Între oratori și prompter

Încă înainte de campania electorală a izbucnit o controversă legată de politicienii-oratori și politicienii-cititori (de pe prompter sau de pe foi). Și cum din orice în spațiul nostru public se încearcă obținerea unui cât de mic avantaj politic, nici de astă dată nu s-a scăpat ocazia. Cu ceva timp în urmă, se ironiza faptul că unii deputați și senatori nu se pot despărți de notițe. E de rău? E de bine?

De la agora la prompter

Este adevărat că în antichitatea greacă și latină, democrația a cunoscut fenomenul oratoriei, iar numele grecilor Demostene, Eschine, Lysias, Isocrate, Pericle, al romanilor Cicero, Iulius Cezar și Cato cel Bătrân care reușeau să-și convingă concetățenii în agora prin discursuri vor rămâne de-a pururi în paginile istoriei.
Nu știu dacă cititul de pe prompter sau de pe foi este neapărat atributul unui bun politician, dar știu că o mulțime de lideri mondiali (Barack Obama) apelează la această modalitate de a-și transmite mesajele către presă și public, fie citind discursurile mai importante de pe prompter, fie pur și simplu de pe foi. Dar n-am descoperit încă atacuri dure la adresa lor pe această temă, motiv pentru care se cuvin câteva explicații.

Modelele mele și oratorii

Aș aduce un sfios omagiu unor eminenți profesori universitari ca Lucian Blaga, Iorgu Iordan, Constantin Ciopraga, Ilie Dan… și al celei mai bune inspectoare de limba și literatura română pe care am cunoscut-o, Modesta Viorescu, pentru faptul că nu aveau timp să flecărească în fața învățăceilor, știind bine că fraza, știința și logica lor ar avea de suferit din pricina oralității, cu atât mai mult cu cât acestea ne deveneau modele.
Trecând la discursul actual, să remarcăm mai întâi două tendințe, nu neapărat contrarii: 1. nu foarte multe personalități contemporane au stat sau stau bine la capitolul retorică: patriarhul Teoctist, socotit îndeobște unul din marii retori ai Ortodoxiei, apoi politicienii Corneliu Coposu și Emil Constantinescu, iar din generația actuală, Crin Antonescu.
2. am remarcat, însă, intelectuali eminenți, oameni de știință și destui politicieni care, invitați prin studiouri TV sau aflați la tribuna parlamentului, la diverse manifestări politice, nu se jenează să-și citească discursurile ori intervențiile. De asemenea, marea majoritate apelează fără fandoseli la notițe, iar proporția acestora în organismele europene este covârșitoare. Poate și din cauza limbii.

De la retorică la vorbărie

Firește, oralitatea își are farmecul ei, mai ales în campaniile electorale. Și cum la noi campaniile electorale știm când încep, dar nu și când se termină, discursul politic pe care-l audiem zi de zi la televizor s-a transformat în politicăreală și vorbărie, moderatorii stimulând spectaculosul, încontrarea verbală, atacurile asupra preopinenților și a concurenților pe același culoar. Or politică nu înseamnă doar confruntare între oameni, ci mai ales confruntare de idei și proiecte.
Se pare că în această campanie s-a descoperit, în sfârșit, pericolul de a vorbi în zadar în fața cetățenilor, deoarece ca profesor de română care a învățat la școală despre oratorie nu pot afirma cu tărie că discursurile libere ale politicienilor noștri au tangență cu arta. Am remarcat adesea sclipiri, dar și tentația succesului facil prin butade, ironii și diatribe, preluate imediat de presă.

Politica e o știință

Nu este exclus ca de data aceasta demersul de a impune un alt stil de a face politică în România, unul cu mai multă rigoare argumentativă, cu prezentare clară și precisă, unul cu accente pe fapte, nu pe „gargară politicianistă” să aibă ceva rezultate. Oricine știe că politica este mai întâi de toate o știință și abia apoi artă a bunei guvernări.
Așa că euforia „oratorilor” apropo de avantajele oralității s-ar putea foarte bine să li se întoarcă asupră-le. Întrucât până la urmă electoratul își va da seama că unele discursuri menite să le capteze atenția sunt spectaculoase, dar goale de conținut, în timp ce altele prezentate cu acuratețe și responsabilitate, dar citite, vin cu idei și proiecte clare, ușor de reținut. Fiindcă întotdeauna textul elaborat în scris este superior discursului oral.

