Una din lozincile istoriografilor, ale ideologilor comunişti era că „cine stăpâneşte trecutul va stăpâni şi viitorul” (Orwell). Un observator atent ajunge uşor la concluzia că istoria noastră a constituit principalul cap de pod în îngenuncherea românilor, un popor nesupus, mereu cârtitor, călăuzindu-se mai mult după propriul interes decât după lege şi ordine, tradiţionalist şi conservator, greu de educat şi de instruit, dar cu atât mai uşor de manipulat din cauza înapoierii. Cu toate că a avut vecini mai mult ori mai puţin ostili, răul şi l-a făcut, şi-l face mai întotdeauna el însuşi.
De trăsăturile acestea de caracter au profitat cu vârf şi îndesat imperiile din jur, mai cu seamă noua putere născută la Răsărit după 1917, de astă dată brutal, de-a dreptul frustrant, prin adevăraţi „cai troieni” infiltraţi de bolşevici: Mihai Bujor, C. Stere, C. Dobrogeanu- Gherea, M. Roller, Ana Pauker, Bodnarenko şi atâţia alţi tovarăşi de drum, aparatcici năimiţi, cică din Tezaur, mulţi încă activi, pentru a veşteji tocmai cel mai puternic şi sănătos curent al vremii de până la 1918 conform căruia puterea poate fi generată doar de unire, temeiul înfăptuirii singurei patrii pe care au avut-o vreodată Românii (1918–1940). Principala grijă, singura teamă „de la origini până în prezent” ale imperiului de la est, ale celui otoman, ale celui habsburgic şi ale altora a fost ca nu cumva Românii să aibă o patrie unică, adevărată şi puternică unde să trăiască pentru vecie „într-un cuget şi o simţire”. După mulţi, chiar dintre compatrioţi, nici n-ar merita-o, nefiind încă maturizată conştiinţa unităţii de neam şi de ţară. Cu toate că a început un nou mileniu, acesta îi găseşte din nou dezbinaţi, dezarticulaţi, tot pe drumul transformărilor şi al „tranziţiei”, fără un proiect clar şi asumat, ca dovadă, lipsa suportului popular pentru formaţiunile politice.
Aşadar de-a lungul timpului Românii, ca şi strămoşii lor de altfel, sunt percepuţi de alţii ca o ameninţare…
Lucrarea, în două ediţii, care a stârnit gândurile de faţă aparţine lui Mircea Bălan şi are un titlu amar-ironic „Istoria trădării la români”, de la origini până la Mihai Viteazul, primul volum şi, de la Mihai Viteazul până astăzi, cel de-al doilea. Apărută în 2002, în condiţii grafice excelente, dar cu ortografie şi tehnoredactare execrabile, nu a stârnit emulaţia aşteptată. Desigur, conaţionalii s-au tot plictisit citind istorii, de la cele de culise până la cele academice, de la cele despre organizaţii secrete, oculte, adevărată fobie la noi, la administraţie, şcoală, bucătărie, până la monografia ultimului cătun. Dar să localizeze strict la români trădarea nu s-ar fi aşteptat nimeni, cu atât mai mult cu cât, slavă Domnului! au avut parte de ea şi alţii. Din nefericire, materia învăţată la şcoală nu prea face referiri, ba din contra, la asemenea incidente. Noi ştiam că strămoşii noştri şi-au apărat glia cu eroism, n-au râvnit niciodată la ce nu le aparţinea, iar de la Burebista la Băsescu este doar evoluţie, românii moştenind de la daci şi romani, de la Decebal şi Traian cele mai alese virtuţi. Numai că după atâţia tătuci şi tot atâtea „progrese”, am rămas în urmă cu mai bine de jumătate de veac faţă de ţările civilizate.
Din Istoria lui Mircea Bălan dispar legendele şi poemele eroice prin care autorii, mai cu seamă ai manualelor şcolare, aduc imnuri, ode şi elogii nemăsurate înaintaşilor, citând copios, fără discernământ, tradiţii, balade şi legende, poate cu speranţa că ceva tot se va răsfrânge şi asupra lor. De aceea, nu trebuie să mire pe nimeni că specialiştii străini nu prea ne iau în seamă.
