Revoluția la judecata de apoi

Abia pe 8 aprilie am înțeles esența atacurilor deplorabile asupra procurorului general, Augustin Lazăr: se aflase din timp că dosarul Revoluției (e ultima dată când îi mai ortografiez numele cu majusculă!) fusese încheiat și urma să fie predat judecătorilor pe 8 aprilie 2019 și, ca atenția publicului să fie distrasă, așa cum ne-a obișnuit FSN din ’89 încoace, trebuia mânjită figura propunătorului, un fost procuror ca toți ceilalți procurori în regimul comunist. Nu la fel s-a procedat când alți procurori erau gata să predea dosarul revoluției către sălile de judecată? Și dacă de atâtea ori au reușit să-i sperie, de ce n-ar fi reușit și acum? Deși au trecut 30 de ani…
Să nu vină acum colegii lui mai vechi ori mai noi, politicieni ai PSD și jurnaliștii angajați cu ziua să ne spună cât de gingași au fost ceilalți cu încarcerații atunci când sarcina procurorilor și a judecătorilor era „să înfăptuiască politica PCR în domeniul justiției”, fiind socotiți in corpore activiști de partid, ca și polițiștii, securiștii, funcționarii… Că în timp ce colegul lor, Augustin Lazăr, era un torționar sadea, cei ce-l atacă acum erau curați ca lacrima!
Din cercetările aflate la dosar rezultă cu claritate ceea ce se bănuia demult: emanații revoluției, în frunte cu Ion Iliescu și Silviu Brucan, liderii pregătiți din vreme să preia frâiele statului, împreună cu brațul înarmat al FSN, general locotenent Victor Atanasie Stănculescu, general maior (r) Nicolae Militaru (reactivat ulterior, înaintat în grad militar și numit ministru al Apărării) și Gelu Voican Voiculescu au folosit Armata, Securitatea, Miliția, Trupele de Securitate și rezerviștii pentru a prelua puterea din mâinile tiranului ca s-o păstreze pentru ei înșiși. Căci, din nenorocire pentru România, revoluția a fost o bătălie cu mijloace necinstite pentru preluarea puterii politice în propriul interes, nu al libertății, dreptății și al democrației pentru poporeni ca în celelalte țări din fostul lagăr sovietic, așa cum se laudă.
Așadar dosarul revoluției a ajuns în instanță, însă decizia cea mai grea va fi la judecata de apoi. Nicio pedeapsă pământeană, oricât de aspră, nu-i va putea învia pe „tinerii frumoși și liberi”, deveniți eroi într-o țară care-i desconsideră mișelește și acum ca „tefeliști”. Nicio decizie a instanței nu ne va putea recupera acești 30 de ani de bâlbâieli politice și nici nu va putea repune statul de drept și democrația la locul cuvenit decât după ani mulți de implicare cetățenească și alegeri corecte.
Cum au procedat cu propriul popor vajnicii luptători din grupul Iliescu? Au creat o psihoză teroristă cu diversiuni și dezinformări, cu consecințe pe cât de tragice, pe atât de inutile: cu peste o mie de morți și peste două mii de răniți degeaba, doar pentru a pune Iliescu și ai lui mâna pe butoanele puterii. Definitiv. Deși nenorocirile revoluției au fost evidente, s-au împăunat și încă se împăunează ca eliberatori ai „românilor” de sub tirania ceaușistă. Le-a plăcut la nebunie să apară în fața poporului pe cai albi, făcându-se stăpâni peste o populație îndobitocită cu manipulări ordinare despre „democrație originală”, drepturi și libertăți, despre bună guvernare și bunăstare.
Răul făcut atunci s-a împrăștiat apoi în toată România și în toată clasa politică: toate partidele născute din mantaua FSN și-au împărțit țara ca pe o feudă și au pus prada la cheremul baronilor, iar partidele istorice au fost penetrate de oameni verificați, duplicitari, securiști cu state vechi. Îi vezi de fiecare dată când vreuna din deciziile dure de reformare a statului și a societății, de curățare de ceuașism și securism sunt puse în aplicare, vezi Proclamația de la Timișoara, vezi legile de deconspirare a securiștilor și a regimului criminal dinainte de 1989. De ce o fac? Fiindcă „pot”. Pentru ei democrația și statul de drept sunt un moft, iar Justiția independentă constituie un real pericol.
Acum despărțirea de trecutul odios poate deveni ireversibilă prin integrarea deplină în Uniunea Europeană și NATO, prin întărirea filonului european și a Justiției. De aceea agitația actuală a politrucilor și bătălia pentru privilegii în Justiție ale majorității de guvernământ sunt maxime.