Petru Tomegea

Nici circul politic nu mai e ce-a fost

Abia scăpaţi din noaptea totalitarismului, priveam cu nesaţ la TV zi şi noapte spectacolul oferit de dezbaterile CPUN, un fel de parlament alcătuit 50% din FSN şi alte 50% din câte 3 reprezentanţi ai partidelor născute în focul acelor zile. Ochii însă ne erau aţintiţi spre legendarele figuri de politicieni interbelici, retorica şi gestica lor reuşind să lege cumva firul rupt al politicii româneşti de peste 45 ani.
Se regăseau acolo in nuce mai toate ideologiile de pe mapamond, mai toate curentele politice europene, dar şi destui şefi din varii sectoare economico-sociale, avocaţi, medici, profesori, „experţi” ai Securităţii şi ai Academiei PCR Ştefan Gheorghiu, mai toţi aduşi acolo de revoluţionari ca Brucan, Marţian, Iliescu. Cum a fost posibil? Simplu: personalităţile remarcabile ale politicii, gazetăriei, ştiinţei şi culturii făceau parte din structurile fostei securităţi, iar FSN nu avea încredere în partidele istorice.

Ce este circul politic?

E o combinaţie între actori, saltimbanci, măscărici şi politicieni devenită fenomen de masă cu sprijinul mass-media. De la ei au deprins românii să facă politică, fostele şcoli de partid dovedindu-şi repede inutilitatea. Principalii actanţi politici ai vremii au observat că imaginea publică, notorietatea se pot consacra prin intermediul câtorva gesturi şi fraze bine meşteşugite, de dorit cu încărcătură comic-beletristică, uşor de reţinut, încât era foarte greu de deosebit actorul de politician.
Notorie este existenţa, unică pe mapamond, a unui partid parlamentar din mantaua lui Caragiale, numit „liber-schimbist” cu destui adepţi şi chiar cu oarece rezultate. Căci la început circul politic a fost axat pe clovnerie-oratorie, mai toţi fiind mari meşteri la împerecheri de cuvinte şi sensuri care de care mai deocheate.

Fiind artă şi ştiinţă, politica ar fi trebuit învăţată

Privind fără mânie şi fără părtinire acele vremuri, e uşor de priceput că principiile şi doctrinele politice stârneau oroare, iar cei câţiva practicanţi erau repede taxaţi pentru vorbăria lor păsărească pe care nu o înţelegea poporul, aceasta fiind prima fază a politicii noastre de masă.
În absenţa unei adevărate elite credibile şi modelatoare, în condiţiile în care cei câţiva politicieni cu ceva activitate interbelică precum seniorul Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu erau desfiinţaţi, diabolizaţi, politicienii, buni, răi, aveau de gestionat treburile interne şi externe ale ţării.
Nefiind timp de carte, nici de studii politice, cu o şcoală politică nici azi prea răsărită, circul şi politicienii panglicari au continuat a face carieră, în timp ce politicienii şcoliţi cu greu prind un loc în colegii, consilii. Pe deasupra, beştelirea cărturarilor continuă de la cel mai înalt nivel.

Circul a început să plictisească

Necazul e că după două decenii de politici publice improvizate, de circ, vorbărie şi spectacole vetuste cu băi de mulţime aranjate pe bani, în sfârşit românii par să-şi dorească altceva, sau cel puţin aşa arată cele câteva sondaje. A nu se uita că rezultatele proaste ale guvernărilor recente au scos lumea în stradă, provocând demiterea a două executive.
Între timp, vechii actori au devenit cabotini. Neştiind să facă altfel de politică, se iluzionează cu succese facile: în loc să explice situaţia-limită în care s-a ajuns, îşi acuză adversarii, încercând să-i linşeze mediatic; în loc să-şi recunoască spăsiţi vinovăţia ca să câştige capital electoral fie şi prin victimizare, ies în faţa mulţimilor cu ameninţări la adresa celor de altă părere. Pentru că le lipsesc lăudătorii, îşi ridică singuri osanale.

Circul şi urnele

Azi circul politic a căpătat efecte hilare, fără a mai aduce cine ştie ce avantaje la urne. Merge mână în mână cu incompetenţa, provocând sărăcie şi daune nu doar morale greu de acoperit. În plus, amestecând în bătălia politica românească, de o parte ori de alta, tot felul de personalităţi ale UE şi organizaţii partizane occidentale, politicienii noştri vor pierde întâietatea în propria ţară, iar centrele de decizie se vor muta, ca în alte vremuri zbuciumate ale istoriei, în afara graniţelor.
În aceste condiţii, Parlamentul îşi va pierde din suveranitate, şi asta nu neapărat din pricina integrării mai strânse în UE, ci pur şi simplu din lipsa competenţelor şi a profesionalismului.

Petru Tomegea