De la republica lui Groza-Dej la Noua Republică

 

 

 

 

 

„Let the stars sing…, Let the Republic begin!” (Să cânte stelele…, Să înceapă Republica!) aşa a debutat o altă New Republic prin ianuarie, a.c. Republici însă există din antichitate, iar aceea a lui Platon e un model încă neatins. În lumea a treia, „noi” republici, noi şi originale democraţii, mişcări politice se nasc mai cu seamă la vreme de recesiune.

Evitând cărările glodoase ale patriei, politichia românească bate câmpii prin Galaxie, de unde ne aduce, deocamdată pe bloguri şi prin studiouri TV, o creaţie „nouă”, pueril-adolescentină, marca Internet-socializare: „Noi, fiinţele Galaxiei… uniune liberă a planetelor… prosperitate, libertate pentru toţi… New Republic”.

 

Gogoşi şi cuvinte-cârlig

 

O mulţime de gogoşi deodată! Sunt şi aiurea exaltaţi care, prin intermediul vocabulei „nou”, speră să ajungă la putere într-un iluzoriu guvern universal. Frate bun cu cel secret ori mondial, sionist, din umbră, de nu Bilderberg – momeală şi manipulare. Suntem imbatabili la scenarii fantasmagoric-păguboase.

Dar cuvântul-cârlig „nou” are totuşi temei istoric. Republica la români a debutat sub rele auspicii, pe un scenariu de opera buffa scris de un alt revoluţionar ambetat, Alexandru Candiano-Popescu, şi eşuat în doar câteva ore penibile pe străzile Ploieştilor. Caragiale i-a devenit cronicar fără voie în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. No comment!

 

Părinţii republicii: Groza şi cu Dej / Bagă spaimă în burgheji

 

Republica avea să se instaureze în fapt printr-o mascaradă la 30 decembrie 1947. Perceput ca act samavolnic al cuceritorului, poporul român n-a catadicsit să-i legalizeze certificatul de naştere, scris de Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, cu ţevile tancurilor sovietice îndreptate către Rege. Ca să nu iasă de sub vitriolul caragialesc, Ceauşescu a transformat această făcătură ilegitimă în republică socialist-prezidenţială cu sceptru monarhic, şi azi ispititor.

Mişcarea Populară „Noua Republică” şi-ar putea face loc în spaţiul public deoarece poporenii s-au săturat de sărăcie, politicianism, ipocrizie, corupţie, incompetenţă şi politicieni de paie. Ar cam fi nevoie de o schimbare radicală. Însă…

 

Cum sună viitorul?

 

Viitorul sună cinic. Iniţiatorii, deşi intelectuali cu pretenţii, nu pot înlocui mantaua despotică a lui Machiavelli cu ceva actual, viabil, modern. N-au învăţat să creeze o nouă formaţiune altfel decât dezbinând, provocând tulburări şi dispute, căci cultura politică românească se află sub zodia urii dihotomice, semn al primitivismului.

Noua formaţiune politică, în caz că va depăşi faza confuziei între dorinţe şi realitate (wishful thinking), va întâmpina o serie de dificultăţi, unele greu de surmontat. Va înlocui sau nu partidul de la putere cu tot cu caii săi bălani? Se va crampona ori nu de culoarea verde-portocaliu? Va reuşi ori nu să atragă alte bazine electorale în afara celor ce azi alcătuiesc nucleul dur al PD-L de 10-15%?

Pariind în continuare pe Traian Băsescu, a cărui miză prim-ministerială s-a veştezit, trăgând abraş pe şmecheriile cu reforma constituţională şi regionalizarea când ambele au nevoie de referendum şi acordul a două treimi din membrii Parlamentului, scorul s-ar putea să nu-i legitimeze electoral în 2012.

 

Noua Republică, dreapta şi Monarhia

 

Intrigă însă poliloghia despre coagularea polului de dreapta, visul dlor Stoica, Stolojan & co pasat mentorilor noii „mişcări”. Asemenea iluzii mai fac azi cât o ceapă degerată. Şi apoi, dezertorii liberali n-au fugit degeaba la stânga eşichierului în 2006, unde se afla PD! Nimic nu-i îndreptăţeşte azi pe oportuniştii de atunci să conducă dreapta românească, de moment ce joacă la cacealma: semnalizează dreapta că dă bine, dar pe din dos o cotesc la stânga, singura aducătoare de voturi în România. De aici antipesedismul lor „doctrinar”.

Noua Republică ar trebui mai întâi să devină credibilă, cel mai important obiectiv fiind legitimarea regimului republican, în condiţiile în care monarhia recuperează rapid terenul. Nu degeaba se strofocă preşedintele s-o mârşăvească. Impunerea formaţiunii va fi dificilă în condiţiile în care analiştii deja aduc în discuţie asemănări cu extremiştii fascişti interbelici. Lipsa de experienţă a iniţiatorilor îşi spune cuvântul: când vrei ca pisica să prindă şoarecii din şură nu-i pui clopoţei la gât.

