umilinţa deocamdată

Care este totuşi şansa acordului? Va fi un pact, un armistiţiu, un tratat de pace şi colaborare care aduce linişte, „încredere reciprocă” şi mai multă democraţie, eliberând Justiţia din chingile politicii? Ale cui chingi? Sau este o simplă transcriere a unor articole de lege şi reguli de bună purtare?
Deocamdată e doar un act de umilinţă a poporului român şi de umilire unor conducători grăbiţi să câştige imagine pe orice cale. Numai că umilirea în faţa altcuiva decât a lui Dumnezeu e păcat şi blasfemie. Poate mai bine se făcea o sfeştanie de alungare a duhurilor necurate din politica românească.

Petru Tomegea

Adriana Săftoiu. Punct

O vreme, cititorii şi telespectatorii i-au admirat tenacitatea şi i-au respectat judecăţile de valoare asupra fenomenelor politice, deoarece, într-o mulţime gălăgioasă de analişti şi comentatori care de care mai vocali, era unul din puţinii posesori de ideologie.
Bună cunoscătoare din interior a dedesubturilor politicii româneşti, a încercat să imite modelul politic în vogă până la alegerile din 2009, acela al „lupului singuratic”, iar rezultatele n-au fost cele scontate. Aşadar, bolile de care suferă A.S. sunt aceleaşi ca ale majorităţii politicienilor noştri: inapetenţa pentru lucrul în echipă cu excepţia poziţiei de lider, eventual carismatic şi autoritar, construirea propriului drum şi a propriei cariere fără a ţine cont de ce e în jur, dorinţa de mărire şi notorietate…

Apel la trecut

Venită în 1998 în politică dintre profesioniştii media, ajunge purtătoare de cuvânt a Guvernului Radu Vasile, apoi îşi leagă destinul politic de Traian Băsescu până la întâlnirea cu scântei, se spune, a Elenei Udrea la Cotroceni, în 2007, când se retrage cu destulă discreţie. Ca şi Stana Anghelescu. Are apoi o carieră modestă de parlamentar, trezind fel de fel de circumspecţii din pricina susţinerilor şi a abordărilor ei publice.
Relaţiile cu preşedintele Băsescu pot fi socotite amiabile, dacă ne luăm după supranumele „Sufleţel” şi după afirmaţia surprinzătoare că i-a pus soţul şef la SIE, ţinând cont de dorinţa manifestă a A.S. Este adevărat însă că în spaţiul public a circulat la vremea ei speculaţia că, de obicei, preşedintele le face un nume şi le construieşte o miză propriilor colaboratori ca să-i poată implanta apoi în medii pe care urmează să le controleze: Alexandrina Gătej, Leonard Orban, Teodor Baconschi, Claudiu Săftoiu, Sebasian Lăzăroiu…

Când nu poţi cultiva încrederea…

De aceea, relaţiile ei cu liderii PNL au fost circumspecte de la început, dar s-au răcit şi mai şi în precampania electorală pentru parlamentare din 9 decembrie a.c. fiindcă accesele de personalitate şi atacurile la leadership-ul liberal s-au înteţit. În acel moment, cunoscătorii modului cum se face politică s-au lămurit: nu neapărat PSD, nu neapărat George Becali o încurcau, percepţia liberalilor era că A.S. ţintea o funcţie înaltă şi încerca să-şi facă loc. Nu doar în PD s-au întâmplat aşa lucrurile, ci în majoritatea situaţiilor şi a formaţiunilor politice
Cu atât mai mult cu cât episodul coaliţiei PDL-PSD din 2009 nu-i stârnise zelul critic în aceeaşi măsură, aşa cum „visul văzut cu ochii” atunci de dl Băsescu, în fapt tot o coaliţie stânga-dreapta ca şi USL, nu a fost comentat cu aceeaşi unitate de măsură.

Ori laie, ori bălaie

Ca urmare, invitaţia de a candida din partea PNL nu a mai venit, căci tonu-i critic n-a mai permis neam de negociere. Cum s-a ajuns aici? Simplu: când intri într-o formaţiune politică, o faci fie din convingere, dacă vrei să-ţi serveşti semenii şi ţara, fie din oportunism, dacă vrei altceva. Iar A.S. nu putea fi bănuită de oportunism.
Numai că, deocamdată, politica românească are slabă prestaţie ideologic-programatică, electorii neorientându-se decât rareori după stânga – dreapta, iar campaniile electorale se dispută între partide semi-militarizate. Se şi laudă destui comilitoni, „să trăiţi!”, că sunt „soldaţi conştiincioşi”, de unde rezultă că se practică nu asumarea unei decizii a majorităţii, nu îndemnul şi consilierea, ci ordinul, subordonarea de tip cazon. Din păcate, aceşti „soldaţi” fac adesea carieră, ei numindu-se ca pretutindeni, yesmeni.

