Traian Băsescu și agenda publică

Încă dinainte de a accede la cea mai înaltă demnitate în stat, actualul președinte și-a croit propria strategie în relația cu mass-media și, implicit, cu cetățenii, iar aceasta i-a adus mai mereu succese. Mulți analiști susțin că succesele îi aparțin mai cu seamă sieși și funcției sale, și mai puțin nouă, celor mulți, la fel cum alții iau în considerare rolul său reformator. De aceea activitatea sa de făuritor al agendei publice merită discutată și cunoscută.

Tactica: din centru spre margini

Ce îl determină să apară atât de des în zona cea mai vizibilă a spațiului public, adesea spre exasperarea oponenților săi? Se spune că vrea să se afle în mijlocul evenimentelor spre a le putea influența. Atunci când evenimentele lipsesc, încearcă să le provoace și să le anticipeze evoluția ca apoi să le poată stăpâni. Avantaj: întotdeauna faptele devin evenimente de presă.
Iar pentru aceasta nu avea decât o posibilitate: să facă în așa fel ca agenda proprie să devină agendă publică, iar mediile, jurnaliștii, analiștii și politicienii să comenteze zile, săptămâni și uneori chiar luni în primul rând temele lansate de președinte. Nu mai punem la socoteală că unele declarații sunt reevaluate după ani și ani. Iar atunci când subiectele se epuizează mai repede sau când sunt necesități stringente, aparițiile sale devin și mai frecvente.

Puterea și mijloacele de comunicare

Strategia aceasta este cunoscută din vremuri vechi: a stăpâni agenda publică era un atribut al puterii politice. Înainte ca politica să genereze decizii, schimbări, e nevoie să fie lansate ca teme de discuție. Evident că toate trebuie să aibă legătură cu personalitatea liderului, cu participarea, cu imaginea și notorietatea acestuia.
Încă din antichitate, apoi în Evul Mediu, liderii ieșeau în agora și se adresau poporenilor, având astfel o comunicare directă cu supușii sau prin intermediul oratorilor. Odată cu apariția cărților, a presei, cu dezvoltarea mediilor audio – video, posibilitatea de a se adresa direct cetățenilor e folosită la maximum, iar Traian Băsescu nu a avut de ales.

Victime și eșecuri

Deoarece a face politică în România nu este un lucru la îndemâna oricui, cu atât mai mult cu cât adesea fenomenele noastre politice nu se desfășoară după regulile clasice. Ca urmare, drumul personajului nostru este presărat cu destul de numeroase victime: Victor Ciorbea cu tot cu guvernul său, Petre Roman, Adrian Năstase, învins la prezidențiale în 2004, Mircea Geoană, în 2009, liberalul Decebal Traian Remeș, însuși PNL prin ruperea grupării Stoica – Stolojan și alipirea acesteia la PD etc. De altfel, nu e zi ca presa să nu i le reamintească și să nu îi adauge nume noi.
Pentru a înțelege mai ușor, recapitulăm câteva sări de fapt: în 2010, când Guvernului Boc i-a lipsit curajul de a-și asuma reducerile de salarii și pensii cu 25% respectiv 15% sau când România avea acută nevoie de un împrumut de peste 20 de miliarde €, a ieșit în direct la televizor garantând decizia cu propria funcție. Disputată în spațiul public mai bine de un an, populația a reacționat cu duritate abia în iarna – primăvara lui 2012 când guvernele percepute ca vinovate au demisionat la presiunea străzii.
Este una din puținele situații încheiate cu un eșec: PDL a pierdut guvernarea, trecând în Opoziție, motiv pentru Traian Băsescu să se dezică de cei ce nu au agreat-o pe Elena Udrea la președinția PDL și să încurajeze transformarea Fundației Mișcarea Populară în partid.

Moștenitorii

Interesante sunt și încercările de a impune candidaturile preferate la alegerile prezidențiale: Mihai Răzvan Ungureanu, Monica Macovei, Cătălin Predoiu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, George Maior, Emil Boc, Daniel Morar, Elena Udrea…, numai că lungimea listei dovedește că președintele nu a avut pregătită o anume strategie pentru a-și lăsa un urmaș în cea mai înaltă funcție în stat.
Din cele de mai sus se vede cu claritate că lui Traian Băsescu îi place să alcătuiască agenda publică, să se afle mereu în centrul evenimentelor pentru a putea determina un anume curs politic. Care este acesta? În primul rând, cursul dorit de el însuși, dar motivând întotdeauna că e bun pentru România. Ceea ce nu va putea consemna decât istoria.