 

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce planuri are Guvernul Boc cu noi?

 

 

 

 

Până acum, niciunul aducător de speranţă pentru cei mulţi. Se visează pe sine mereu la butoane şi vedetă la televizor. Noi suntem o entitate neglijabilă, bună doar să le asigure diriguitorilor existenţă luxoasă, să le plătească serviciile, limuzinele scumpe, bodyguarzii şi secretarele, inclusiv parangheliile la restaurant după tăierea panglicilor.

Să nu se vadă, propagandiştii de partid învăluie totul într-o gargară zgomotoasă menită a ascunde realitatea, să nu piardă voturi. Deoarece sărise calul, a căzut nitam-nisam capul lui Lăzăroiu-Moţoc – poveştile lui „cu cântec” explodau în spaţiul public mai dihai decât ale preşedintelui. Apăruse un jucător în plus!

 

Grija fata de cetăţean

 

Încă din campaniile electorale din 2008-2009, apoi din cele 30 de luni de guvernare Boc, dimensiunea socială a programelor economice lipseşte, ca şi cum politica oficială n-ar avea ca obiective bunăstarea, educaţia, sănătatea poporenilor, ci doar imnurile îngerilor în al nouălea cer al Puterii.

Simptomatic este că, în octombrie 2010, dl Baconschi enunţa cu emfază: „temele pe care le avem ca naţiune în următorii zece ani… sunt foarte limpezi(!)… să reformăm statul, începând cu legea fundamentală, …să ne reinventăm identitatea naţională(!), rolul instituţiilor publice şi …să rescriem(!), în termenii unui pact social modern, contractul politic între stat şi cetăţeni”. În timp ce în România se rabdă de foame şi se moare de bolile înapoierii şi ale subdezvoltării. Pentru că nimic din ce declară nu are legătură cu Externele, nici măcar cu Executivul, în orice ţară normală aşa ministru ar fi fost trimis la plimbare.

 

Vremuri tulburi

 

Timpul a trecut, temele au rămas în aceeaşi stare, în schimb românii au ajuns săracii de la marginea UE. Nimeni nu-i vrea. Reinflamarea crizei ar fi cerut competenţe, pasiune şi seriozitate, pentru a genera şi efecte pentru populaţie. Abia în ultimele zile preşedintele vorbeşte de locuri de muncă, dar înlocuirea salariului minim cu plata cu ora va duce la exodul forţei de muncă.

Ţintele sunt mereu altele. Iată ce zic însă activiştii portocalii după vizita de lucru a dlui Băsescu în SUA: „Una peste alta, am bătut palma cu «licuriciul». Cui nu-i place, e aşteptat la Moscova! Cică au ruşii ăia, de la frig şi votcă, o potenţă!!!” (Evz); sau „a fi pro-american presupune a fi pro-român” (RL).

Cu citate scoase parcă din Scânteia lui Brucan, cu vorbe de clacă, agramatisme şi triumfalism proletar nu e de mirare că puterea portocalie se duce pe apa sâmbetei. Că viitorul politic românesc e scos la mezat. Deşi suntem membri UE şi dorim să fim primiţi în Schengen, să facem parte din strălucita stirpe a democraţiilor occidentale, deşi popoarele europene ne sprijină cu bani grei eforturile de a ieşi din înapoiere, noi mizăm din nou pe cai verzi.

 

De ce nu învăţăm nimic?

 

Nu învăţăm nimic din atitudinea Angliei, a Germaniei, a Franţei şi a altora, inclusiv a SUA, de a cultiva relaţii bune cu toate ţările. S-ar putea specula o mulţime de oportunităţi. Ce e bun pentru Anglia, Germania, SUA nu e bun şi pentru România? La fel ne-am tăiat craca de sub picioare şi înainte de ultima mare conflagraţie mondială, când ultimatumul sovietic ne-a găsit fără aliaţi, singuri între coloşii de la Apus şi Răsărit.

Dar, dacă Puterea nu este în stare de altceva, pentru ce avem Opoziţie? Ce ne păzesc păzitorii? Cine-i păzeşte pe înşişi păzitorii? Am căzut iarăşi în dilema antică din Republica lui Platon: „Quis custodiet ipsos custodes?” Nimeni. Îşi consumă energia în lupte intestine, pe candidaturi, care cu cine şi cu ce. Or locul lor era pe meterezele cetăţii.

 

Ce fac alţii?

 

Să vedem ce-şi propun guvernele în ţările democratice. În SUA, chiar când dl Băsescu tremura de emoţie, (vine-nu vine?) dl Obama se afla pe teren, căuta mijloace financiare şi oameni să dezvolte economia, industria, să creeze noi locuri de muncă şi să le susţină pe cele prezente. Până şi România va pune umărul(!) la sprijinirea marii companii Lockheed Martin, cumpărând cu bănuţul văduvei şi al sărmanului avioane F16. Să-l facă fericit pe dl preşedinte.

