Școală și impostori

Școală și impostori

Dacă arunci o privire în spațiul public, presă, televiziuni, mai cu seamă pe rețelele de socializare, te împiedici la fiecare pas de mulțimi de „experți“ în domeniul educației, iar, dacă ai curajul să le mai și citești sau să le asculți ideile „revoluționare“, analizele, propunerile „reformatoare“, criticile, sfaturile, observi cu ușurință și stupoare că nici măcar nu știu să scrie corect ori să vorbească bine în limba românească. Sunt agramați, însă atotștiutori și atotpricepuți, nu au nici un fel de îndoieli, iar, fără a le aplica imediat ideile lor neapărat „epocale“, cică școala noastră nu are nicio șansă.

Aceeași nenorocire se întâmplă și în alte domenii precum economie: destui politicieni trecuți prin școală ca gâsca prin apă susțin fără tăgadă că stoparea activității la vreme de pandemie a fost o eroare, că reluarea activității economice trebuie făcută imediat, că vârstnicii sunt arestați la domiciliu ca să moară mai repede, că uite în Suedia lumea circulă liberă pe străzi, iar hotelurile, restaurantele și cofetăriile funcționează bine mersi, dar nu amintesc nimic de sutele de mii de victime…

Se pricep mulți chiar și la medicină, la sănătatea publică: deși nu există școli de medicină și savanți cu reputație mondială care să nu fi susținut importanța vaccinării, ies în față pe televiziuni și pe Net tot felul de impostori, tupeiști și dubioși, inși fără carte și competențe, care calcă în picioare rezultatele cercetărilor științifice de aproape două secole și ne mint că toate vaccinurile sunt lucruri drăcești inventate de oculta mondială, de iudeo-masoni, de Soros, de Guvernul universal ca să omoare lumea. În timp ce miliarde de oameni, da, miliarde, au scăpat de boli grave ca turbarea, poliomielita, difteria, rujeola, rubeola… cu ajutorul vaccinurilor, se găsesc, iată, destui ipochimeni să nu recunoască datele verificate și răs-verificate ale științelor medicale. Să fie vorba de morbul sinuciderii, al autodistrugerii? Ne iau de proști în țara lui Victor Babeș, primul mare bacteriolog. Oare de ce în statele civilizate, inclusiv în Ungaria, Rusia, această ticăloșie cu vaccinurile nu există?

Dar, revenind la școală pe timp de molimă, să observăm mai întâi o șansă și o urgență: șansa de a ne recunoaște neputințele de până acum și urgența de a ne corecta  sau a reduce defazarea, de a ne apropia fie și în al XII-lea ceas de puternicele citadele ale educației europene. Căci lipsa logisticii și a pregătirii pentru învățământul de la distanță sunt caracteristice țărilor subdezvoltate, iar acum distanțarea socială ne-a obligat să descoperim această formă de educație și să luăm măsuri din mers. Ori învățământ de la distanță, ori nimic. Cei mai mulți dascăli n-au stat degeaba, ci au ținut legătura cu discipolii, fie elevi, fie studenți, prin Mail, prin diverse rețele de socializare, platforme educaționale naționale și locale și chiar prin lecții ținute la unele televiziuni, inclusiv locale. Nu puțini au cerut sprijinul autorităților, al oamenilor de afaceri și au cumpărat, celor ce nu aveau, tablete ori telefoane inteligente ca astfel să poată continua lecțiile. Dar elevii săraci, mai ales de la sate, în jur de 37%, au rămas totuși pe dinafară…

Nu am văzut nici măcar un politician de prim rang să se implice trup și suflet alături de elevii nevoiași, de aceia din spațiul rural lipsiți de internet și device-uri, în schimb, respectivii stau toată ziua pe televiziuni și Facebook la vânătoare de voturi, dându-și cu părerea într-un domeniu de asemenea complexitate și sensibilitate precum acesta educațional. 

Așa că, de aproape două luni, impostorii de mai sus deplâng ipocrit închiderea școlilor și soarta elevilor, acuză ministerul Educației și autoritățile didactice de inactivitate, critică diverse lipsuri, numai că, ce să vezi? Când s-a anunțat posibilitatea reluării cursurilor după 15 mai, au și început criticile că guvernul, după ce a vrut să-i scoată din case pe bătrâni, vrea acum să nenorocească și generația tânără. 

De unde putem deduce că respectivii politicieni n-au absolut nicio legătură cu binele școlii românești, cu viitorul copiilor noștri, ci numai și numai cu bătălia electorală, cu voturile câștigate prin manevre înșelătoare. Dragi colegi, nu vreți să-i chemați din nou la școală?

Petru Tomegea

Ori șef, ori mămăligă!

Ori șef, ori mămăligă!