Petru Tomegea

Mesajul duplicitar al Guvernului

Meteahna duplicității mesajului politic al puterii de guvernământ nu e nouă. România devenise „celebră” pe vremea regimului Ceaușescu pentru discrepanțele vizibile de la o poștă între ceea ce scria în legi și documente de partid și ceea ce se întâmpla în realitate: aveam cea mai umană dintre societăți, dar cetățenii răbdau de foame, frig și stăteau cu frica de Securitate în sân; dreptatea și egalitatea în drepturi erau perorate la toate congresele și plenarele PCR, dar marii mahări de partid nu răspundeau penal ca tot omul de rând și trăiau în lux și bunăstare mai ceva ca șeicii arabi și regii. Asta însemna „legalitatea socialistă.” În cei 45 ani de comunism, deveniserăm oaia neagră a lumii civilizate în ceea ce privește respectarea drepturilor omului: una ziceam și alta făceam, iar securitatea lansase un zvon, și el duplicitar: Ceaușescu semnalizează la stânga, dar face la dreapta! Numai că dreapta era încarcerată în țara noastră încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej și a bolșevicilor.
După 1989, populația a scăpat la libertăți și drepturi la care nici nu îndrăznea să viseze înainte, dar tovarășii au recuperat „pierderile” imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990, iar de atunci ni le dau cu țârâita sau nu ni le mai dau deloc. Ceea ce a făcut ca Europa civilizată să-și întoarcă fața de la România, iar suspiciunile de autoritarism, de ceaușism securist și abuzuri împotriva drepturilor și ale libertăților individuale n-au mai dispărut.
Pe acest trend a venit guvernarea PSD la sfârșitul lui 2016. Ei, bine, tocmai pe acest teren s-au dezlănțuit bătăliile politice ale actualei Puteri: dintr-o dată liderii cu dosare penale s-au considerat discriminați de a treia putere în stat, de Justiție, ca făcând parte din statul paralel, iar legislația anticorupție a fost răscroită după nevoile personale în sensul de a scăpa nepedepsiți de legea penală. Așa ceva este de neconceput într-o țară democratică!
De aceea, Uniunea Europeană, NATO, ambasadele țărilor prietene au reacționat din ce în ce mai dur. De fiecare dată diriguitorii și liderii de partid în cauză răspundeau la fel ca înainte de 1989: România este stat suveran, iar statul de drept este respectat. Românii au aceleași drepturi și libertăți ca în toate democrațiile avansate, ba chiar ceva peste. Toate hotărârile Curții Constituționale coincid cu principiile enunțate de Comisia de la Veneția și MCV, ca atare protestele liderilor occidentali și ale cetățenilor nemulțumiți de reformele PSD sunt manipulări grosolane ori sunt fără obiect. Și chiar vicepreședintele european Timmermans s-a ales cu dosar penal ca dușman al României!
Numai că în țară războiul cu Justiția continuă, probabil până când toate dosarele politicienilor corupți vor fi albite, iar foile cu cazierul acelora cu condamnări vor deveni Albă-ca-Zăpada. Or frica înalților funcționari ai UE tocmai aceasta este: dacă în România corupții pot scăpa de închisoare, de ce n-ar scăpa și-n Italia, Franța, Spania, Germania…? Fiindcă nimeni nu se mai îndoiește că Guvernul Dragnea va merge „până la capăt” cu albirea, punând sub comandă politică justiția, iar mesajul cu atacurile împotriva României și cu falsitatea necazurilor din legile justiției asta înseamnă.
Același mesaj duplicitar este lansat și cu ocazia referendumului pe teme de justiție: și pesediștii cică vor luptă împotriva corupției, vor stat de drept și integrare mai bună în UE! În fapt, însă, își pun mercenarii și trompetele să atace UE, tratatele și legile ei de funcționare de câte ori „pot”. Iar un motiv important îl constituie prezența în Occidentul democratic și civilizat a unei diaspore românești de peste 4 milioane de votanți. Deoarece diasporenii nu votează niciodată PSD, dreptul lor la vot va fi doar pe hârtie. Ca pe vremea lui Ponta.
Firește că mesajele duplicitare ale guvernanților mai demonstrează și altceva: lipsa de respect pentru cetățenii români contribuabili. Nu UE îi discriminează și îi desconsideră, ci tocmai înalții noștri dregători care-și urmăresc numai propriile interese.

