Redeșteptarea României

Idealul deșteptării a prins aripi în mintea pașoptiștilor care și l-au promovat prin jurnale și opere mai mult ori mai puțin originale, de la istorici la poeți, iar idealul a început să se înfiripe sub privirile lor: mai întâi Unirea Principatelor, apoi Independența României, culminând cu Marea Unire de la 1918. În același timp, țara a devenit una din primele 6 puteri economice de pe continent, baza fiind agricultura, calea ferată a legat provinciile istorice și zonele industriale, iar leul românesc ajunsese monedă de referință.
Din păcate, reformele sociale au mers mai greu, școala încă nu reușise să alfabetizeze întreaga populație, cu toate strădaniile lui Spiru Haret, iar al Doilea Război ne-a prins pe picior greșit cu aventurieri politici în frunte, de aceea am și ajuns sub șenilele tancurilor sovietice, ca și Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria…, nu și Grecia, chiar dacă bolșevicii câștigaseră puterea politică.
Revoluția ne-a adus o serie de dezlegări și libertăți, dar de redeșteptare populară nu poate fi vorba până la schimbarea gărzii roșii de la Palatul Victoria în 1996. Din păcate tulbureala și șovăiala din capetele lui Victor Ciorbea, Radu Vasile și din conservatorismul țărăniștilor lipsiți de clarviziunea seniorului Coposu ne-au împiedicat să mergem mai departe și ne-am împotmolit din nou alături de Ion Iliescu pentru 4 ani.
Atunci am înțeles că redeșteptarea, în cazul nostru, nu va veni de sus, de la politicieni și dregători, așa cum nu venise nici în 1848. Redeșteptarea a început numai după intrarea în NATO și Uniunea Europeană și, mai ales, după deschiderea granițelor: în sfârșit, românii s-au simțit din nou liberi și au zbughit-o spre Apus în căutare de lucru. Între timp, Europa devenise un fel de țară mai mare în care poți călători fără restricții de la un capăt la altul. Și toți cei plecați, azi peste un sfert din populație, și-au pus întrebarea: cum se face că la alții se poate, iar la noi nu? Cum e posibil ca nivelul de bunăstare și civilizație să fie de câteva ori mai sus ca la noi de moment ce și noi muncim? Nu chiar la fel ca la ei, dar totuși muncim, iar pământul nostru este unul dintre cele mai darnice.
Din acest punct au început necazurile guvernelor PSD. Deoarece am privit peste gard la occidentali și am văzut că acolo nu sunt mineriade, nici privilegii, nici imunități, Stânga vetustă românească a ratat din 2004 încoace câștigarea președinției prin alegeri cât de cât libere și corecte. „Cât de cât” fiindcă dubiile nu mi-au fost încă risipite de justițiari. În schimb s-a înveșnicit la guvernare.
Însă din 2014 încoace, cam după tragedia de la Colectiv, idealul popular al redeșteptării a fost asociat cu lupta pentru democrație, libertate, egalitate de tratament în fața justiției și drepturi civice. Așa a început bătălia pentru a-l face pe politician să înțeleagă că el este în slujba poporului, a cetățeanului, nu invers. De aceea nu li se mai trec cu vederea guvernanților indolența, incompetența, minciuna, aroganța, șmecheria și tupeul. Cel puțin asta am înțeles eu din imagistica protestelor din ultimii doi ani.
Apropo de proteste, a se observa că motivația lor nu mai este una pur sindicală ca până deunăzi, ci au intervenit schimbări: acum se iese în stradă nu neapărat pentru salarii și pensii mărite, ci pentru statul de drept și independența Justiției, ceea ce a trezit admirația întregii Europe civilizate. Consecințele au fost nefaste pentru puterea politică: este complet izolată nu numai la nivel european, liderii și partidele de guvernământ nu mai pot apărea în public fără paza jandarmilor și a „gorilelor”, băile lor de mulțime fiind un coșmar.
Iar asta a dus la diminuarea imaginii lor de partide conducătoare, la scăderea drastică în sondaje și la percepția că viitoarele alegeri vor fi un dezastru. Referendumul eșuat lamentabil a demonstrat că puterea lor de tracțiune electorală se apropie de minimul istoric, cu toată asocierea bisericii și a cultelor religioase. Nu cred că numai figura lui Liviu Dragnea, definitiv compromis, a generat astfel de urmări, cât incompetența și lipsa de viziune a unor făcători de legi precum Iordache, Nicolicea și Șerban Nicolae ca și figura prim-ministrului Viorica Dăncilă.
Să sperăm că redeșteptarea aceasta nu va fi un simplu foc de paie.
Petru Tomegea