În aceste zile de grea încercare ies la iveală trăsăturile cu tot cu deficiențele de comportament și caracter ale cetățenilor noștri, mai vizibile fiind acelea ale liderilor, fie aleși, fie numiți, iar ce se vede în spațiul public nu ne face deloc cinste. Cei mai buni dintre noi sunt prinși în bătălia cu adevărat eroică împotriva COVID-19, bucurându-se de aprecierea poporenilor, câteva zeci de mii încearcă să se salveze cu ajutorul doctorilor, al asistentelor, cu încredere în Dumnezeu, iar nu puține personalități, inclusiv medicale, aflate pe lista partidelor s-au luptat / se luptă cu colegii lor din prima linie pentru funcții, posturi și voturi. Bătălia egoistă pentru mărire  li se pare mai importantă decât salvarea vieților amenințate de pandemie. 

Molima însă ne-a prins pe toți, autorități și cetățeni, complet nepregătiți, așa că  lipsuri, motive de critici și atacuri sunt destule, cele mai multe fiind perpetuate de la o guvernare la alta. Din păcate, de fiecare dată când se declanșează o astfel de concurență acerbă pentru posturi și funcții, intră de o parte sau de alta și partidele ca să-și susțină preferații. Cum o fac? Printr-un amestec mediatic sordid de adevăr și minciună, batjocură și scandal, acuzații atât la adresa deținătorilor actuali, cât și a susținătorilor acestora, acuzații cel mai adesea de impact, dar fără suport real, ceea ce nu e deloc potrivit cu situația tragică a atâtor familii la vreme de restriște. Cu atât mai mult cu cât eroii acestor zile au nevoie de susținerea noastră, nu de scandal.

Chiar așa cu nenorocirea în prag, unele partide își pornesc motoarele campaniei electorale și le turează până la gripare: liderii și activiștii lor sunt avantajați de lipsa activității în Parlament și Consilii Locale, așa că acum au liber la tribună, dar specularea acestei situații nenorocite s-ar putea să-i coste mai mult decât iluzoriul câștig electoral. Speriată de zilele negre, lumea nu-i privește cu ochi buni, cu toată agitația lor. Exact asta e și concluzia ultimelor sondaje de opinie. 

Însă nu cred să mai existe pe fața pământului inși atât de morți după funcții ca românii: de mici, copiii sunt dresați de părinți și mai ales de bunici să fie primii în clasă ca să ajungă șefi căci în România ori ești șef, ori mămăligă, ori ajungi în fruntea frunții, ori în fruntea… cozii. Educația pentru a deveni un cetățean de onoare, corect, harnic, om de încredere și valoare, un profesionist, un ins competent trece și azi pe planul al doilea.

Adeseori, pasiunea pentru șefie se îngemănează cu știința de carte, cu expertiza, cu competențele cele mai înalte și atunci avem rezultate extraordinare care ne merg la suflet: peste 40% din managerii marilor firme europene sunt români, iar numărul specialiștilor de talie mondială este și el semnificativ. Din păcate, aceștia nu au beneficiat de susținere și apreciere în România, punând umărul la creșterea bunăstării și a PIB-ului altor state. În lipsa lor, evoluția noastră ca țară șchiopătează, greșelile ne țin pe loc, înalți funcționari ai statului lasă impresia că sunt pierduți în spațiu, iar corupția și corupții încă se zbat să facă legea.

Ei, bine, păruiala asta pentru șefie a atâtor aventurieri, profitori, veleitari și invidioși, inclusiv din mediile politice, nu are nimic a face cu concurența loială de moment ce sunt luate în calcul toate șmecheriile, toate tertipurile, toate strategiile murdare pentru a-și desfigura și apoi distruge rivalii, adică „dușmanii“. 

Cadrul nostru legislativ stabilește cu claritate, ca și în alte țări, locul unde se face politică, unde se iau, se negociază deciziile cele mai importante: în Parlament și în Consilii Locale. Faptul că parlamentul nostru a ajuns la mâna unor „maeștri“ ai manipulării și ai tergiversării, că nu toate inițiativele aleșilor ajung la discuția colegilor, transferă bătălia politică și chiar negocierile în mass-media. Aici politicienii influenți beneficiază de ajutorul televiziunilor și al mercenarilor bine stipendiați în încercarea de a-și impune punctele de vedere. Parțial, sau deloc, așa se petrec lucrurile și la case mai mari, dar acolo există totuși simțul măsurii, al datoriei și al onoarei, la fel cum nu se află decizie politică fără transparență deplină.

Oare nouă ce ne lipsește în afară de educație?

Petru Tomegea

Cică politica, viața nu vor mai fi la fel…

Cică politica, viața nu vor mai fi  la fel…

De vreo câteva săptămâni îmi zgârie urechile astfel de concluzii nu numai pripite, ci de-a dreptul neroade, autorii lor confundând propriile dorințe cu realitatea deloc încurajatoare: cică politica și politicienii nu vor mai fi la fel și nici viața noastră, educația, poliția, armata, medicina și spitalul, relația cu instituțiile statului, politica externă, Uniunea Europeană, politica mondială… Fiecare politician, fiecare cetățean care-și exersează în aceste zile de stat acasă „calitatea“ de comentator atotștiutor, de jurnalist pe rețelele sociale, pe siteurile ziarelor de pe Net… se simte obligat, parcă, să facă pe Nostradamus, pe vizionarul, pe înțeleptul satului și să ne anunțe cu gravitate verdictul: de mâine va fi altfel. Niciunul, însă, nu ne spune pe ce se bazează.