Petru Tomegea

Întâi Decembrie a mirosit a 23 august

Au lipsit doar coloanele de oameni ai muncii, carele alegorice cu înfăptuirile măreţe, uteciştii, şoimii patriei şi hora naţională de partid. Nu şi copiile fidele ale fostului prezentator ceauşist, George Marinescu. Mereu la datorie.
Citind ditirambii oficinelor de presă, parcă mai ipocrite ca Scânteia anilor 1945-1950, când erai obligat să-ţi manifeşti „totala adeziune”, am avut impresia că neamul meu retrăieşte acelaşi coşmar. Coşmar întărit de declaraţiile sfidelnic-sforăitoare ale tuturor vedetelor de două parale.
Nu e de mirare că patriotismul nostru trece printr-o dramă: „Vremea frumoasă i-a scos pe români din casă. Le-a dat chef de petrecere…” (Evz.) La televizor nu s-au văzut nici români fericiţi, nici chef de petrecere. Din contra, mohoreală, plictis şi festivism desuet, deprimant. Revoltaţii n-au avut loc în prim-plan.

23 august n-a pierit

Verificând acurateţea informaţiilor, am aflat că militarilor participanţi la demonstraţia de forţă pedestră, motorizată şi aeriană li s-a cerut să vină cu familiile, cunoscuţii şi prietenii, fiecare unitate având datoria să „acopere” o anumită zonă.
La fel se întâmpla şi pe vremea comunismului victorios. De acolo au învăţat-o organizatorii actuali: ca militari TR şi ai unităţilor arondate municipiului Bucureşti, eram îmbrăcaţi civil, apoi aşezaţi în dispozitiv şi-l ovaţionam ori aplaudam la comandă pe Ceauşescu, împreună cu eroica noastră clasă muncitoare, până răguşeam şi ni se înroşeau palmele. Fie iarnă, fie vară, fie frig, fie vipie. Vrei, nu vrei, aplauzi „meşter cârmaciul, mândră corabia!”
„Copii, mulţi copii. Unii, mici cât un steguleţ. În cârcă sau de mână. Dar şi părinţi, bunici, îndrăgostiţi, găşti de puşti rebeli. Cu toţii, parcă teleghidaţi spre Şosea. Cu toţii, foarte veseli”. E clar, jurnalistul Evz. a văzut alt film. Presa liberă a relatat pe larg cum au ajuns copiii şi tinerii cu steaguri acolo. Mici, mici, dar ghidaţi la ţintă, fericiţii puştani! Cu banii aceia nu mai bine se cumpărau cretă şi detergenţi la şcoli? Căci micuţii rebeli le aduc adesea de acasă. Dacă nu ştiaţi.

Gărzi civice?

Ceea ce nu pot înţelege e prezenţa „gărzilor civice”. Astea de unde au mai apărut? E noua USLA, cum se aude? Acolo sus nu e recesiune? Numai la şcoală, spital, cultură? Dl ghinărar primar Onţanu şi-a făcut datoria. Cu tot cu fasolea de rigoare şi ciolanul ori cârnaţul de post. Dl Oprea, ministrul nostru de războiu, aşijderea: Să trăiţi!
La fel şi „prinţul” Paul de Lambrino, nu se ştie în ce calitate, de os domnesc ori de mare luptător pentru Unire. El a fost cel întâi chemat lângă preşedintele în funcţie, sigur că nu i se va aşeza alături „fostul” rege Mihai I, şi el invitat, dar „printre alţii”. Aşa că, în loc de zi naţională, de bucuria reîntregirii şi a adunării împreună, ni s-a servit aceeaşi arie a dezbinării, cu fandoseală acră şi băţoasă.

