Ceea ce se întâmplă sub ochii noştri după declanşarea crizei economico-financiare ne arată ca la şcoală cum poate fi eşuată o guvernare. Politologii, sociologii nici nu mai trebuie să-şi ţină cursurile, căci studenţii lor îşi însuşesc live o lecţie plină de patimi şi învăţăminte.
Fenomenul a debutat cu accederea la guvernare a unei formaţiuni politice complet nepregătite pentru lupta împotriva crizei, fără o strategie ştiinţifică, fără specialişti în abordarea fenomenelor economico-sociale depresive, ca în Polonia, Bulgaria. Mass-media anticipaseră scăderea vertiginoasă a încrederii în partidul aflat la putere şi în principalii săi lideri. În stadiu incipient, criza putea fi ţinută sub control, dar s-a declanşat haos în momentul în care Preşedintele a luat frâiele guvernului, anunţând cu de la sine putere împrumuturi înrobitoare de la FMI, iar, la scurt timp, măsuri de austeritate de neconceput în lumea civilizată. Fără mofturi constituţionale, fără vreo urmă de protest, fie şi formal, Premierul s-a trezit în plus, cu fişa postului golită de sens, iar competenţa, expertiza, coerenţa necesare unei bune guvernări, în interior şi exterior, au lipsit cu desăvârşire. Guvernarea se menţine printr-o majoritate cinică, iar urmările devin tragice.
Pentru că legitimitatea diriguitorilor a început să fie contestată atât instituţional cât şi în spaţiul public, a doua putere în stat, cea juridică, de la judecătoria locală până la Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională, se implică direct în gestionarea treburilor publice: CC hotărăşte în numele Legislativului, deşi rolul său se referă strict la constituţionalitatea legilor, magistraţii îşi restabilesc singuri grila salarială, judecătorii anulează legile tranşate prin angajarea răspunderii Executivului. Cauza? Conţinutul confuz, amatoristic al legislaţiei în vigoare. Sunt semne evidente ale unei crize a leadership-ului, ale instabilităţii climatului politic şi ale incompetenţei deciziilor la vârf, lucru fără corespondent în ţările democratice.
Înşişi diriguitorii recunosc cu seninătate şi chiar jovialitate, la cel mai înalt nivel, că statul nu-şi mai poate respecta prerogativele constituţionale! Ca în vreme de război ori calamitate. Deşi art. 47 (1) zice că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”, preşedintele ne anunţă zâmbind că statul social a decedat. Deşi art. 76 alin. 2 spune că „principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sunt respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale”, iar interesele naţionale sunt „creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei”, fondurile pentru educaţie, cultură, cercetare, sănătate şi asistenţă socială sunt continuu amputate, întregi categorii sociale fiind ameninţate de spectrul sărăciei şi al subalimentaţiei.
Fireşte, pe plan internaţional se vorbeşte de „basic needs”, de standarde minimale de securitate nutriţională şi locativă pentru neaplicarea cărora puterea poate fi trasă la răspundere. După Hobbes, nerespectarea contractului social aduce după sine ilegitimarea Executivului, iar schimbarea acestuia devine o obligaţie elementară. Nu şi în România, unde lipsa de reacţie a societăţii e proverbială, de aceea, la curţile apusene suntem consideraţi „plantele agăţătoare ale Comunităţii Europene”. Samuel Huntington explică neimplicarea civică prin îndepărtarea elitelor deznaţionalizate de mase şi prin narcotizarea mediatică.
Astfel, în discursul oficial, poporul e găsit mereu vinovat pentru nerealizările guvernului şi înapoierea culturală, e puturos, milog, tâmpit… Ni se cultivă complexe de inferioritate şi inutilitate, suntem îndemnaţi să emigrăm, ni se batjocoresc valorile, speranţele, în timp ce geniile conducătoare trebuie să ne ducă de mână prin deşertul crizei. Ca la grădiniţă.
Petru Tomegea
Ziare.com
Petru Tomegea - ePolitica 