Politică fără speranțe

Formal, campania electorală s-a încheiat, dar nu am nicio siguranță că, în fapt, nu va continua. Fiindcă, „privind înapoi cu mânie”, de 27 ani o ținem tot într-o campanie. De aceea, hai mai bine să vorbim despre altceva: de obicei, astfel de evenimente constituie un bun prilej de a face atât bilanțuri cât și planuri. Ambele au o anume logică: ne bazăm pe faptele trecutului pentru a ne croi un viitor pe măsură. Nu visuri. Există și o componentă psihologică: renașterea speranțelor populare necesare parcurgerii unui nou ciclu de 4 ani.
Nu-mi dau seama de ce partidele au evitat bilanțurile ultimilor 4 ani, poate fiindcă nici Putere, nici Opoziție nu s-au aflat în ultimul an la guvernare, ci un guvern tehnocrat fără prea multe legături și obligații politice. Iar realizări mărețe în sânul partidelor, adică reforme și programe de întinerire și profesionalizare a membrilor eligibili pentru diverse funcții în aparatul de stat, n-au prea fost. Aș putea menționa una singură, pe cât de singură, pe atâta de timidă: renunțarea la balastul penal, deocamdată un început. De continuare mi-e frică să amintesc.
Or, în condițiile în care formațiunile politice n-au avut motive să-și susțină programele de guvernare și să ne cultive speranțele, nu mă aștept la cine știe ce rezultate de la viitorul Executiv, indiferent cui ar aparține. În al doilea rând, programe de guvernare în adevăratul sens al cuvântului nici n-au prea fost discutate, deoarece posibilitatea de a aduna voturi pe baza lor e aproape insignifiantă. De vină este lipsa de încredere în partide și politicieni, în clasa politică și în parlament. Și-au făcut-o cu propria mână.
Cu toate că în democrațiile consacrate activitatea programatică e generatoare de câștiguri electorale, în România democrația funcționează după alte criterii: primesc multe voturi cei ce promit marea cu sarea, cei ce dau pomeni, cei buni de gură care își atacă uneori suburban colegii, cei ce vin cu spaime și îngroziri precum furtul Ardealului, jefuirea țării de către străini, tăierea salariilor și a pensiilor, atacuri împotriva justiției…
Așa că vom avea ce am mai avut: o guvernare de azi pe mâine, cu reforme greu de pus în operă, cu multe ordonanțe de urgență, cu scandaluri parlamentare. Din nou vom socoti pe degete kilometrii de autostradă și investițiile, din nou ne vom plânge că educația și sănătatea sunt în derivă, că taxele și impozitele ne sufocă…
Și da, paradoxal, va fi liniște: mișcare sindicală nu mai există demult în România, liderii sindicali ai bugetarilor devenind simple curele de transmisie, ca pe vremuri, între partidul de stânga și autorități, iar în sectorul privat, mișcarea sindicală e sublimă, dar lipsește. Cu o excepție, industria automobilelor. Și, fiindcă mișcarea sindicală nu e în stare să-și susțină membrii, iar numeroasele ONG-uri sunt afiliate politic, ne îndreptăm ochii către presă, televiziuni, internet. Din păcate, partizanatul acestora e și mai evident: presa independentă e excepția, nu regula.
Acestea sunt principalele motive pentru care populația abrutizată de minciună și manipulare își pune speranțele într-un salvator, unul mesianic. Doar că mitul salvatorului a căzut și el în desuetudine, iar salvatorilor aleși ca atare le-au căzut aripile. Se pare că populația s-a lecuit: când te frigi cu… Ciorbea, sufli și-n… Băsescu.
Iată de ce speranțele s-au topit în ceața densă a intereselor politice mărunte, interese care arareori au coincis cu ale electoratului. Iar aici e vorba de democrație, de responsabilitate și reprezentare: ulciorul nu merge de multe ori la apă. Când, de 27 ani, le promiți cetățenilor că în guvernarea ta vor curge lapte și miere, iar oferta o constituie doar fărâmiturile de la masa guvernanților, când promiți școală și spital ca afară, iar copiii n-au nici măcar manuale și bolnavii își fac rost singuri de tratamente, medicamente, cum ar mai putea renaște speranța?
Nu cumva avem dreptul să cerem și noi în schimbul voturilor un alt fel de politică?

Petru Tomegea

Nu vă faceți că nu știți!

Liderii partidelor noastre și conducătorii unor instituții dau din colț în colț atunci când justițiarii le arestează membrii sau subordonații. Mai toți se fac a nu ști despre ce e vorba, iar câțiva în frunte cu prim-ministrul Victor Ponta cred că Justiția acționează la ordinul lui Traian Băsescu.
Argumentele lor? De o bună bucată de vreme sunt luați în vizor mai cu seamă aleșii PNL și ai PSD, deși Corpul de Control al Guvernului și Curtea de Conturi au trimis parchetelor sesizări cu abuzurile membrilor fostelor guverne Boc și Ungureanu.

Partidul e în toate cele ce sunt

În plus, câteva televiziuni de partid desfășoară o adevărată campanie de presă pe această temă, unele acuzând poliția politică, iar altele aclamând arestările. Fiind în anul cu două rânduri de alegeri, partidele și liderii lor au intrat deja în campanie electorală și, aflați în pană de programe și proiecte, preferă să atace Justiția.
La o repede ochire însă, necazurile penale ale partidelor și ale instituțiilor au trei cauze principale: promovarea cadrelor pe alte criterii decât competență, profesionalism și merit, mulgerea instituțiilor statului pentru întreținerea costisitoarelor mașinării de partid și nelipsita poftă de înavuțire a celor ce gestionează banul public.

Loialitate și complicitate

Întrucât despre ultimele două aflăm destule din presă și de pe culoarele tribunalelor, despre promovarea cadrelor se vorbește mai cu seamă la televizor, în încercarea de a puncta la capitolul imagine: ai noștri sunt grozavi, iar ai lor, incompetenți și corupți. Or discursul acesta maniheist, fără recunoașterea propriilor greșeli și metehne, nu s-a dovedit productiv în ultimii 25 ani.
Fiindcă iată numirile pe posturi, de la miniștri la șefii de instituții centrale și locale, au respectat mereu dorințele partidelor și ale formațiunilor politice, carnetul de partid. Iar în partide se poate înscrie oricine, fără niciun fel de discriminare. Așadar baza de alegere este mai mare sau mai mică în funcție de numărul membrilor și al CV-urilor existente în dosarele de personal. Ceea ce contează sunt loialitatea față de șef, uneori poate și complicitatea.