Baia de mulţime la 7-8%

Ochiului atent al presei libere nu i-a scăpat un lucru: preşedintele şi-a făcut pohta, adică baia de mulţime, chiar în zonele cu „verificaţi” şi, ca să mai uite de huiduieli, i s-a dat fericita ocazie să-şi arate bucuria la vederea copiilor. Coincidenţă, tocmai în faţa primăriei lui Onţanu. Aşadar, Domnia Sa ştia ce se pregăteşte, a acceptat tărăşenia şi s-a dus ţintă unde trebuia. Aşa se ajunge la 7-8% în sondaje.
În consecinţă, reacţiile unor personalităţi de prestigiu n-au întârziat, scoţând în evidenţă decepţia: „poporul român a pierdut bătălia…”, spune Observatorul cultural. Colaboraţionismul cu un regim opresiv continuă într-o „maree de minciună şi de perversitate duplicitară”…

Regia şi ruşinea

La fel ca înainte, regizorii unor astfel de evenimente provoacă spaţiul public, fără a se chinui să găsească măcar ceva nou: se scot mulţimile în stradă, se focalizează imaginea pe grupuri dinainte pregătite şi actori docili, ca apoi mediile oficioase şi ofiţerii de presă să insiste tocmai asupra acestora, forjând o altă realitate, una edulcorată, rozaliu-portocalie: „Un grup de fete, frumuşele foc, îmbrăcate în uniforme cambrate, tocmai îşi termină numărul de jonglerie cu puştile. Lume multă pe margine. Trotuarele sunt pline. Baloane, steguleţe, cocarde, eşarfe”.
Dintre cei marginalizaţi, participanţi veniţi în nume propriu, şi la Arcul de triumf şi la Catedrala Unirii din Alba Iulia, s-a strigat mai tare ca nicicând cuvântul „ruşine!”. El exprimă cel mai bine zodia sub care actuala Putere politică îşi va încheia mandatul.

Petru Tomegea

Decuplarea politicului de resurse

Ideea nu e nouă, dar acum capătă legitimitate şi rigoare, deocamdată în discursul politic intelectualist. Ar fi putut fi temă importantă de campanie. Puncte tari ale analizei: puterea abuzează de bugetele publice, fie naţionale, fie locale, le exploatează în interes propriu, inclusiv prin intermediul firmelor „de familie” ori „de partid”. Văzută din presă, schema devalizării e simplă: comisioanele grase, numite „mălai”, „tain”, „bani de lapte la copii” şi umflarea de zeci, sute, mii de ori a costurilor. Verificările, amenzile, puşcăria, imputarea câştigului ilicit de către fisc nu-i înspăimântă, acestea vizându-i doar pe adversarii politici. Dacă deconectarea politicienilor de la fluxul bugetar ar deveni realitate, cică am scăpa de sărăcie, s-ar risipi şi jefui mai puţin. Medicii nu luptă împotriva tumorilor întrerupându-le fluxul sanguin? Aşadar, se bate iarăşi monedă pe depolitizare, ca imediat după ’90, însă acum nu se mai trece dintr-o extremă în alta, ci se procedează cu oarece măsură: politică ar trebui să se facă, dar nu la televizor, ci în parlament, consilii locale şi reviste de specialitate, ca peste tot în lume, iar executivul, mai jos de miniştri, să se profesionalizeze, devenind un bun şi stabil manager. Independent de factori partizani. Decizia trebuie să aparţină competenţilor, experţilor şi profesioniştilor, nu posesorilor de fler numiţi „animale politice”, ori liderilor „puternici”, cu pixul gata de procopseală, nici combinagiilor ori învârtiţilor aflaţi mereu la putina cu miere. Puncte slabe: „clasa politică” e privită otova ca „sistem ticăloşit”, or, iată, încolţesc şi nuclee de normalitate. Din păcate, nu vom avea prea curând o masă critică. În plus, se uită că executivele central şi local exprimă nu doar voinţa majorităţilor, ci şi doleanţele alegătorilor materializate prin mandatare.

