Vai, Justiţia!

De fiecare dată când într-o unitate de poliţie, într-un spital, într-o o şcoală… se întâmplă ceva anapoda, apar în presă titluri uriaşe care evidenţiază dezastrul din întreaga poliţie românească, din toate instituţiile Sănătăţii, din toate şcolile noastre, inclusiv din ministerele de Interne, al Sănătăţii, al Educaţiei, neînstare de nimic. Însăşi România e cu un picior în prăpastie.
Acum a venit rândul Justiţiei. Dacă te iei după subiectele zilei, poţi spune că situaţia e mai gravă ca-n vreme de război: bătălia pentru controlul Justiţiei, USL, Mona Pivniceru şi Dan Voiculescu vor să pună mâna pe Justiţie, Ponta atacă Justiţia, Băsescu apără Justiţia… de politizare, influenţe politice…

Dar Justiţia îşi vede de treabă

Prin generalizare abuzivă, se consideră că numele Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă totalitatea actelor de Justiţie pe teritoriul întreg al României. În arta poetică procedeul se numeşte sinecdocă. E ca şi cum în loc de cei peste 4000 de judecători şi ceva mai puţini procurori am folosi un simbol, eventual statuia fecioarei legate la ochi, cu balanţa în mâna stângă şi paloşul în mâna dreaptă.
Rămâi cu impresia că toate Judecătoriile şi Tribunalele şi-au închis porţile, iar în interiorul clădirilor şi al birourilor, al sălilor de judecată se dau lupte grele la baionetă între judecători şi procurori, între magistraţi şi Ministerul Justiţiei, între legiuitori şi infractori, între căuzaşi şi împricinaţi…
Or, dacă te strecori prin mulţimile de pe culoarele şi din sălile de şedinţă hiperaglomerate, nimic din spaimele mass-mediei nu transpare din sentinţele judecătorilor, nici din concluziile procurorilor, cu atât mai puţin din pledoariile avocaţilor. Justiţia e înfăptuită şi azi ca întotdeauna de judecători, iar judecătorii n-au timp nici măcar să respire din pricina teancului de dosare şi speţe. Dacă în sălile de judecată lucrurile se desfăşoară normal, iar judecătorii sunt la posturi, unde să fie nenorocirea?

Alegeri la CSM

Urmărind îndeaproape ce a declanşat vaietele, îngrozirile şi generalizările neprofesioniste de mai sus, descoperim că e vorba nu de prăbuşirea sistemului naţional de drept, ci de alegeri anuale la CSM în care mai sunt implicate organizaţiile profesionale ale judecătorilor şi ale procurorilor, AMR, APR şi UNJR. E clar: aici era miza. Care să fie însă miza ascunsă în condiţiile în care CSM are doar 19 membri, judecătorul e independent, inamovibil şi unic decident asupra încadrării juridice a unui caz, iar procurorul primeşte dosarul spre dreaptă rezolvare ca apoi nimeni altcineva să mai aibă dreptul să-şi vâre nasul între file şi dovezi?
Acuzaţiile de mai sus au un anume istoric şi un anume tâlc: dl Băsescu a câştigat alegerile în 2004 cu un mesaj justiţiar, făcându-şi un merit din orice pas înainte al celei de-a treia puteri a statului de drept. Presa a speculat destul de mult asupra rolului important al CSM, deşi din punct de vedere constituţional acesta nu este capital: CSM rezolvă politicile de personal ale Justiţiei şi, prin Inspecţia Judiciară, poate avea un oarecare control al informaţiilor interne.

CSM nu dă sentinţe

Dar nici CSM, nici Preşedinţia, nici Guvernul, nici oricine altcineva nu are dreptul să dicteze judecătorului o sentinţă, ori procurorului neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Cazuri de corupţie au fost, dar excepţia confirmă regula. Şi atunci de unde provine percepţia generalizată a catastrofei din Justiţia Românească? Nu cumva anumiţi politicieni şi jurnalişti vor să provoace o stare emoţională pe care apoi să o fructifice în interes electoral?
Din păcate adevărul acesta nu poate fi contestat. Numai că efectele unor intervenţii brutale în sistemul justiţiar prin declaraţii publice ale diverşilor înalţi demnitari deja provoacă schisme greu de reparat: a ridica pe magistraţii judecători împotriva magistraţilor procurori nu foloseşte nimănui, la fel cum încălcarea cutumelor dovedite salutare până acum nu este de bun augur. Dar actualele alegeri ale CSM trebuie să fie cinstite, iar magistraţii trebuie să-şi probeze capacitatea de a nu interfera cu jocurile politice. De la ei vom învăţa dreptatea.
De asemenea, ne bucurăm de libertatea presei, aşa încorsetată cum e acum presa din cauza greutăţilor nu numai pecuniare, dar asta nu înseamnă că adevărul şi profesionalismul nu trebuie să primeze. Pentru că abordările partizane în mass-media, generalizările manipulatorii, trunchierea adevărului, provoacă mereu crize tot mai greu de manageriat.

Petru Tomegea