Un puzzle cu piese lipsă

Tabloul nostru nu e complet, dar trebuie spus din capul locului că nimeni nu a oprit-o pe A.S. să militeze pentru succesul liberalismului în România, nici să contribuie la teoria doctrinară, ori să ajute la formarea tinerilor liberali. Din păcate, s-a axat prioritar pe critica la adresa lui Crin Antonescu, lăsând impresia că tocmai de asta a fost implantată în acest partid, ca să provoace zâzanie la vârf şi să-l dinamiteze din interior.
Nu ştiu cât de liber să fie un partid ca să tolereze atacuri din interior, de aceea nu înţeleg asemănarea forţată a PNL cu PCR din cauza excluderii. Dacă principiile omului politic A.S. erau cele enunţate public în emisiuni şi presă, e de mirare că nu a intuit eşuarea proiectului ei liberal. Să fi crezut că e suficient să nu ai „vocaţie de slugă” şi că principiile se referă doar la alţii?

Petru Tomegea

Se separă apele în politica românească?

Recentele alegeri au declanşat un fenomen politic interesant. Pe lângă identificări şi limpeziri doctrinare, (da, doctrinare!), au loc intense schimbări în ceea ce priveşte politica de personal a partidelor şi a coaliţiilor.
S-a demonstrat că împărţirea spectrului politic în unica dreaptă autentică, atotputernică reprezentată de ARD + Cotroceni şi „stânga socialisto-bolşevică” a USL a fost o dihotomie ineptă cu care consilierii de imagine sperau să tranşeze în favoarea lor rezultatul scrutinului. Însă, cu toate sforţările, începând cu trecerea de la stânga la dreapta a PDL şi continuând cu mutaţiile sale identitare, n-au reuşit să coaguleze opţiunile de dreapta, căci partidul este încă perceput ca o formaţiune de lider unic şi nu ca una ideologic-programatică. De aceea, cele 16% obţinute pot fi considerate o reuşită.

USL – pe cai mari

Asta înseamnă că voturile, şi de stânga şi de dreapta, s-au orientat preponderent către conglomeratul USL, care, în viitorul nu foarte îndepărtat, se va diviza în elementele sale componente, social-democrate, liberale şi conservatoare, refăcând eşichierul politic tulburat în ultimii ani de interesele preşedintelui jucător şi de voinţa de a le contracara. Procesul schimbării s-a şi declanşat.
În această situaţie, se poate răspunde mai clar câtorva întrebări majore: ce a determinat apariţia şi succesul USL şi care sunt motivele disipării ideologice a partidelor româneşti? Mai întâi o remarcă: alternativele se nasc cu foarte mare greutate în România. Privind în paralel evoluţia Convenţiei Democratice 1991 – 2000 şi a USL, din Februarie 2011 şi până în prezent, se observă că prima a avut nevoie de 5 ani ca să poată accede la Putere, în timp ce a doua, de aproape 2 ani, asta dacă ne facem a uita eşecul plin de învăţăminte al Coaliţiei Iohannes.

Reacţie – contrareacţie

Fenomenele social politice au loc după principiul reacţie – contrareacţie, iar apariţia USL nu e străină de acestea. Arogându-şi puteri peste limitele constituţionale şi ajutând pe căi obscur-lăturalnice creşterea de la 7% la 35% a partidului prezidenţial, dl Băsescu a provocat o contrareacţie puternică în spectrul nostru politic, pus la doar 23 ani de la căderea unui regim dictatorial să se confrunte din nou cu excese de putere.
Spaima de ce s-ar putea întâmpla şi suprapunerea peste o dublă criză, cu o componentă economică greu de manageriat şi alta identitar-politică, grăbeşte procesul de aliere a celor trei formaţiuni, iar lipsa de soluţii, greşelile succesive, una mai gravă ca alta, ale guvernărilor portocalii determină polarizarea masivă a electoratului, imposibil de ascuns sub zeci şi zeci de sondaje măsluite.