Te pomeneşti că, în afară de incompetenţă şi sărăcie, urmează să ne atace te miri cine.

 

Petru Tomegea

 

Televiziunea – calea spre putere

În România puterea se dispută la televizor. De aceea, cine urmăreşte fără discernământ emisiunile politice TV riscă să se lase înşelat de aparenţe, de imagini contrafăcute ale unor evenimente, de ştiri redactate şi selectate părtinitor. Situaţia readuce în discuţie experimentul gnoseologic al lui Platon (Republica VII) în care spectatorii preferau umbrele văzute pe un perete al peşterii, nu jocul nemijlocit al actorilor.

Fără a pretinde efort intelectual, dansul umbrelor constituie un surogat al realităţii, creează ca orice drog dependenţă şi forme mentale perverse, iar pierderea iluziilor se lasă cu frustrări. Intoxicaţi de propagandă politicianistă, suntem pe cale să ne pierdem conştiinţa de sine ca popor, comportându-ne asemeni unei adunături pestriţe, uşor de manipulat prin duplicitate, mesaje camuflate şi subliminale.

Dezarticularea opiniei publice

Posibilitatea formării corecte a opiniei publice e redusă când adevărul e contrafăcut, iar informaţia astfel fabricată se livrează la calup, interpretarea făcându-se în alb şi negru: ce e bun pentru activiştii Puterii e rău pentru cei ai Opoziţiei.

Starea de fapt a devenit intolerabilă: populaţia e împărţită în tabere antagoniste, în ai noştri şi duşmani, iar ţara e aruncată în schisme greu de împăcat. E nevoie de profesionalism, nu de exacerbarea dorinţei de a puncta electoral. În locul războiului fratricid între români, concurenţa pe programe politice şi economice ar constitui un câştig pentru arta bunei guvernări şi starea de normalitate.

Cine sperie lumea adună voturi

Spirala exagerărilor TV, de o parte şi de alta, poate declanşa panică: România se prăbuşeşte, economia naţională e doborâtă de criză, leul se află în cădere liberă, preţurile cresc năucitor, va fi instabilitate socială, avem vulnerabilităţi ca ţară etc. Pe fondul apocalipsei, atribuită când Puterii, când Opoziţiei, se speră câştigarea viitorului scrutin.

Ca să-şi poată spori audienţa pentru parti-pris-urile lor, activiştii partidelor sunt în stare să îngrozească naţia cu născociri coşmareşti, exagerând proporţiile necazurilor până la cataclism universal.

Sunt soldaţi scrupuloşi în slujba puternicilor zilei, a celor ce poftesc nemăsurata putere. Urmărindu-i la lucru, realizezi că vechile servicii de propagandă nu şi-au upgradat stilul primitiv, primejdios şi iresponsabil, o naţiune întreagă asistând neputincioasă la jubilarea neruşinată în faţa necazurilor aproapelui.

Depravarea – sursă de rating

În caz că nu reuşesc să determine disperarea în masă, nevoia de rating îi împinge în altă extremă: bagă distracţii de cartier în care arta se rezumă la scene groteşti ori cu conotaţii sexuale, căci muzică, teatru nu mai însemnă artă, voci şi orchestră, ci mişcări ale zonelor erogene în gros-plan. CNA nu se simte deranjat decât de injurii, calomnii la adresa Puterii, nu de mătrăşirea adevărului, nici de promiscuitate.

Printre poze deocheate, beştelirea fie a deciziei administrativ-politice, fie a Opoziţiei  aduce notorietate în România, sugerându-se implicit că monopolul bunăstării generale se află la mâna analiştilor şi a politicienilor din studiouri.

Judecată astfel, televiziunea ultimilor ani arată jalnic. Nu naşte nicidecum pui vii. Nu ne învaţă calea propăşirii, ci ne asmute pe unii împotriva altora. Însuşi guvernul oferă motive: se laudă cu stoparea recesiunii, ceea ce pare îndoielnic, dar susţine concomitent că mărirea salariilor e periculoasă.

Succesul şi decesul

La fel, bugetul permite finanţări, altădată de neconceput, pentru stadioane, pârtii de schi, patinoare etc., în timp ce destui ştirişti, analişti din partea adversă prognozează decesul economic. Nici unii, nici alţii nu ştiu să încurajeze tendinţe pozitive. Doar încăierarea şi mersul racului.

Delegitimate de activitatea precară în serviciul cetăţeanului, dar mai cu seamă de impotenţa ideologic-programatică, de lipsa unei viziuni asupra viitorului comun, televiziunile  s-au împotmolit în mlaştina intereselor partizane, fundamentându-şi discursul lamentabil pe nenorocirea sărăcenilor.

Atrag privirile asupră-le prin gestică şi culori ţipătoare de cocote bătrâne, dansul umbrelor de pe ecran adormindu-ne raţiunea. N-am învăţat să stăpânim prezentul decât prin simţuri.

                      Petru Tomegea