Cum s-a ajuns la asemenea degradare a spiritului civic-democratic? După „specialiştii noştri”, după păreri exprimate de berbecii mediatici de partid când se referă la alţii, e clar: când nu-i dai peste mâna prea lungă, când legea îi lasă portiţe tot mai soft, care nici nu pot fi bănuite de ageamii ca noi, vechilului îi creşte osânza de neam prost mai ceva ca râtanului îngrăşat de Crăciun. Fiindcă demnitatea, cinstea şi onoarea ţin de bună-creştere: celor mai mulţi le ajung 7 ani de acasă, dar altora le sunt prea puţine două decenii de studii academice. Frecvent, duplicitatea şi delapidarea sunt sarcini de partid şi de serviciu: servitorii, loialii, lăudătorii năimiţi primesc sinecure şi posturi cu bugete „armonizate” doar în schimbul achitării unor „datorii” faţă de „naşi”.

Cum e la alţii?

La nordici, acuzele de acest tip au dispărut de mult. La englezi, americani, în genere, ţările din aria Commonwealth-ului, situaţia e aproape neschimbată de mai bine de un secol: pe lângă dimensiunile foarte reduse ale sectorului de stat şi diminuarea monopolului acestuia în favoarea proprietăţii private, particulare sau publice, cultul străvechi pentru onestitate micşorează posibilitatea de manevră a politicului în administraţie, şcoală, spital, sau servicii asistenţiale. Repartizarea fondurilor se face la vedere, după reguli clare, cunoscute şi acceptate de toată lumea, iar ingerinţa din afară e sancţionată rapid. Legal, posibilitatea furtului din ban public e exclusă, iar derogarea de la lege, încălcarea ei sunt excepţia, nu regula. Nici la fraţii de gintă latină plaga politicului nu îngraşă ca la noi pe posesorii de demnităţi, iar spaţiul mult mai redus al proprietăţii comune, sistemul legislativ eficace şi funcţional, disciplina tradiţională a ordonatorilor de credite limitează marja abuzurilor. Chiar dacă unele necurăţenii mai transpar în mass-media, faţă de ale noastre, par a ţine de normalitate.

Comparând grosso modo arhitectura statului român cu a celorlalte unde contribuabilul   n-are a se plânge de cine ştie ce malversaţiuni, se observă că instituţional şi jurisdicţional nu sunt diferenţe semnificative, ca atare generalizarea mătrăşirii banului public vine din politizarea excesivă a funcţiei, din ineficacitate justiţiară, din lipsa unui cult pentru legalitate şi corectitudine. Situaţia României este una fără precedent în democraţiile recunoscute: numirile în funcţie sunt prin definiţie atributul puternicilor zilei, unica promovare în posturi decizionale fiind aceea pe criterii politice. Nu există rău instituţional mai mare decât numirea politrucului habarnamist ca vătaf peste profesionişti şi fluctuaţia personalului decident în funcţie de desele schimbări de regim ori de umorile nu ştiu cui. Ca nu cumva să-şi tulbure loruşi interesele, nicio reformă nu merge până la capăt, aşa că în loc de profesionalism avem improvizaţie, amatorism, ţâfnă, orgolii de maidan şi ameninţări. Cariera înaltă nu e posibilă ori predictibilă fără a fi umilit de politic, de aceea tinerii capabili nici nu mai mizează pe vreun post în România, iar profesiunea şi-o aleg după necesarul de forţă de muncă în Occident.

De amintit şi obiceiurile româneşti din ultima vreme legate de funcţia publică, dominante fiind mita, slugărnicia, oportunismul, carierismul, culminând cu specularea tuturor posibilităţilor de îmbogăţire rapidă, eventual de căpătuire pe viaţă. Ca-n proverbul cu găina care se hrăneşte de unde scurmă.

În fapt, o decuplare adevărată nu e încă posibilă. E prea mare „foamea”. Ceea ce de la curţile Apusului se vede foarte clar. În consecinţă, se feresc de căpeteniile noastre ca de râie. Poate măcar limitarea dezastrului prin motivarea fiscului să-şi facă datoria, eventual prin asigurarea unui coeficient din banii recuperaţi. De asemenea, discutabile rămân nu realizarea bugetelor, totdeauna supravegheată de FMI, UE, ci defalcarea şi executarea transparente, în funcţie de necesităţi legitime, fără „contribuţia” beneficiarului, a intermediarului…

Petru Tomegea