Nu ne-a trecut prin cap că istoricii nu pun la bază adevărul gol-goluţ. Şocul este copleşitor când afli că istoria noastră este un lung şir de trădări, defecţiuni pe câmpul de luptă, care de care mai odioase şi mai neruşinate, mai lipsite de onoare şi de dragoste de ţară, tratate şi înţelegeri încălcate, dorinţa de a obţine puterea şi de a o menţine cu orice preţ etc. Eroi dintre cei mai merituoşi, domnitori cu dragoste de ţară, personaje ilustre implicate în propăşirea neamului binemerită de la urmaşi respect şi recunoştinţă, însă imaginea lor nu se poate să nu fie amestecată şi într-o faptă necugetată, degradantă, de la regicid, la înlăturarea mişelească a adversarului, chiar dacă acesta era soţ/soţie, fiu/fiică, tată/mamă, rudă ori nu, mai cu seamă dacă e vorba de putere politică. Nicăieri în lume, în afară de Asia poate, popoarele nu şi-au ucis ori alungat cu mai mare sete conducătorii, de la Burebista până la Ceauşescu. Nicăieri în lume mârşăvia nu ajunge în sfere atât de înalte: hiclenirea şi hainirea sfetnicilor, deseori chiar a domnilor, soţii de voievozi, şi nu numai, „dispărute” pentru a face loc altora, drept este că nici ele nu s-au lăsat „mai prejos”, surori şi fraţi care se omoară pentru tron, moştenire, avere sau îşi trimit copiii cu bună ştiinţă la moarte, uriaşe sume de bani publici dosite şi rămase în buzunare proprii; în lipsa curajului, pârâciuni la toate „porţile”, fel de fel de „făcături” pe care istoria nu le mai poate descâlci în vecii vecilor: asasinarea lui Mihai şi Tudor, se pare, caz unic, cu acordul generalilor proprii, pierderea unor teritorii moştenite de la strămoşi fără a se trage măcar un foc de armă, armistiţiul cu sovieticii urmat de ocuparea militară abuzivă a arealului naţional, revoluţia… etc. Dar parcă nimic nu doare mai mult decât trădarea lui Decebal de către apropiaţi, războirea lui Ştefan cu Ţepeş şi cu Iancu de Hunedoara, binefăcătorii săi, atacarea lui Matei Basarab de către Vasile Lupu. Sau ruşinarea Doamnei Movilă de către turci fără ca măcar un paloş moldovean să iasă din teacă. Şi lista ar putea continua nesimţit de mult, încât, asemeni cărturarilor poporanişti, nu poţi să nu te întorci cu faţa spre ţăranul nostru dintotdeauna, indiferent de naţie şi religie, pentru a-i aduce, cu evlavie, un prinos de recunoştinţă fiindcă, neştiut de nimeni, a zidit cu plugul şi cu turma, singurele arme cu care se cuceresc, se stăpânesc teritorii, o ţară şi un neam în care să ni se odihnească ciolanele şi sufletele.
Oricine s-ar întreba de ce manualele, cursurile şi chiar lucrările academice ocolesc cele mai multe dintre asemenea evenimente, omiţând prezentarea completă a greşelilor, a gafelor, a păcatelor noastre. Probabil că prof. Jacques Julliard are dreptate afirmând că noi, Românii, continuăm să suferim din cauza incapacităţii de a ne privi trecutul în faţă (apud „22”, nr. 725). Se vede semnul neputinţei de a recunoaşte bărbăteşte nişte păcate, de care, mai devreme sau mai târziu, fiecare cetăţean se va lovi, căci lipsa unei judecăţi drepte şi cinstite cu noi înşine ne-a afectat şi ne afectează ca un blestem. Spovedania este un însemn al puterii şi o garanţie a îndreptării, iar tăinuirea celor vădite, stigmat al slăbiciunii.
Dacă ar fi să se evidenţieze în ordinea importanţei şi a ocurenţei punctele slabe ale parcursului nostru prin „vremi”, dintre toate pare să se detaşeze inapetenţa conducătorilor români pentru carte şi învăţătură, fiindcă de la Burebista până la Cuza şcolile noastre, în afara celor confesionale, au fost de-a dreptul inexistente. Astfel, în timp ce în spaţiul nord dunărean dăinuia barbaria, Irlanda avea şcoli academice în care învăţa viitoarea elită a Europei sec. al VI-lea; înainte de apariţia primelor „ţări” româneşti, la sfârşitul primului mileniu, scoţienii se mândreau cu universităţi; cu două veacuri mai devreme ca Muşatinii şi Basarabii să-şi căsăpescă fraţii concurenţi la domnie, englezii învăţau deja la Oxford (1133) iar francezii la Sorbona (1257). De la origini până în prezent, nici unui conducător nu i-a dat prin cap că rămânerea noastră în urmă are o singură cauză şi un singur leac – învăţătura temeinică. Dacă nu ar fi existat universităţile lui Cuza şi reformele lui Spiru Haret asociate unei generaţii de intelectuali devotaţi, sacrificaţi apoi de cinismul Anei Pauker: „vinovat, nevinovat / canalul treb[ui]e terminat”, ţara, poporul şi limba română ar fi dispărut în neant. În timp ce marile culturi europene îşi modernizează şcolile, doctrina şi legislaţia referitoare la instrucţie şi educaţie, în România nu există preocupare mai înaltă decât îmbrobodirea electoratului pentru câştigarea puterii politice. De dotare, logistică instrucţională nici nu poate fi vorba. Amartya Sen, premiul Nobel în l998, susţinea că libertatea şi supremaţia unei naţiuni sunt date de către învăţământ şi sănătate. Când sunt acuzaţi de iresponsabilitate şi lipsă de patriotism, politicienii noştri sar ca arşi. Fără altă consecinţă.
Majoritatea faptelor urâte ale istoriei noastre se datorează lipsei unui cod de legi simple, clare şi respectate. Astfel ar fi putut fi salvate vieţile nenumăraţilor pretendenţi la succesiune, a stolnicului Cantacuzino, eminent istoric dar şi maestru al sforăriilor politice, a lui Miron Costin, cronicarul, ale atâtor personalităţi dispărute năprasnic în conflictele vremurilor de restrişte. Contrar celor susţinute de mai marii eclesiastici ortodocşi, cele zece porunci prind destul de greu la Români, iar legile şi respectul pentru ele încă trenează. Vina este căutată întotdeauna la alţii, iar cei puternici se ascund în spatele privilegiilor. Neavând vreodată un cod cavaleresc al onoarei şi al demnităţii, mulţi dintre noi şi-au pierdut respectul pentru valoarea morală, devenind fervenţi delatori sau îmbogăţindu-se peste noapte pe spinarea săracului şi a văduvei. Vina nu este numai a lor, ci şi a sistemului care a creat asemenea orori.
Prof. Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 