Când Costache Negruzzi a scris capodopera literaturii românești, Alexandru Lăpușneanul (1840), a plecat de la realități politice contemporane admirabil surprinse în conținutul nuvelei. Titlul, ușor de reținut, al primului capitol revine în discuție ori de câte ori suntem nemulțumiți de aleșii noștri și, cum mereu suntem nemulțumiți, replica lui Alexandru Lăpușneanu pare a denumi un fel de sindrom național.
Iubire și revoltă
Până la urmă, se poate demonstra că operele înaintașilor au rămas în conștiința publică nu numai prin valoare estetică, ci și datorită actualității lor, faptului că situațiile descrise de autori se repetă și azi. Când îl privești pe Lăpușneanu, venit să-și recapete tronul în fruntea unei oștiri turcești năimite, nu se poate să nu te gândești la replica întreagă: „si dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțăleg?”
Nu se poate să nu te cuprindă regretul, poate chiar și revolta, că, din punct de vedere al moralității, al calității umane, mulți din liderii noștri suferă încă de sus-amintitul sindrom. Pentru că performanța unei clase politice, cred eu, ține în primul rând de procesul de selecție: cu cât baza de selecție este mai mare, iar procesul este mai corect și mai transparent, cu atât rezultatele pot fi mai promițătoare. Refuz să iau în considerare că între cele 20 de milioane nu se află destui oameni capabili și cinstiți care să ne reprezinte interesele cu demnitate.
Oameni mici, pofte mari
Veți spune că în epoca zborurilor cosmice și a internetului de mare viteză fiecare ins poate să devină un bun conducător, dar ucenicia la locul de muncă nu se potrivește deloc cu profesiunea de politician. Iar această profesiune are nevoie de profesioniști. Experimente cu țara și cu istoria nimeni nu face, pentru că șansele arareori se repetă, iar evenimentele nu sunt dispuse să aștepte.
Fiindcă așa cum Lăpușneanu dorește cu orice preț domnia Moldovei, așa stau lucrurile cu majoritatea oamenilor politici: ajung în frunte mânați de poftă, de voință, nu de merite. Normal ar fi ca aleșii să activeze într-un partid, să candideze pentru funcții, iar colegii de partid și apoi alegătorii să le dea votul. Acesta este parcursul firesc într-o societate democratică, iar cei ce votează să-și asume responsabilitatea.
Cu banii cumperi orice
Lucrurile au luat o turnură nefastă odată cu campaniile electorale pe bani mulți, când sindromul Lăpușneanu a devenit contagios, tinzând spre majoritar. De atunci, activitatea politică în organizații aproape că nu mai contează, iar cei bogați năzuiesc spre funcții în partide și spre candidaturi. De aceea, actualmente partidele lâncezesc. Cei ce-și pot permite o campanie electorală tot mai scumpă, uneori și cei susținuți financiar de partide ajung în consilii locale și în cele două camere ale parlamentului.
Este clar că, investind sume imense în campanii electorale, deținătorii de capital speră să-și recupereze „investiția”, uneori îndoit sau chiar mai mult, iar acuzațiile de corupție înveninează viața politică și instituțiile statului. Este stadiul la care se află actualmente politica românească. Nu e vorba de plutocrație, al cărei sens ar putea fi într-o oarecare măsură acceptabil, dacă ar presupune onoare și cinste, ci de minciună, corupție și clientelism, de drenare a banului public necesar pentru civilizație, educație și sănătate.
Deși nu-i vrem, ei ne vor
Presa vorbește adesea despre oameni bogați care cumpără partide ori le întrețin cu banii lor pentru a-și realiza poftele de putere politică, iar legea românească nu interzice cu desăvârșire asemenea fenomene. De altfel politica pe bani nu se pedepsește cu severitate, iar intrarea banilor negri în viața și în visteria partidelor ori a candidaților produce mutațiile de care societatea românească nu mai poate scăpa. Și, atâta vreme cât banii vor dicta valoarea omului politic, soarta României este pecetluită pentru multe decenii.
În replica lui Lăpușneanu apar de două ori verbul „a iubi” și tot de două ori verbul „a vrea”, căci sindromul Lăpușneanu se bazează pe iubirea de putere și mărire, dar și pe vrerea supușilor. Or pofta de putere a lui Lăpușneanu a încălcat vrerea supușilor, adică acceptul, votul, cum ar veni, iar conflictul a devenit dramatic. Întotdeauna, însă, drama o trăiește populația.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 