Odată „asumate” diminuările de salarii şi pensii, presa nu-şi dă rând să analizeze motivele degringoladei, să descopere finanţări frauduloase, miliarde aruncare pe apa sâmbetei, salariaţi şi pensionari privilegiaţi, cu venituri „nesimţite”, aruncând vina otova asupra clasei politice, a birocraţilor, a băncilor, a conducătorilor centrali ori locali. Mediile proguvernamentale evită deliberat să condamne cheltuielile nesăbuite ale regimului actual, mai mari cică decât în cel tăricean când eram pe cai mari. Însă, inflamarea spiritului justiţiar neurmată de dosare / sentinţe în instanţă nu va reuşi decât să radicalizeze raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, între putere şi opoziţie, să învenineze climatul politic şi aşa puţin propice unor soluţii de grup, de alianţe, coaliţii, iar peste o vreme vom lua-o de la capăt. Ceea ce şi facem din ’90 încoace.
La mânie, acuzele îşi accentuează gravitatea, dar cazuistica nu ne ajută să ieşim din necaz: actualii demnitari pot fi acuzaţi de multe, dar nu şi de exces de conştiinţă moral-religioasă. Nici de conştienţă. În plus, cazuiştii ne înşală vigilenţa, făcând eforturi să estompeze vinovăţiile prin procedee tot mai sofisticate. Numai că adevărul nu poate fi ascuns o veşnicie.
Nu sunt valabile nici aserţiunile că toate ni se întâmplă numai nouă, ori că numai una dintre puteri, aceea a justiţiei, ar fi bolnavă. Nu ea a dat fonduri clienţilor politici, ci făcătorii de bugete, ordonatorii de credite, posesorii de conturi. Nu ea trebuia să urmărească traseul banilor, ci finanţatorul, fiscul, garda, comisarii financiari, Curtea de Conturi etc. Dacă măcar ar fi încercat cineva să facă ordine în cele două decenii, căutându-i pe responsabili, ar fi tăiat punţile dintre dregătorii-politicieni şi oamenii de afaceri. Or spolierea s-a făcut cu indicaţie „de sus”, iar devalizările n-au apărut de capul lor, ci cu aprobare şi voinţă politică. În afara acestora, furtul e mică ciupeală, incapabilă să declanşeze crize economice şi reduceri de salarii.
Ca să ne abată atenţia, ni se cere să dăm în vileag corupţia, hoţia, matrapazlâcurile, noi, cetăţenii „cărora ne pasă”. Ca şi cum evaziunea, furăciunile s-ar fi făcut sub ochii noştri. Dar îndemnul acesta insidios implică şi calitatea de martori pasivi a contribuabililor, eventual de făptaşi din culpă. Or nu din curtea noastră au dispărut banii şi bunurile. Vina e a celor ce nu şi-au îndeplinit atribuţiunile. Prin mâna lor lungă s-a părăduit trezoreria şi e de mirare cum nu le cere nimeni socoteală. Nu FMI-ul, nu criza mondială ne taie salariile, ci lipsa de responsabilitate a administratorului. În 20 de ani niciun stăpân de buget n-a răspuns penal pentru abuzuri. În plus, n-am auzit pe nimeni să-l caute la corectitudine pe beneficiarul de contracte să vadă pe ce s-au dus banii. Presa scoate la vedere pungăşii grozave cu calculatoare şi WC-uri şcolare, cu pernuţe, uşi şi geamuri, linguriţe şi scrumiere, şampanie şi prezervative, reparaţii de milioane de euro, dar nu prea trezeşte reacţii organului de urmărire penală.
Paradoxal, penalizarea escrocilor poate fi doar o lecţie individuală ca oricare alta, fără prea multe consecinţe pentru populaţie, deoarece păcatele de azi vin din încântarea, admiraţia şi aprecierea noastră faţă de „isteţii neamului”, indiferent ce-ar face: ne-a frapat când au furat prima dată, dar, ca indivizi educaţi cât de cât, n-ar fi trebuit să ni-i luăm drept modele de urmat şi să-i aplaudăm. Răul s-a produs nu când am descoperit hoţii, tâmpiţii, proştii şi impostorii, ci atunci când i-am ales în posturi importante. Fiindcă lipsa moralităţii, a competenţelor şi a expertizei la vârf ne-a adus aici. Am admirat mereu „tăria” unor lideri, dar nu ne-am gândit că snaga şi dobânda le vin din linguşeala slugilor, care le ridică osanale în toate cele patru zări şi nu fac decât ce li se spune. Nicicând universitarul nu s-a mirat mai mult ca azi cât de uşor au acceptat discipolii săi, unii eminenţi, statutul de servi. I-am promovat pe descurcăreţi, şmecheri şi isteţi, însă am omis proverbul latin „quis custodiet ipsos custodes ?” (Cine-i păzeşte pe păzitori?). Aşa că primii şmecheriţi am fost noi, conform legilor nescrise ale ţeparului bişniţar carpatin care întâi îl ţepuişte pe taică-său ca apoi să-şi lărgească mereu cercul de victime. De altfel, ţeapa a ajuns doctrină politică pusă în operă la ultimele alegeri.
De ceva vreme, pentru a ne promova interesele, trebuie să devenim membri ai unei găşti numite eufemistic partide. Dar, prin mutaţiile suferite, formaţiunile noastre nu mai au a face cu celebrele ideologii care au legitimat mişcarea politicilor clasice, ci doar cu (in)apartenenţa la putere, aducătoare de mărire şi beneficii. De aceea în campanii electorale se merge pe principiul bolşevic „totul pentru victorie” căci scopul scuză mijloacele. Orice e permis: de la mita ordinară, la minciună, manipulare şi furt „deştept” (cu softul). Toţi alegătorii mitarnici ştiau dinainte de ce sunt în stare cei ce-şi cumpără voturile, iar căinarea târzie, strigătele disperate în stradă scot în evidenţă înapoierea noastră civică.
Nu ne-am înglodat ţara în nevoie când am descoperit răul, ci atunci când plini de mândrie patriotică am ales dintre neisprăviţi răul cel mai mic, situaţie impardonabilă într-o ţară în care risipa de valori constituie brand naţional.
Criza n-a înflorit când am observat degradarea vieţii politice, ci atunci când politica s-a mutat din Parlament la televizor, la crâşmă, la budă, când democraţia a devenit democratură. Ne-am înfundat în mizerie când în loc de economie de piaţă am dezvoltat una de comandă politică în care comisionul şi malversaţiile aducătoare de profit fac legea, autorii nu doar morali ai acestor taşmacherii fiind aduşi la putere. Noi ni i-am cocoţat în spinare. Din lipsa noastră de maturitate şi prevedere la vot izvorăsc puterea şi aroganţa lor.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 