A cui pilă ești?

Deși partidele au un fel de școli de partid, încă nu am auzit de absolvenți ai Institutului de Studii Liberale, ai Institutului de Studii Populare, ai Institutului de Studii Creștin – Democratice sau ai Institutului Social Democrat „Ovidiu Șincai” care să fi făcut oarece carieră în politica românească. Asistăm la un adevărat cerc vicios: tinerii capabili și cu înalte studii nu manifestă aproape deloc dorința de a face carieră politică, în timp ce serviciile de personal promovează numai oamenii de încredere ai liderilor.
Așadar avem politicienii pe care ni i-au livrat școala de obște și societatea. De aceea nu e de mirare să descoperim inși inadecvați funcțiilor tocmai din pricinile de mai sus: ca să fii promovat ai nevoie nu de competențe și profesionalism, ci de susținerea unor „persoane importante”, de aceea carierele nu pot fi nicidecum predictibile și nici pe termen lung.

Ai partid, ai parte

Pe ce se bazează afirmațiile de mai sus? Pe câteva informații din dosarele procurorilor apărute în presă: „În anticamera şefului cancelariei primului ministru(…) inculpatul Duicu s-a întâlnit cu numitul Petre Tobă unde a discutat despre numirea în funcţie de conducere a coinculpatului Ponea”. Așadar, folosindu-și calitatea de președinte al Consiliului Județean Mehedinți, Adrian Duicu e acuzat că punea sau menținea în funcții persoane din cercul său de prieteni și colaboratori. E un caz singular? Nicidecum. Priviți și cum se făceau angajările la ROMATSA sau la alte instituții guvernamentale și agenții ca să vă convingeți că una scrie în lege și alta e realitatea.
Mai adăugați și declarația vicepreședintelui Senatului, Marius Obreja (PNL), care afirma că în ultima perioadă a apărut „fenomenul de pesedizare a structurilor Ministerului Afacerilor Externe”, că jumătate din consulatele României sunt ocupate de „oameni de partid”, fără studii diplomatice.
În consecință, coeficientul de încredere în „clasa politică” și în instituțiile democrației românești va rămâne la cota de avarie pentru multă vreme, iar noi ne vom plânge mai departe că avem politicienii pe care îi merităm.

Petru Tomegea

Când măsura politicului lipsește

De ce a coborât cota de încredere în politicieni și în instituțiile statului de drept atât de îngrijorător? De ce și-a dat duhul presa printată? De ce nu fac rating anumite televiziuni? Fiindcă s-a pierdut măsura ori fiindcă nu se mai măsoară cu aceeași unitate de măsură… Când vezi cu ochii tăi o realitate și vine cineva să te chiorască în față, evident că acel cineva, fie prieten, fie dușman, fie politician, fie jurnalist, nu mai contează. De demonstrat.
O vreme am citit ziarul lui Petre Mihai Băcanu, stând cu ochii pe Doina Cornea, Seniorul Coposu, Octavian Paler, regele Mihai…, dar, după alungarea lui PMP și schimbarea cu 180 grade a atitudinii față de adevăr, am renunțat. Au urmat la rând alte publicații, radiouri și televiziuni, toate abandonate în momentul când începeau să facă din negru alb și din alb negru.

Cum se prăbușesc idolii

Am crezut în Theodor Stolojan până la confiscarea valutei, la fel cum am crezut în Traian Băsescu până la pierderea flotei și la mătrășirea lui Petre Roman. De asemeni, am crezut în Adrian Năstase până la dirijarea preferențială a banilor guvernamentali pentru publicitate în presă. Am crezut și în Monica Macovei, dar numai până la concentrarea tuturor numirilor de magistrați în mâna președintelui, când am înțeles că Justiției i s-a hărăzit un tătuc…
Deoarece, ca ființă rațională, nu poți accepta să fii păcălit, mințit în față și pe banii tăi de către politicieni și mass-media, căci adevărul celor văzute și simțite pe propria piele nu poate fi contestat. Fiindcă un om rațional nu poate citi într-un jurnal că scăderea TVA la pâine cu 15% e o măsură bună, iar în altul, că e o măsură proastă, că exploatarea aurului la Roșia Montană și a gazelor de șist este necesară României pentru unii, dar catastrofală pentru alții, că președintele Băsescu a lovit un copil, sau că nu l-a lovit, deși nu pixelul albastru poate justifica prezența mâinii sale lângă fața copilului…

Jurnalism cu tendință

Analizând astfel de aserțiuni, ajungem la concluzia că atât unii politicieni cât și susținătorii lor din presă abuzează de interpretări forțate ale faptelor, manipulând pe față, dar de multe ori apare și un viciu de măsurătoare. Nenorocirea e că se folosesc unități de măsură diferite mai ales când este vorba de „ai noștri” versus „ai lor”.
De câteva săptămâni bune se discută despre privatizarea CFR Marfă, dar arareori ți-i dat să auzi adevărul: se privatizează pentru că statul s-a dovedit prost manager, că cineva ar trebui să plătească pentru asta. Nu plătește nimeni, dar, în schimb, este atacat cumpărătorul că nu ar avea bani în cont, deși participă la privatizarea căilor ferate din Grecia și Croația. Apoi este beștelit guvernul Ponta că privatizează o întreprindere strategică, dar acordul cu FMI, BM și UE tocmai asta stipulează.

Atacul pe extreme

La fel și cu construcția de autostrăzi: nu e cazul să reamintim câți km de autostradă au construit guvernul Boc, el însuși unitate de măsură, și miniștrii PD(L) care s-au perindat pe la Ministerul Transporturilor, inclusiv de nu știu câte ori Traian Băsescu. Să fi devenit catastrofală situația tocmai acum când încep să se vadă ceva rezultate?
Analizând cu atenție cele de mai sus, se observă că în spațiul public sunt discutate doar extremele, fondul fiind evitat cu bună știință. Numai că, după stingerea respectivei bătălii politice în care se atacă doar pe extreme, interesul pentru cunoașterea și rezolvarea fondului chestiunii dispare subit. De cele mai multe ori situația fiind îngropată pe vecie. Inclusiv de către cei responsabili. Așa au murit mii de intenții bune.

„Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”

Or prin natura lor, actele politicienilor, evenimentele politice curente nu pot fi la modul absolut bune, dar nici rele în totalitate, binele și răul coexistând într-o proporție mai mare sau mai mică în funcție de care trebuie evaluate. Ceea ce decidenții politici nu vor să înțeleagă, nici majoritatea jurnaliștilor care nu caută altceva decât să evidențieze meritele politicianului preferat ori să-l înjosească pe dușmanul acestuia.
Din dorința de a-și sluji stăpânul, în ultimul deceniu, mai toate ziarele printate și redacțiile lor au preferat dezinformarea și minciuna în locul adevărului, așa că au dispărut cu tot cu vremelnicii stăpâni. De aceea politica românească nu e în stare să slujească buna guvernare nici la 24 ani de la câștigarea libertății de exprimare. Libertate de exprimare care presupune însă accesul egal la adevăr și cunoaștere.

Petru Tomegea

Un model politic perimat – liderul autoritar

Discuția nu e nouă în spațiul nostru public. Încă din primii ani de libertate și democrație, numeroase articole și informații semnalau în presă cazuri de șefi de partide, de lideri de organizații, de miniștri, directori sau manageri, centrali sau la deconcentrate care confundau funcția și locul de muncă cu feuda personală.
Se mai întâmplă și azi să descoperim destule specimene de vătafi și jupâni care-și tratează angajații ca pe servitori, care confundă relațiile de serviciu cu cele cazone, poruncind și ordonând oricui le iese în cale.

Despre reforme degeaba

De aceea, prinzând momentul oportun, subordonații au început bătălia pentru reforme, pentru demnitate și drepturi egale, numai că, mulți dintre ei urcau apoi în jilțurile mult dorite având complexul șefului autoritar moștenit de la antecesor. Or asta ar putea explica insuccesul reformelor și slabele performanțe ale unor politicieni de top, caracteristici extrapolate de naivi asupra întregii clase politice.
A se remarca de la bun început că este vorba de înapoiere culturală, de lipsă de experiență, dar și de necunoaștere crasă a celor mai elementare reguli și principii ale managementului modern. Cine urmărește mediile occidentale știe că astfel de discuții arareori apar în public, iar, dacă totuși apar, sunt de o cu totul altă factură decât ale noastre. Vezi cazul fostului premier britanic, recent decedat, Margaret Thatcher sau ale fostului președinte francez, Nicolas Sarkozy.

Moda liderilor tari pierde teren

Acum pare a se fi acumulat o masă critică favorabilă deschiderii către democrație și parteneriat. Nu a fost totdeauna așa: imediat după anii ’90, destui analiști politici apreciau cu totul alte calități ale modelului de lider autohton. Sunt de reamintit numeroasele abordări despre Zeus și „lideri tari”, asemănați când cu masculii Alpha, când cu Zoon Politikon, politicieni „carismatici”, cu fler politic, cu „cojones” și „tari în instalație”, inși cu personalitate puternică, pricepuți la campanii electorale și la alegerea subordonaților. A se citi: singurii subordonați buni erau cei loiali, ascultători, „oameni de încredere”. Despre merite, performanțe, competențe se discuta mai ales în campanii electorale.
Modelul acela politic de succes își consumă momentan ultimele resurse. Motivele nu țin neapărat de succesul reformelor atât de clamate ale „clasei politice”, cât de anacronismul situației: dacă nu suntem în stare să ne reformăm singuri, vin presiuni uriașe din afara sistemului, iar timpul și tăvălugul implacabil al globalizării strivesc ce este perimat.

Schimbare cu anasâna

Pentru că după revoluție, dar mai cu seamă după admiterea în UE, România a intrat în circuitul apusean al valorilor, mai bine de un sfert din populație călătorind ori lucrând peste graniță, iar experiența și cutumele de acolo devin în scurtă vreme vectori ai schimbării, indiferent de atitudinea diriguitorilor. De aceea, uneori inexplicabil, lideri care păreau de neînvins până ieri, lideri puternici ale căror hotărâri cântăreau greu se confruntă cu greutăți insurmontabile în gestionarea agendei publice. Senzația celor mulți este că vremea lor e pe sfârșite.
Cum acționează tăvălugul schimbărilor? Cel mai important rol revine votului: alegătorii sunt cei ce produc schimbarea. Mai greu, dar o produc. Cine vrea să înțeleagă corect sensul votului din 2012 trebuie să țină cont că alegătorii nu mai sunt aceiași din 2007 și 2009 deoarece între timp au învățat pe propria piele ce înseamnă să te iei după aparențe. Liderii forțoși, dar populiști și manipulatori, mulți cu averi imense, mitarnici, cu campanii scumpe, cu mesaje și comportament aranjate de consultanți celebri fie au pierdut, fie au câștigat de pe poziția a doua sau a treia, după redistribuire.

Drum fără întoarcere

Alegătorii încep să priceapă că politicienii care își arată mușchii în campanii sau la televizor, care mint, manipulează și umblă mereu cu gogoși electorale o fac într-un anume scop, iar scopul respectiv nu se referă la binele public, nici la buna guvernare, ci la chivernisirea averilor proprii ori ale grupului, ale găștii de susținători.
Politica la ordin, decizia unipersonală, tonul poruncitor și arogant nu mai aduc voturi, iar mass-media par a se fi trezit pe parcursul anului trecut, dar mai cu seamă după scandalul numirilor la Ministerul Public. Se stimulează asocierile legitime, parteneriatele, înțelegerile la lumina zilei, evoluție care câștigă tot mai mult teren.

Petru Tomegea

Psihologia politicianului de succes

Întrucât profesionalismul arareori face casă bună cu presa noastră, iar analiştii macină fără efect aceleaşi teme personalizat-partizane, în România exercitarea puterii n-a devenit artă şi ştiinţă. Needucat civic, poporul a rămas şi el la stadiul de populaţie neinformată, votând în necunoştinţă de cauză ce i s-a oferit. Inclusiv o formă de guvernământ străină tradiţiilor şi obiceiurilor sale.