PDL – eterna poveste

Neînstare să construiască o alternativă democratică în interiorul PDL şi apoi al ARD, preşedintele se vede nevoit să accepte desemnarea ca prim ministru a unuia din liderii USL, câştigătoarea a 67% din mandatele parlamentare, ceea ce va duce implicit la diminuarea rolului şi a posibilităţii sale de manevră.
Lucrurile se vor agrava şi mai mult prin preconizatele ajustări ale Constituţiei, din care Preşedinţia va ieşi şi mai slăbită. În momentul de faţă, singura posibilitate de salvare ar fi ca dl Băsescu să devină monarhist sau să se transforme peste noapte într-un susţinător fervent al USL. Dar e greu de crezut.

Of, capra vecinului e iar mai ghizdavă!

Din păcate, nici ARD, nici formatorii săi de opinii, comunicatorii şi ideologii şcoliţi de dl Valeriu Stoica nu sunt pregătiţi să accepte noile realităţi politice, continuând din inerţie şi ambiţie politicianismul desuet care i-a dus la pierzanie. În loc să-şi reconstruiască partidul de la bază şi să-i asigure un bazin electoral, mizează în continuare pe jocuri politice menite să destabilizeze USL şi să decredibilizeze Guvernul Ponta. Capra vecinului fiind mereu coşmarul principal.
În schimb, atât PSD cât şi PNL au ieşit întărite din ultimul scrutin, accentuându-şi caracteristicile de centru-stânga şi de centru-dreapta, ceea ce le-a ajutat enorm în definirea identitară. În plus, bazinele lor electorale au dat dovadă de constanţă şi la alegerile locale şi la cele parlamentare.

Petru Tomegea

Cu ce a greşit UDMR?

Că e partid etnic se ştie, numai că atât autoritatea electorală centrală cât şi liderii popularilor europeni, inclusiv ai UE şi CE, tolerează această stare de fapt. Se mai spune că în interiorul uniunii s-ar afla mai multe componente ideologice: liberală, social-democrată, creştin-democrată…, însă fragmentarea politică a maghiarimii din România a venit odată cu înscrierea în cursa electorală a UCM şi a PPM (Tokes Laszlo), ultimul preluând de la UDMR o mulţime de parlamentari.

Guvernarea le-a stricat imaginea

Că a votat alături de PDL o politică nesănătoasă de austeritate cu închideri de şcoli şi spitale, cu reducerea masivă a nivelului de trai, cu scăderi ale investiţiilor şi micşorarea capitalului ocupat în industrie, ar cam trebui să suporte consecinţele alături de ARD şi de foştii aliaţi la guvernare.
Că a promovat segregarea elevilor şi a studenţilor pe criterii etnice în judeţele cu populaţie preponderent ungurească şi nu numai, iar dl Tokes Laszlo şi-a radicalizat discursul segregaţionist-autonomist, naţionalist şi revanşard fără ca moderaţii UDMR precum Bela Marco, Frunda Gyorgy, Borbely Laszlo… să protesteze energic.

Pierderea simpatiei majoritarilor

Or asta a făcut ca mesajul candidaţilor UDMR să nu mai aducă atâtea voturi ca altădată în judeţe fără populaţie maghiară semnificativă precum Vaslui, Dolj, Tulcea etc., aşadar scoaterea în faţă a vicepreşedintelui PE, dl Tokes Laszlo, i-a lipsit pe udemerişti de simpatia populară de care s-a bucurat cândva dl Gyuri Frunda la alegerile prezidenţiale.
O altă cauză a scăderii numărului de voturi o reprezintă diminuarea populaţiei de naţionalitate maghiară într-un procent şi mai semnificativ decât acela al majoritarilor români, ceea ce va face ca în viitorul apropiat cifra de 5% să fie un ideal tot mai greu de atins la alegeri.
Ar mai trebui spus că în cei 23 ani de politică postrevoluţionară, UDMR s-a aflat mai mereu în graţiile tuturor puterilor. O explicaţie ar putea ţine de cele prezentate mai sus, dar o alta ţine de real politik: mediul electoral românesc nu s-a eliberat definitiv de meteahna naţionalismului, iar inflamarea mediilor maghiare duce automat la proliferarea actelor antimaghiare şi xenofobe, în genere.