Petru Tomegea

Lucrătura politică, de la Bastus la WikiLeaks

 Sindromul făcăturii, al lucratului pe la spate bântuie politichia dâmboviţeană, dar nu e patent românesc. E născocit de când lumea. Primul „lucrat” pare a fi fost Ulise, iar Homer fixează pentru eternitate coordonatele mârşăveniei. Însă, cu toate eforturile peţitorilor, Penelopa nu cade pradă lucrăturilor ignobile, rămânându-i fidelă. La noi nu e lucrătură fără succes.

Astfel, strămoşul Bastus (Bicilis) s-a apucat de lucrături tocmai când romanii îi ameninţau hotarele, iar urmaşii lui au rămas în istorie ca pârâşi pătimaşi la curţile vizirilor. În fapt, cam la toate curţile de primprejur. Se săturaseră de ei până şi padişahii. Ca uneltirile să nu mai ajungă la urechile Înaltei Porţi, domnii îşi angajau capuchehăi, un fel de ofiţeri de (contra)informaţii, care să le bareze drumul. Chiar şi aşa au căzut capete de voievozi printre care al evlaviosului Brâncoveanu.

Dacă în Occident lucrăturile mai au oarece ştaif, legile cavalereşti nefiind ieşite cu totul din uz, la noi domină schemele joase, mojiceşti. Un model clasic de lucrătură a fost expus pe larg de I. L. Caragiale în „O scrisoare pierdută”. În mare, constă în porunca „să-l lucrăm pe onorabilul”, iar poliţaiul o duce „scrofulos” la îndeplinire. Să nu se pună rău cu „supiriorul”. Ca şi azi.

În prima etapă „îl dezarmăm cu desăvârşire” pe stimabil, ca apoi lovitura de graţie să-i înmoaie cerbicia, să-i toace ficaţii. Iniţiatorii se exprimă „curat şi desluşit”, dar de ieşit iese „curat-murdar”. Cu timpul, schemele s-au înmulţit, iar 45 ani de comunism au ridicat lucrătura la rang de mare artă: sute de mii de duşmani ai poporului zac prin canale şi gropi comune fără să le fi pus nimeni o lumânare.

Acum ţara e un şantier, iar lucrăturile nu se mai fac numai din vorbe, cu oratori tot unul şi unul, ci se foloseşte şi material didactic-intuitiv. Statagema a ajuns pe culmile gloriei cu cablograme, stenograme, filme, poze, cică „postprocesate”. Scopul: descreşterea adversarului în sondaje şi la urne vs. creşterea „comanditarului” prin aceeaşi manevră. Împotriva duşmanului năzuitor la jilţuri înalte mârşăvesc instituţii, organe specializate, remunerate din ban public, având asigurate finanţare şi suport mediatic după poftă.

Dacă n-a prins lucrătura, au pus umărul batalioane de asalt cu ortaci fioroşi, bine instruiţi. Pregătiţi pentru vremuri grele la Secu. Să-i lucreze din topor pe studenţi şi pe intelectuali cu barbă. Sunt şi firme de PR specializate, care fac bani buni din comunicarea „unidirecţionată”.

Avem şi mărturii, informaţii ale unor personaje celebre. Sub semnătură. La acest capitol stăm mult mai bine decât suratele noastre europene cu democraţie avansată. Şi, ca un făcut,  „lucrătorii” fruntaşi în muncă sunt mintenaş şi fără vorbă multă promovaţi atât de sus, că le stă graiul. Adevărată meritocraţie pe stil nou.

De lucrături au suferit seniorul Coposu: moşier, maşini de făcut dolari, vândut serviciilor străine, ucigaş de ţărani în 1907, securist; Regele Mihai: vânzător de ţară, bagă naţia la stăpân, hoţ de tablouri din patrimoniul naţional, aducător de burgheji şi moşieri exploatatori pe cap de român necăjit; dl Constantinescu: Rona Hartner – actriţa şi o clonă, spion, activist pcr, Ţigareta I, II, III… La cazul Domniei Sale se lucrează fără odihnă. Remeş: caltaboşi, palincă, mită; Geoană: jacuzi, ruşi, soacră; Crin: soţie abandonată la greu, Băsescu şi iubitele, Blaga, ba era, ba nu mai e ( ultimele, aflate în lucru)…

Arareori s-au întors împotriva lucrătorilor. Lista mişeliilor are dimensiunile unui roman fluviu. Romanul nimicniciei noastre. A se observa că în unele cazuri nu iese fum până nu faci foc (Severin).

Că sindromul îl au şi alţii e drept, dar nu ne încălzeşte. Însă stârpirea sa ţine de civilizaţia politică şi implicarea instituţiilor statului de drept. Cât timp legea şi cartea n-au vreun efect, ne vom lăsa pradă emoţiilor stârnite de făcături, iar votul ne va fi influenţat de minciuni şi filmuleţe făcute la comandă în (de)favoarea nu ştiu cui. O industrie înfloritoare în vreme de criză. Ţine loc de politică. Pe banii noştri.

                                                                                                Petru Tomegea