Critica fără discernământ a clasei politice, privită ca organism viciat în integralitatea sa, sugerează insatisfacţia generalizată faţă de exerciţiul guvernării. Odată scăpaţi din infernul dictaturii, am atins un nivel de aşteptare uriaş, iar puterile politice nu s-au ridicat la înălţimea entuziasmului popular. De câţiva ani, calitatea actului politic, instituţiile statului şi standardul de viaţă provoacă frustrări grave, iar momentul unei defulări se apropie. Fiindcă asupra actualilor diriguitori planează acuzaţii de incompetenţă, corupţie, trădare a interesului public, cititorii vor să le identifice caracterele, fizionomia, ca să afle ce ne trage îndărăt, de ce succesul aleşilor nu coincide cu al tuturor cetăţenilor.

Întâi să ne bucurăm că avem şi din aceia care pun umărul la rezolvarea treburilor publice. Cât se pricep. Dar sunt mereu încurcaţi de veleitari, oportunişti, de cei ce poftesc funcţii, întâietate şi notorietate. Cei ce vor cu orice preţ să pară bărbaţi de stat fără de care se dărâmă ţara. Nu s-au pus însă cu burta pe carte să devină utili celor mulţi, nici nu şi-au lepădat vechile metehne. Destui poporeni lipsiţi de experienţă şi criterii de apreciere a valorilor chiar le-au admirat şmecheria, fanfaronada, averea, crailâcul. Falşi salvatori şi profeţi au ştiut să le capteze încrederea, înşelându-le vigilenţa. Abia la greu li s-au văzut ipocrizia, caracterul duplicitar, cinismul.

Aşadar cum sunt politicienii români de succes? Sunt perfecţi. Ei înşişi o declară în faţa camerelor de luat de vederi, care le gâdilă orgoliul la maxim. Nu-şi recunosc niciodată defectele. Nici vinovăţiile. Chiar dacă dovezile sunt evidente. Puşi tot mai adesea la colţ, dau vina pe ceilalţi, pe comilitoni, prieteni, fârtaţi de afaceri, pe fostele guvernări, pe securişti, comunişti, pe capitalişti, pensionari, dascăli, medici, pe sărăceni, pe poporul leneş, numai să-şi salveze ei pielea. Prinşi cu minciuna, neagă mojiceşte azi ce-au afirmat ieri. Niciodată nu-şi pot pune în aplicare marile talente din cauza celorlalţi. Mai vor încă un mandat, să ne arate ei în sfârşit ce pot. Nu ne-au arătat. Predică democraţia, dar mituiesc electoratul. Sunt nisipurile mişcătoare ale politicii româneşti. Pe care nu se poate construi nimic.

Privindu-i zi de zi pe ecran, le descoperi ţesătura intelectuală încropită la repezeală. Dar se simt atotstăpâni. De neclintit în convingeri. Îşi închipuie că politicianul trebuie să fie deodată şi savant, şi om de cultură, şi filosof, şi tată de naţiune. De aceea lasă impresia că dispun de competenţe universale, de expertiză în toate domeniile, de la pixelul albastru la dansul de societate, de la rindea şi tejghea la Cioran şi învăţământul universitar. Le au pe toate la degetul mic asemeni Conului Leonida faţă cu reacţiunea: „ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”. Nu s-a auzit de unul care să aibă îndoieli.

Toţi se socotesc mari personalităţi, eventual (Dumne)zei şi zeiţe, vor să fie adulaţi în băi de mulţime, atrag ca un magnet sexul opus, au noroc în afaceri. Ţucălarii afirmă că încă nu s-au născut alţii mai buni. Sunt omnipotenţi: pixul lor bugetar poate înaripa viaţa unor întregi categorii sociale, ori poate s-o stingă, poate să şteargă de pe hartă zone întregi sau să zidească palate pentru ai săi. Legile sunt pentru căţei.

De o vreme îşi învaţă pe de rost discursul. Repetă toţi acelaşi lucru. Doar ei deţin adevărul. Ceilalţi sunt negata, ciurucuri, zoaie, ling preşul, îndureraţi de patrie… Patria nu poate fi iubită de orice terchea-berchea. Căci patria e numai a lor.

                                                                                                Petru Tomegea

Portocaliilor le stă în gât politizarea

 

 

 

 

În istoria postdecembristă, politizarea funcţiilor s-a numit pedeserizare, pesedizare, penelizare, dar pedelizarea a depăşit cu mult regulile statului de drept. Dacă puterile anterioare se chinuiau să-şi motiveze măcar de ochii lumii numirea propriilor membri ori a oamenilor de influenţă ca decidenţi în funcţii publice, PD-L a tăcut şi a ras tot ce era de altă culoare politică de sus până jos. Până şi angajarea şoferilor, a femeilor de serviciu se face cu aprobare de la partid, dacă ne luăm după presă.

Fireşte, pot exista justificări politice pentru numirile la vârf, inclusiv ale secretarilor de stat, nu şi mai jos unde tulbură inutil statu-quo-ul profesioniştilor. N-ar fi atât de grav, dacă s-ar respecta cel puţin trei criterii în vederea promovărilor: 1. profesionalism, competenţă şi expertiză, 2. ţinută morală şi 3. încredere, nu a partidului sau a jupânului, nici a finanţatorului, ci a mediilor publice. Ordinea nu este aleatorie. Politizarea s-a practicat sporadic şi în ţări cu pretenţie, e.g. Franţa, dar a trecut rareori de capii deconcentratelor, nu şi de directorii liceelor.

De aceea, fiecare partid doritor de putere trebuie să aibă pregătit din vreme, în deplină transparenţă un corp al experţilor, o echipă disciplinată de profesionişti care să ocupe toate posturile, având deja diagnoze, prognoze, programe, idei, măsuri reformatoare clare. Toate discutate, aprofundate la partid şi în mass-media. Nu tu negocieri, pertractări mahalageşti, nu algoritm ţăţesc.

În jurul acestor eminenţe cenuşii se construieşte sistemul osos la partidului. Ele constituie alternativa. Alegătorii le pot anticipa soluţiile după ideologie, căci orice mişcare politică într-o ţară democratică trebuie să fie predictibilă. În caz că nu au siguranţa reuşitei, pentru a nu atrage critici virulente şi ponoase în viitoare campanii, puterile apelează la experţi independenţi pe care însă îi vor susţine necondiţionat pentru a nu le ştirbi autoritatea. Asta în democraţii aşezate.