Minorităţile nu mai constituie o problemă

Ca să nu mai adăugăm că mai marii CE stau cu ochii pe manifestări de acest tip, că rezolvarea problemei naţionalităţilor din România a constituit la vremea respectivă o condiţie firească şi un motiv serios de apreciere şi de admitere în NATO şi UE.
Mai trebuie spus cu deosebită plăcere că prezenţa parlamentarilor şi a politicienilor maghiari în rândul aleşilor şi al demnitarilor noştri a fost un factor pozitiv, dătător de speranţe. Am putut admira la mulţi dintre ei numeroase însuşiri precum: valoarea cuvântului dat, pasiunea lucrului bine făcut, climat de bună înţelegere, priceperea lucrului în echipă.
Reproşul că unii dintre ei s-au îmbogăţit peste măsură, că ar fi avut afaceri cu statul, că au moştenit comportamentul de pe vremea tovarăşilor, că mereu sunt tot aceiaşi… este, în fond, reproşul la adresa clasei noastre politice în cvasitotalitatea ei, dar faptul că Justiţia îşi spune tot mai abitir cuvântul face ca fenomenul corupţiei să diminueze. Se va corecta şi percepţia publică asupra sa.

Urmări şi speranţe

Iată de ce negocierile dintre coaliţia majoritară USL şi corifeii UDMR au stârnit atâtea pasiuni în spaţiul public. Se pare că la baza supărărilor stă o chestiune de metodă: UDMR nu şi-a ales bine momentul. Deşi se zice că negocierile ar fi început din perioada premergătoare ultimului scrutin, din nefericire, ele n-au fost făcute publice. Transparenţa le-ar fi permis să capteze bunăvoinţa electoratului dacă s-ar fi asociat într-o formă sau alta în campania electorală cu USL.
N-au făcut-o din varii motive. De aceea, revendicându-şi postelectoral dreptul de participare la actul de guvernare sau măcar la sprijinirea în Parlament a iniţiativelor USL a lăsat impresia de oportunism şi fripturism, care, de la Caragiale încoace, sunt aspru criticate în mass-media.
În plus, adversităţile dintre cei doi acanţi politici au fost aţâţate cu multă dibăcie de o bună parte a presei, mai ales de aceea care a ajutat fosta Opoziţie în alegeri. E clar, frustrarea, „trădarea în dragoste”, calculul la rece pe baza sondajelor au dus la eşecul negocierilor. Păcat.

Petru Tomegea

Poporul a vorbit din nou. Înţeles-am oare?

De cele mai multe ori, informaţiile care străbat spaţiul public sunt de mai mică importanţă decât cred transmiţătorii. Faptul că X a devenit deputat, iar Y, senator, că partidul cutare are atâţia parlamentari, iar altul mai puţini este interesant pentru statisticieni, dar istoria va reţine doar voinţa, progresul şi vigoarea mesajului transmis de alegători prin vot. Aşadar ce ne-a transmis poporul?
Mai întâi, o observaţie: politicienii şcoliţi şi inteligenţi au învăţat să canalizeze dorinţele şi frustrările populaţiei în scopurile fixate de ei, de aceea motivaţia social-economică a atitudinii cetăţeneşti faţă de vot nu trebuie şi nici nu poate fi despărţită de cea politică. Prin definiţie, fiecare cetăţean conştient de destinul său este şi o fiinţă politică deoarece managementul ţării, viitorul său, al familiei şi al entităţii naţionale nu-i pot fi indiferente.

Voturi prin nămeţi

În discuţia de faţă, miza politicianistă va fi lăsată deoparte, urmărindu-se vectorii care i-au determinat pe electori să iasă din casă prin frig şi zloată, de nu prin nămeţi până la brâu şi să ajungă la secţia de votare.
Ca întotdeauna când e vorba de astfel de estimări, e bine să spunem din capul locului că au participat la alegeri 41,76% votanţi din 18.248.414, numărul total al alegătorilor. Dacă luăm în calcul condiţiile atmosferice puţin propice vârstnicilor şi celor cu dizabilităţi fizice, realizăm cu uşurinţă că cifrele participanţilor la referendum şi la alegerile din 9 decembrie aproape coincid.