Nereuşind să câştige majoritatea în 2008, PD-L s-a aliat cu PSD, trecând peste ranchiune vechi, oportunism şi ipocrizie. A fost o recunoaştere tacită a faptului că nu dispune de personalităţi bine şcolite pentru a asigura managementul instituţiilor publice.

Din păcate, fiind implicaţi în campania pentru realegerea dlui Băsescu, liderul lor de facto, portocalii au amânat cu un an măsurile necesare pentru evitarea crizei. Ca peste tot în lumea civilizată, reformele survin în primii ani de guvernare, iar resursele bugetare se alocă pentru dezvoltare, nu pentru îmbogăţirea clientelei şi menţinerea bazinelor electorale. În plus, campania înrobitor de costisitoare a generat un derapaj greu de controlat.

Nesiguri pe obţinerea mandatului prezidenţial, cum arată unele analize postelectorale, au provocat retragerea pesediştilor de la guvernare, ca singuri portocaliii să aibă acces la controlul votului, în ţară, prin dl Blaga, înlocuitorul dlui Nica la Interne, iar peste hotare, dl W. Brânză. Multe din acuze şi dovezi au ajuns la CC. Cică furtul a fost în marja de eroare, neviciind rezultatul.

Însă de ce s-au temut n-au scăpat: au afundat ţara într-o criză atipică din care nu ştiu să iasă. Ca să prevină nemulţumirile populare şi hemoragia internă, şi-au fidelizat susţinătorii cu funcţii bănoase, de la servicii, poliţie, finanţe, vămi, fisc până la administraţie. Tot cam de atunci, indicatorii economici şi de trai au luat-o în jos. La fel şi credibilitatea Executivului, a Preşedinţiei, azi la cote nedemne într-o ţară democratică.

Apoi presa a descoperit tâmplari, chelneri în posturi de înaltă competenţă. S-au devoalat sferele de influenţă ale unor lideri tari, grupuri, clanuri abonate perpetuu la licitaţii şi contracte cu statul. Se cunosc oamenii plasaţi în poziţii-cheie nu doar la vămi, ca să dreneze miliardele de euro.

Acum bat la uşă mişcările sindicale cu întâiul mărţişor, iar puterea le va întâmpina nu cu flori, ci cu jandarmi bine dotaţi.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

Neîncrederea – sentimentul românesc al nefiinţei

 

 

 

Întotdeauna bătăliile politice s-au desfăşurat pe tărâmul încrederii/neîncrederii. Asta sintetizează tipologia noastră etnică, observată încă din antichitate. Dar ocolim cu bună ştiinţă aserţiunile lui Herodot şi ale altora deoarece ne reamintesc adevăruri dureroase, iar nouă ne place să ni se gâdile orgoliile. Doar paşoptiştii şi memorandiştii ne-au convins că unirea face puterea, neîncrederea fiind cauza nenorocirilor, de la sărăcie mereie, la dezbinare naţională. Adevărul trebuie demonstrat.

Alte limbi romanice nu posedă cuvintele: „a (se) încrede”, „încredere”, ci confidentia (lat.), confiance (fr.), confianza (sp), confidare, fiducia (it.). Engleza, germana şi limbile slave îşi formează ca şi noi termenul: „trust” din deviza Americii In God we trust, trauen > Vertrauen, véra > dovérie. Sunt diferenţe majore ca sens între rom. încredere şi confidentia, confiance, ori fiducia.

Raportarea politicului nostru la încredere/neîncredere permite observaţii tranşante: formaţiunile politice au ca liant încrederea între membri sau/şi substitute primitive ale acesteia, supuşenia, linguşeala, frica de stăpân. Cele în care a rodit sămânţa neîncrederii au dispărut.

La început, încrederea avea ca sursă carisma unor (re)fondatori notorii: Ion Iliescu(FSN), azi factor moderator al PSD, seniorul Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, dizgraţiat din cauza atitudinii nedemne faţă de Regele Mihai. Încet-încet, vremea liderilor carismatici a apus, vezi eşecul reactivării lui Năstase, Stolojan, Blaga etc. Ne apropiem timizi de realitatea europeană, aceea a asocierii deocamdată în jurul unor obiective personalizate, mai puţin al unor idei şi programe.

Neîncrederea şi nu neapărat incompetenţa au determinat căderea guvernelor Roman, Ciorbea, Radu Vasile şi cât pe ce Călin Popescu-Tăriceanu. A fost şi proasta comunicare în sânul coaliţiilor ori cu mass-media. Dacă ultima e perfectibilă prin studiu şi apel la PR, trendul negativ al încrederii are cauze profunde, ţinând de tare etnice: lipsa temeinicelor aşezări democratice, a maturităţii social-politice, a onoarei şi a demnităţii, nerespectarea contractelor, a înţelegerilor, imposibilitatea stabilirii unui ideal comun, fie şi pe termen scurt, perceperea distorsionată a regulilor, normelor, legilor, bune doar când îi servesc pe împricinaţi etc. Pe un asemenea teren instabil, s-a dezvoltat o încrengătură politică parazitară, sufocantă din care nu vor dispărea prea devreme amatorismul, corupţia, manipularea, clientelismul politic. Climatul acesta nesănătos permite unor aventurieri să provoace tulburări sociale ca în ţările lumii a treia, să atragă puterea şi opoziţia în ignobile jocuri de culise, să abată atenţia de la problemele grave ale societăţii, să prelungească masochist o stare de fapt insuportabilă.

Răul are însă rădăcini adânci. Întrucât mandatele se câştigă mai ales cu populisme ieftine şi mită, fiind adjudecate ca la iarmaroc de cine promite ori dă mai mult, aleşii nu se împovărează cu doleanţele electorilor. În fapt, între promisiuni şi guvernare nu pare să mai fie vreo legătură. Se ajunge la putere pe partea stângă şi, sub presiuni externe UE, FMI, se păşeşte agale, fără chef pe partea dreaptă. S-a practicat mereu discursul dublu.

Provocat de lipsa apetitului pentru curăţenie morală, convieţuind în hăţişul politic alături de oportunişti şi sforari, răul se lăbărţează din cauza puterii juridice neperformante şi a sistemului educativ şubrezit de politicianism. Aşa că îngrădirea libertăţilor, a drepturilor, inclusiv a accesului la adevăr şi informaţie nu mai stârneşte nici măcar indignare.

Am aşteptat degeaba ca noua lege a educaţiei să-şi facă titlu de glorie din cultivarea încrederii şi a civismului, ceea ce ar fi dat dreptul la speranţă. Or ea ţine morţiş să ne legitimeze segregarea în stalinista Regiune Autonomă Maghiară şi să eternizeze cu anasâna partidul-stat la comanda şcolii. Q.e.d.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

Resursele politicului

Cohorte întregi de specialişti şi analişti, unii desantaţi politic, descos dedesubturile crizei zi şi noapte prin studiouri, în presă ori în infinitatea spaţiului virtual – „toxic” după d. Andrei Pleşu, dar un redutabil mijloc de comunicare – fără ca în realitatea imediată să se întâmple ceva. Fiindcă nicăieri în lume bătălia politicianistă nu consumă atâtea energii şi resurse bugetare ca pe Podul Mogoşoaiei. Fireşte, ne-am asumat ideea că managementul socio-politic şi democraţia costă, numai că funcţionarea instituţiilor democratice şi ale statului de drept nu e mai scumpă decât aiurea. Aşadar risipa vine din altă parte. Din nefericire, „analizele” asupra crizei ocolesc deliberat subiectul, deşi el e păcatul originar, iar restrângerea spaţiului de manevră al politicului la confortul generos oferit de Palatul Poporului şi sediile consiliilor locale ori de partid, abţinerea de la „outdoor political” ar redirecţiona uriaşe fonduri spre investiţii creatoare de bunăstare. Însă, de departe, ceea ce macină forţele şi bugetele e electoralismul păgubos, campania electorală fără capăt, însoţită de agitaţie, propagandă, manipulare. Demnitari remuneraţi pentru o fişă a postului devin actori într-un spectacol donquijotesc pentru captarea atenţiei şi bunăvoinţei populare, lăsând ţara de izbelişte.

Cum s-a ajuns la această pervertire şi hipertrofiere de costuri ale actului decizional? A se observa că Parlamentul, consiliile locale nu mai constituie demult sediul formal al dezbaterii / deciziei politice, ci studiouri TV, restaurante şi hoteluri luxoase, reşedinţe ale Regiei de Protocol, foste vile ceauşiste, diferite locaţii snoabe, la air conditioned, departe de ochii presei, căci transparenţa a rămas vorbă goală. Fiind puse gratis la dispoziţie alături de logistică, mijloace de transport şi servicii se securizare, toate se decontează într-un final din bugetul „consolidat” ori din surse dependente.

Însă nu de resurse financiare va fi vorba, ci de cele umane, ştiinţifice, mediatice, instituţionale, internaţionale şi chiar etnopsihologice, de care poate beneficia politicul într-un regim democratic. Nicidecum amanetarea, exploatarea, menţinerea în captivitate a statului. De remarcat că primele constituie teme tratate cu sarcasm şi ironie pe toate canalele: singura valoare umană recunoscută e cea de partid, la fel şi priceperile, deprinderile, competenţele, expertiza, arta conducerii treburilor publice.

Legitimitatea generatoare de vigoare politică şi supunere civică se asigură, e adevărat, prin învestire şi jurământ de credinţă ca urmare directă a scrutinului popular, în funcţie de numărul de voturi şi proporţia câştigătoare, dar, prin trădare a tovarăşilor de drum, traseism, prin migrarea spre alte segmente ale eşichierului politic legitimitatea se subţiază, concomitent cu puterea şi încrederea, dând naştere tulburărilor, contestărilor publice, în instanţe sau în stradă. Conceptul de moralitate are şi el dublă accepţie: populaţia cere conducătorilor cinste, corectitudine, onoarea cuvântului dat, dar votează şmecheri, imorali, mitomani deoarece se recunosc în tipologia acestora.

Ştiinţele social-politice şi economic-administrative constituie arareori resurse, la ele apelându-se doar în ultimă instanţă: tehnicienii au format de două ori guverne de criză, dar rolul oamenilor de ştiinţă în alcătuirea şi fundamentarea programelor politice încă nu este clar definit, iar profesionalismul actanţilor decizionali n-a fost cerut prin lege. Meteahna neaoşă a jupânului omnipotent, omniscient, conflictual nu permite decizia de grup. De aceea, stratagema creării unui mainstream ideologic / programatic în jurul căruia să se coaguleze o masă critică, eventual o majoritate parlamentală, încă nu are sorţi de izbândă. Deocamdată nu depăşim zona intereselor de clan, de gaşcă, de partid, ale anumitor grupuri sociale privilegiate, dar fidele electoral.

Aşa că instituţiile democraţiei şi-au pierdut tocmai acum rolul, relevanţa şi credibilitatea. Corecţiile din mers, „checks and balances” nu sunt posibile deoarece nimeni nu urmăreşte aplicarea principiilor funcţionalităţii şi ale eficienţei de moment ce ai noştri sunt la putere, iar de feedbackul acţiunii politice încă nu s-a auzit. În schimb, avem inflaţie de etnopsihologi: nu mai au nici un secret despre intimitatea fiinţei româneşti, fără a fi citit un rând din Noica. Dacă ştiinţele politice sunt prea grele pentru majoritatea dregătorilor, ca să se arate cu câtă pasiune lucrează, apelează de zor la mitologie, valorizare carismatică şi zoon politikon, la şamani şi vrăjitori, la spirala Misa şi pentagrama „steaua vrăjitoarelor”, după care nu urmează decât căderea în deriziune, amatorism, finalizate îndeobşte cu autoritarism şi autarhie. Consumatorii mediilor realizează că, după scandalul internaţional al flăcării violet, politichia românească a fost aruncată la marginea Europei civilizate. Însă promotorilor nici că le pasă.