Băsescu

1. Pentru că mesajul principal al USL şi, parţial, al PP-DD a fost unul anti-Băsescu, împotriva stilului şi a regimului său autoritar şi adesea impredictibil, oricât au încercat candidaţii celor două formaţiuni să spună că îşi susţin propriile programe şi proiecte, după cele peste 70% din voturi se observă că populaţia îşi conservă opţiunea antiprezidenţială exprimată la referendumul de astă-vară.
2. Al doilea mesaj ca pondere a fost cel legat de percepţia sărăciei, a lipsei investiţiilor în locuri de muncă, a aşteptărilor imense ale populaţiei privind ridicarea nivelului de trai şi civilizaţie. Majoritatea interviurilor luate simplilor alegători, nu celor dinainte pregătiţi ce să spună, e dominată de sintagma „pentru o viaţă mai bună”. Ca o consecinţă a stării politice conflictuale, în mare parte, necazurile sociale au fost atribuite tot preşedintelui.

România suverană

3. „România puternică”, unitatea, suveranitatea, poziţia României în organismele europene şi internaţionale poate fi socotit cel mai modern mesaj, în ton cu principala opţiune câştigătoare a alegerilor prezidenţiale din SUA, semn că marte parte a clasei politice începe să-şi înţeleagă adevărata menire.
4. Din cauza raportării la rolul fast/nefast al atitudinilor prezidenţiale, alte opţiuni electorale abia s-au făcut auzite: numărul voturilor aduse de reformarea instituţiilor statului, a Justiţiei, Educaţiei, Sănătăţii şi a Administraţiei… a scăzut dramatic. Fireşte, astfel de puncte în programe au avut toate partidele, însă greşită din capul locului a fost estimarea hiperoptimistă a credibilităţii, ceea ce a făcut ca purtătorii unor asemenea mesaje să iasă pe locurile neeligibile, sau eligibile la redistribuire.

Disperaţii

5. Cel mai vetust mesaj, unul care mai mult a stricat decât a avantajat, a demonstrat neglijenţa, amatorismul susţinătorilor, fiind legat de dihotomia Est – Vest, UE, NATO – Rusia, China, dreapta – stânga, sau naţionalism, socialism – liberalism, în condiţiile în care respectiva formaţiune politică, respectiv ARD, şi-a arogat cu de la sine putere caracterul reprezentativ al acestor tendinţe, percepţia fiind că una spun şi alta fac.
6. Cel mai nociv mesaj electoral l-a constituit ameninţarea alegătorilor cu apocalipsa, nenorocirea, sărăcia şi chiar puşcăria în caz că vor vota cu cine nu trebuie, motiv pentru care multor alegători le-a fost frică să declare estimatorilor exit-poll cui au dau votul.
Pe baza vectorilor de mai sus, oricine poate înţelege atât succesele, reuşitele în recenta campanie, cât şi ieşirea din cursă a atâtor figuri politice ale ultimilor ani. O veritabilă lecţie electorală care ar putea să ne ajute să înţelegem că politica e o ştiinţă şi o artă în acelaşi timp, iar scopul ei ultim e legat de buna guvernare şi de bunăstarea populară.

Petru Tomegea

Politica la plesneală

Odată încheiate alegerile parlamentare, se impun câteva observaţii: politica unei ţări nu se poate ridica peste nivelul educaţional-instrucţional al principalilor actanţi, iar a noastră reflectă fără putinţă de tăgadă stadiul incipient al teoriei politice şi aderenţa slabă la concepte şi principii.
De unde s-a inspirat politica la plesneală? Dintr-o strategie hoţească practicată de buticarii primilor ani de după decembrie ’89: mărfurilor luate de la angro li se punea un adaos comercial atât de mare, încât cumpărau doar cei cu nevoi stringente şi fraierii. Erau porecliţi „ţepari”. Nici azi practica n-a dispărut cu totul, chiar dacă avem legi şi fisc.