Resursa mitologică, vândută de consilieri hapsâni ca modalitate creatoare de imagine şi notorietate, perverteşte acţiunea de modernizare: poziţia liderului atotputinte se întăreşte prin desconsiderarea valorilor reale şi a normelor social-politice consacrate, iar opoziţiei i se ia posibilitatea clarificărilor / dezvoltărilor doctrinare, a dârzeniei în impunerea ideilor reformatoare, zeii, zânele, sfinţii neavând culoare politică, ci priză la vulg. Nu se mai discută programul, perspectiva, ci se captează prin orice mijloace afecţiunea mulţimilor posesoare de vot. De aceea nu vom vedea prea curând instituţionalizată educaţia pentru adulţi, ca în toate democraţiile occidentale. Raţiunea e bună numai pentru filosofi, iar tinichigiii, chelnerii, poporenii, în genere, trebuie necondiţionat să-şi idolatrizeze conducătorul iubit.

Petru Tomegea

Morbul neîncrederii

Cine vrea să-şi facă o părere corectă despre politică şi politicieni în România nu se poate baza pe doctrine, nici pe programe, înţelese doar ca simplă publicitate electorală, nici măcar pe dihotomia dreapta – stânga întrucât voturile se câştigă mai ales cu promisiuni populiste de o parte sau de alta, ca la iarmaroc,  adjudecându-şi marfa, adică voturile, cine promite mai mult. În fapt, între promisiuni şi guvernare nu pare să mai fie vreun fel de legătură. Se ajunge la putere pe partea stângă şi, sub presiuni externe, se mărşăluieşte agale, volens-nolens pe partea dreaptă. În general, s-a practicat discursul dublu.

Întotdeauna, marile bătălii electorale s-au desfăşurat pe tărâmul încrederii. Cuvântul acesta sintetizează într-un anume fel tipologia noastră psihică, observată încă din antichitate nu numai de către Herodot, alegaţii pe care mai toţi istoricii le ocolesc cu bună ştiinţă pentru că puţini citesc o carte dacă adevăruri dureroase le sunt trântite în faţă, iar nouă ne cam place să ni se gâdile orgoliile. Însă neîncrederea stă la baza tuturor nenorocirilor noastre, cu excepţia calamităţilor naturale, românii uitând că unirea face puterea.

De remarcat că nici o altă limbă romanică nu mai posedă cuvintele: „a (se) încrede”, „încredere”, ci confidentia (lat.), confiance (fr.),  fiducia (it.), iar engleza trust, celebru prin conotaţia economică, doar germana şi limbile slave îşi formează identic termenul: trauen > Vertrauen, béрa > dobépue. Aşadar, românii şi-au creat alt termen pentru sensul în discuţie fie din cauza pierderii, fie ne mai înţelegând originarul confidentia, în latină neexistând *incredo. La o analiză atentă, se descoperă discrepanţe semantice între rom. încredere şi lat. confidenţia, fr. confiance, ori it. fiducia.

Raportarea la încredere – neîncredere permite observaţii tranşante: formaţiunile politice existente au ca liant încrederea între membri sau un substitut primitiv al acesteia conferit de putere (avantajul ori promisiunea sa, principala sursă a corupţiei edemice, n.a.), iar celelalte, câteva sute, în care sămânţa neîncrederii a rodit copios, deşi cu programe înălţătoare, au dispărut sau agonizează. Au rezistat după revoluţie cu notorietate, PNL-ul, după îndelungi bătălii interne, sciziuni, (re-)unificări, PNŢCD-ul, 10 ani, şi PSDR, înghiţit de PSD-ul de azi. Celelalte sunt derivaţii ale mult hulitului FSN. Unele apar fantomatic doar în campania electorală, fără alt rol decât acela al tulburării apelor şi aşa poluate. UDMR-ul este o asociere / aglutinare civic-maghiară consecventă.

La început, încrederea s-a datorat carismei unor (re)fondatori notorii: Radu Câmpeanu, căzut devreme în dizgraţia românilor din cauza atitudinii ireverenţioase faţă de familia regală şi a seducerii de către putere, seniorul Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, apoi Petre Roman, Ion Iliescu, acum cu rol decorativ. Vremea liderilor carismatici trecând, vezi cazul reactivării dlui Geoană, astăzi ar trebui să ne apropiem timizi de realitatea europeană, aceea a asocierii în jurul unor idei, al unor programe.

Neîncrederea şi nu neapărat incompetenţa au determinat căderea guvernelor Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Emil Boc şi cât pe ce Călin Popescu-Tăriceanu, ci şi proasta comunicare în sânul coaliţiilor ori cu masa mare a publicului. Dacă ultima e perfectibilă prin studiu, prin apelul la specialişti PR, trendul negativ al încrederii – neîncrederii are la bază cauze profunde ţinând de sfera psihosociologiei colective: lipsa maturităţii social-politice şi a temeiniciei aşezărilor noastre democratice, nerespectarea cu onoare a cuvântului dat şi a contractului, inclusiv public-social, inaderenţa statornică la un ideal, fie şi pe termen scurt, înţelegerea distorsionată a regulilor, normelor, legilor, bune doar când ne avantajează etc. Pe un asemenea teren instabil, s-a dezvoltat o încrengătură parazitară devenită rapid sufocantă din care nu vor dispărea prea devreme corupţia endemică, nivelul scăzut de trai, subfinanţarea învăţământului şi a sănătăţii şi nu în cele din urmă manipularea, malversaţiunile politice. Climatul acesta insalubru permite unor pescuitori în ape tulburi să provoace căderi de guverne ca în  ţările lumii a treia, să atragă puterea şi opoziţia în periculoase jocuri imorale, să abată atenţia de la problemele grave cu care se confruntă societatea, să prelungească insuportabil o tranziţie păguboasă.

Răul are însă rădăcini mai adânci. Provocat de lipsa apetitului pentru curăţenie moral-juridică, convieţuind pe scena politică alături de actori bine intenţionaţi într-un melanj greu decelabil, răul rămâne o consecinţă a moralităţii politice îndoielnice, a unei puteri juridice neperformante, a absenţei unei legi a lustraţiei, a îngrădirii accesului la adevăr şi informaţie.

Eradicarea răului poate fi ajutată şi de un sistem educaţional eficient, nu numai pentru şcolari, ceea ce ne-ar da dreptul de a spera.

Petru Tomegea

Abuzul de încredere

Ani la rând, prin reviste prestigioase de cultură, simpozioane şi talk-show-uri cu participanţi de marcă, s-a susţinut că incapacitatea funciară de a ne încrede unii în alţii ar fi cauza eşecurilor unor proiecte politice de anvergură, iar exemplele prisoseau: înţelegeri încălcate, trădări, conflicte, certuri, aşteptări înşelate etc., aşadar o importantă poruncă a decalogului testamentar, cinstirea aproapelui, nu are relevanţă în afara cutumelor creştineşti.

Aserţiunile de mai sus, întărite mereu prin generalizări insidioase, nu doar că erau pripite, ci şi superficiale, dacă nu false: în fapt, încrederea şi neîncrederea sunt două feţe inseparabile ale unui Ianus autohton chitit pe fler şi improvizaţie, una radioasă, iar alta încruntată, arătate interlocutorilor în funcţie de câţiva factori „informali” ca accesul la putere şi resurse, servilismul, compatibilitatea gusturilor, a pasiunilor şi a opiniilor, proiecţia anumitor interese comune etc. Ne preocupă măsura în care relaţiile construite pe un anumit tip de (ne)încredere, adică de apropiere, neutralitate ori respingere, respectă sau nu statusul iniţial şi care ar fi principalele motive ale atât de frecventelor hainiri, vicleniri, întoarceri, renunţări, anulări etc.

Nu e nevoie să analizezi prea multe studii de caz să te convingi că, realmente, nu doar neîncrederea e de vină, cât excesul de încredere, neînsoţit de verificări temeinice şi la timp – la noi se consideră îndeobşte că cenzurarea absolut firească a încrederii deja înseamnă neîncredere, or societăţile democratice nu pot fi concepute în afara transparenţei şi a bunei cunoaşteri. E cert că din încredere necondiţionată, atât a celorlalţi cât şi în sine, cei mai mulţi aleşi îşi pierd bunul simţ, controlul şi chiar uzul raţiunii: odată ajunşi în jilţurile mult râvnite, nu-i mai reprezintă pe cei ce le-au dat sufragiul, trecând la iniţiative, combinaţii personale fără legătură cu fişa postului, deşi mandatul le-a fost încredinţat în anumite circumstanţe, pe baza unei oferte programatice, iar votul este un fel de contract juridic-constituţional între candidat şi elector, temeiul oricărui sistem democratic, de respectarea căruia depind viitorul, calitatea, competenţele de om politic. Din păcate, destui s-au ales fie schimbând colegiul şi punând în operă acţiuni de imagine fără precedent, fie apelând la mită, aproape oficializată şi legitimată de ultimele campanii.

Abuzul de încredere încă nu trezeşte răfuieli, patimi în sfera politicii, cantonându-se în aceea a dreptului, unde e definit ca „infracţiune săvârşită de cel ce îşi însuşeşte, dispune pe nedrept sau refuză a restitui un lucru mobil încredinţat lui cu obligaţia de a-l înapoia”. Prin extensie asupra domeniului politic-administrativ, se mai pot incrimina neîndeplinirea cu bună ştiinţă a obligaţiilor de serviciu, mergând până la compromiterea unor interese de stat, distrugerea, jefuirea sau însuşirea fără drept a unor valori, inclusiv patrimonial-culturale, interzicerea abuzivă a unor drepturi etc. Primejdioase par şi cele ce nu pot fi legiferate: distorsionarea, ascunderea unor informaţii ori diagnoze ştiinţifice, discreditarea unor instituţii, formaţiuni politice, personalităţi marcante, compromiterea unor idei, programe importante precum anticorupţia, independenţa justiţiei, depolitizarea administraţiei, căci prin aceste nesocotinţe se aduc mari prejudicii viitorului comun.

De multe ori, abuzul de încredere generează abuzul de putere: anularea efectelor unor legi prin antepronunţare, şantajarea martorilor, ameninţarea justiţiarilor, intervenţii cu forţarea, depăşirea cadrului legal, folosirea funcţiei pentru a obţine diferite date secrete, avantaje, case, contracte, favoruri, imunităţi, neluarea în considerare a principiilor, a regulilor cutumiare. Destui inşi aroganţi se situează astfel deasupra legilor, iar criticile contribuabililor, ale presei îi lezează grozav, trezindu-le ţâfna şi batjocura descalificante. Pe deasupra, sunt urmate de atacuri suburbane ale vectorilor publici de influenţă, tovarăşi de drum, mass-media obediente.

Percepţia publică, din păcate, nu e în stare să discearnă între încredere politică şi drag, simpatie pentru un anume personaj, chiar dacă primul termen are implicaţii juridice, iar următorii, sentimentale. De aceea, omisiunea condiţiilor prestabilite, nerecunoaşterea autorităţii celui ce le-a asigurat culoarul, complotarea împotriva „jupânului”, a şefului, a aliatului, distrugerea imaginii publice şi însuşirea frauduloasă a altor identităţi sunt simţite ca trădări din dragoste şi nu ca încălcare a statutului unor relaţii reglementate, a unor norme de drept, de convieţuire civilizată. Alteori pretextul, ştiut de toată lumea, e înlocuit cu refrene ca: „partidul X, ideologia sa nu mă mai reprezintă”, „e în derivă la stânga ori la dreapta”, ca atare vinovăţia nu-i aparţine. Preferă stautul de victimă.

După alcătuirea actualei alianţe guvernamentale şi realizarea unei majorităţi supradimensionate, cică reformatoare, abuzul de încredere nu mai e excepţia, ci regula: s-a renunţat la promisiunile cu care s-a câştigat puterea, acuzându-se criza, nu incompetenţa făuritorilor de programe. Fără frică de Dumnezeu şi retorsiune populară, cele două formaţiuni, inamice din născare, şi-au păcălit electoratul, alcătuind o întovărăşire sfidelnică. Trimiterea la situaţii asemănătoare din Occident miroase a ipocrizie: acolo coaliţiile s-au realizat prin armonizare de ideologii şi programe economice de scoatere a ţărilor din criză şi nu pentru sinecuri grase şi presiune pe ban public.

Toate se produc pe fondul lipsei de informare a cetăţenilor care nu-şi cunosc drepturile, nu-şi apără libertăţile, iar profitorii speculează. De două decenii.

Petru Tomegea