N-ai carte, n-ai parte

E adevărat şi că n-au fost alte şcoli înalte de politică în afară de Ştefan Gheorghiu, fosta fabrică de cadre a PCR, rebotezată imediat după revoluţie „Academia de Studii Social-Politice” (SNSPA e altceva!). Alungarea vechilor politruci, evident, nu şi a celor „de bine”, a lăsat un gol imens, un vid, zicea FSN, umplut la repezeală cu ce s-a găsit: pe lângă o mică serie de inşi valoroşi, împinşi în faţă de revoluţionari, de colegi, vecini, prieteni, a urmat o întreagă cohortă a „specialiştilor şi a experţilor” ceauşişti „de neînlocuit”, a „reprezentanţilor” fiefurilor proletare şi colectiviste, a pieţarilor şi a trăitorilor din diverse expediente, a oportuniştilor şi a carieriştilor buni de gură.
Aceştia n-au avut decât două posibilităţi la îndemână: să pună în practică ce ştiau ei de prin cărţile citite cândva, să se bazeze pe experienţa de buticari şi bişniţari, ori să-i imite pe foştii tovarăşi, învăţând de la ei ce şi cum. Între timp, câţiva au început să studieze politică, economie de piaţă, ştiinţe sociale, sociologie…, dar acestora soarta le-a surâs în mai mică măsură decât profitorilor, afaceriştilor cu bani.

Limitele politicii la plesneală

Recenta campanie le-a arătat însă limitele mai mult ca oricând:
1. Nu poţi câştiga un scrutin batjocorind şi ameninţând în fel şi chip electoratul cu altă opţiune decât a partidului din care faci parte şi, în compensaţie, lăudându-ţi ipocrit adulatorii.
2. Nu poţi promite la nesfârşit aceleaşi gogoriţe despre creşteri de salarii şi pensii, de ridicare a standardelor de viaţă când atât timp cât ai fost la guvernare nu ţi-a păsat de necazurile sociale, de educaţie şi sănătate.
3. Nu poţi vorbi de creşteri economice şi modernizarea industriei, când cea mai importantă preocupare a fost căpuşarea firmelor şi a instituţiilor bugetate, când doctrina cea mai la îndemână a fost reducerea salariilor şi a pensiilor pentru a face faţă rigorilor impuse de criză şi de FMI.
4. În mileniul al treilea, politica s-a eliberat de dihotomiile primilor ani de democraţie: în România nu mai sunt decât în capul unor politicieni lupte între Est şi Vest, între UE, SUA şi Rusia, China, aşa cum nu mai e valabilă nici segregarea între socialism, comunism, bolşevism şi dreapta modernă din jurul dlui Băsescu.
5. Politica de dreapta nu înseamnă împărţirea cetăţenilor în buni şi răi, în deştepţi şi proşti, în ai noştri şi ai lor, ci înseamnă libertate, domnia legii şi bogăţie. Nu corupţie şi minciună. Nicio manipulare nu ridică nivelul de trai. Regimurile liberale şi de dreapta nu îşi supraveghează cetăţenii, nu le ascultă telefoanele, respectă presa şi dreptul la opinie, libertatea cuvântului. În plus, există o clară separare a celor trei puteri ale statului de drept.
6. Nu poţi susţine că ocroteşti statul de drept şi Justiţia când tu însuţi, cel mai înalt om în stat faci campanie electorală folosindu-te de calitatea şi logistica statului, chiar şi după încheierea termenului, deşi legea spune că nu ai voie să te amesteci în viaţa partidelor.

Fără şmecheri!

Analizând mesajele de campanie ale celor mai mulţi candidaţi, în afara unor proletcultisme cu ciocoi, puşcăriabili şi mitraliere, punctele de mai sus au constituit combustibilul de bază. Or cu aşa ceva orice ţară e condamnată la înapoiere perpetuă. Toate se întâmplă când lipsa de aplecare pentru durerile celor mulţi nu există, iar politicianul nu se mai reprezintă decât pe sine. Sau când cineva lansează o gogoriţă, de foarte multe ori spre intoxicare ori spre inducere în eroare, iar oportuniştii sar care mai de care s-o ia de bună. Pe nemestecate.
O singură speranţă mai rămâne: politica la plesneală să lase loc pragmatismului, ştiinţelor politice şi oamenilor realmente dedicaţi celor mulţi.

Petru Tomegea

Cazul Geoană şi eminenţele cenuşii ale PSD

Nu mi-am imaginat că PSD, odată revenit la Putere, va fi un partid trup şi suflet pentru reuşita USL şi a guvernării, dar nici să cadă din nou pe mâna vechilor combinatori de tip Victor Hrebenciuc sau a urmaşilor acestora. Pentru că Geoană, dacă informaţiile din presă se confirmă, recidivează.
Şi o face fiindcă, dornic de măriri peste noapte, se lasă împins dintr-o parte în alta, făcând jocurile unor eminenţe cenuşii, ale propriului partid şi ale altora. Căci perioada FSN, PDSR, respectiv primul deceniu de libertate, s-a caracterizat mai mereu prin jocul la două şi mai multe capete, şi în ţară, şi în afara ei.

Cine se crede Mircea Geoană?

Citind cu atenţie votul din 9 decembrie 2012, observi că alegătorii au dat girul unei echipe de lideri tineri în frunte cu Victor Ponta, Titus Corlăţean, Corina Creţu…, aşteptându-se ca elanul tineresc să ajungă în frunte, iar agenda publică să le aparţină. Tocmai pe acest fond a izbucnit un nou caz Geoană.
Să ni le amintim pe cele vechi: în finalul campaniei din 2009, Geoană cade într-o cursă întinsă şmechereşte de servicii şi de celebrul Vântu, fiind filmat de paparazzi în timp ce intra în casa mogulului de presă. Neştiind să gestioneze corect evenimentul, este învins în confruntarea TV cu Băsescu.
Al doilea caz e mai complicat, dar şi mai naiv: îl ia gura pe dinainte şi, erijându-se în postura de lider al Opoziţiei, declară la Washington că va candida la preşedinţie la viitoarele alegeri, deşi partidul său nu nominalizase pe cineva. Când se descoperă legăturile subterane cu Puterea, este înlocuit de propriul partid de la conducerea Senatului, ştiind bine că se pierde un important post, acela de al II-lea om în stat.

Preşedintele n-avea altă treabă?

Ultima tărăşenie ridică o mulţime de întrebări. Preşedintele Băsescu este recunoscut drept un lider care se foloseşte de numeroase personaje, ca apoi să le abandoneze, dar este de neimaginat situaţia-limită în care s-a aflat, dacă a ajuns să apeleze la un ins deja „terminat” din 2009. Asta dacă se confirmă informaţiile lansate recent în spaţiul public.
Mai degrabă, ţinând cont de „maleabilitatea” personajului, varianta Geoană – prim ministru i-a fost inoculată preşedintelui de combinatori dintre cei de mai sus, cu toţii frustraţi că PSD ar putea pierde nominalizarea mai tânărului Victor Ponta pentru postul de prim ministru, aşa cum au pierdut şi candidatura la prezidenţiale în favoarea liberalului Crin Antonescu.

Sforărie fără limite!

Să mai observăm că stratagema instrumentării unor variante de rezervă, negociate de obicei pe sub mese, este una din caracteristicile politicianismului autohton, inaugurată pe vremea CPUN de către FSN, continuată cu aplomb de PDSR şi apoi de PSD până în 2004, când se părea că se va pune punct pertractărilor joase. Nu s-a pus punct căci, între timp, metoda făcuse prozeliţi la Cotroceni şi la Palatul Victoria.
Hrebenciuc e un personaj diabolizat de presă şi mai cu seamă de CTP, dar un „combinagiu notoriu”, apărut în vremuri politice tulburi, cu democraţii îndoielnice. De altfel, fiecare formaţiune avea / are „Hrebenciuc-ul” său, de aceea multe decizii politice ne surprind, neavând mare legătură cu instituţiile statului de drept. Este tocmai ceea ce ne reproşează înaltele oficialităţi ale UE.

Ce-am votat noi şi ce fac ei

Victoria categorică a USL din 9 decembrie vine ca urmare a prea multor combinaţii, abuzuri şi decizii politice care excedează statul de drept, fiind luate pe ascuns, departe de ochii mulţimilor. Şi nu este vorba de suspendarea preşedintelui, ci de numiri aiuristice în posturi de mare vizibilitate, de restrângerea unor drepturi şi libertăţi, de fel de fel de matrapazlâcuri cu banul public.
Din păcate, cazul Geoană nu e unul izolat. O întâlnire „informală” de miercuri 12 decembrie între dnii Băsescu, Antonescu şi Ponta a fost dată în vileag de presă şi apoi recunoscută de cei doi. Aveau cică de realizat o înţelegere cu preşedintele, pe care acesta a şi prezentat-o înaltelor oficialităţi europene, fără a i-o cere nimeni. Dacă nu va fi uitat să ne spună. Oricum, numai gest demn de o ţară suverană nu a fost.
Aşadar transparenţa deciziei publice, informarea corectă a cetăţenilor vor suferi în continuare, dezamăgind electoratul care a sperat că prin aducerea altei forţe politice la putere se vor schimba metehnele politice vetuste şi nedemne.

Petru Tomegea