Și asta, deoarece, la o analiză rațională, argumentele lipsesc. Oricât optimism ar năvăli în sufletele noastre. Firește că toți ne dorim schimbări cât mai profunde și benefice, ba chiar vor fi schimbări în anumite sectoare, numai că posibilitatea acestora și orizontul de timp nu se arată cu claritate: se vor schimba relațiile interumane, din aproape în aproape, în sensul însingurării, al izolării de ceilalți, al diminuării posibilităților de comunicare și călătorie. Însă sistemul politic nu se poate schimba decât prin Constituție, prin legi organice adoptate o dată la câteva zeci de ani. Cât despre politicieni, aceștia pot fi schimbați numai prin alegeri, iar în campanii electorale nu prea avem de unde scoate alții… N-am auzit să se schimbe ei înșiși așa peste noapte, să se apuce cu de la sine voință să învețe științele guvernării, să devină competenți în economie ori profesioniști în domenii vitale și să-i apuce așa nitam-nisam  dragostea de semeni. Excepțiile confirmă regula.

Or dacă schimbări la vârful sistemelor politice nu sunt, dacă nu asistăm la un imput masiv de tineri ambițioși, de competență, profesionalism și voință politică, degeaba așteptăm noi schimbări în domenii sensibile precum buna guvernare, educația, sănătatea, cultura, sportul… fiindcă respectivele schimbări au nevoie de o masă critică inclusiv parlamentară doritoare de reforme(?), pe de o parte, și, pe de altă parte, e nevoie acută de lideri luminați, cu proiecte realiste, plus alocări bugetare. De unde noi alocări bugetare când abia ne descurcăm cu coronavirusul?

Din păcate, odată cu pandemia, s-a declanșat această gargară politicianistă apropo de schimbări și de fiecare dată când apar vorbăria, flecăreala politică, pot anticipa la rândul meu cu siguranță că de fapt respectivii nu se vor bate pentru schimbări, ci se vor strofoca pentru conservarea puterii proprii, a avantajelor și a imunităților. Din experiența ultimilor trei decenii, am reținut că cei mai conservatori sunt cei ce fac mai mare caz de necesitatea reformelor și a schimbărilor. Nu a fost așa întotdeauna în acești atâția ani de bătălii politice de sumă nulă?

Alta ar fi situația dacă reformele ar porni de jos, de la cei implicați în administrație, în educație, în cercetare științifică universitară, de exemplu, unde există foarte multe elemente inovatoare și destule personalități valoroase, unele cu rezultate și idei grozave. Pe care, din păcate, nu prea le fac publice. Și ar fi bine, mai ales acum când reformele de sus în jos au dat greș din pricina incompetenței, a lipsei de viziune și îndrăzneală a legiuitorilor, a propunătorilor.

În fond, nu-l oprește nimeni pe profesorul de vocație care își revoluționează modul de interacțiune cu discipolii obținând rezultatele dătătoare de speranță, la fel cum nu-i oprește nimeni pe ceilalți dascăli să aplice aceleași modele inovatoare și la alte clase, școli. Experiența poate fi transmisă prin intermediul platformelor de învățământ la distanță, prin rețelele social-media. Ca să nu mai aduc vorba iarăși de experiențele fantastice ale unor școli celebre precum acelea din SUA (cu 168 premii Nobel!), Marea Britanie (cu 68 premii Nobel!)…, experiențe care nu sunt ținute secrete. Măcar așa, schimbările pot avea loc prin noi înșine, fără participarea directă a politrucilor interesați numai de voturi și de ei înșiși.

Petru Tomegea

Repetenți la morală

Repetenți la morală

Înainte de război Morala se învăța la școală ca oricare altă disciplină și puteai rămâne repetent din pricina ei. Ce se învăța la Morală? Despre comportamentul uman, despre cinste, respect, demnitate, despre libertate, deprinderi de relaționare cu semenii, cu părinții și educatorii, cu școala, cu Dumnezeu și biserica, inclusiv reguli pentru reușita în viață. Fiindcă Morala ține de filosofie, nu lipseau elemente de bine și rău, de adevăr, cunoaștere și realitate, dreptate, justiție, echitate… absolut necesare unui tânăr în formare. Dominante erau așadar cunoștințele despre viață, civilizație, temele de Etică.

Bolșevicilor și comuniștilor nu le-a picat bine Morala, cică era burgheză, de aceea au scos-o din programele de educație, dar mai târziu au introdus manuale de Etică și echitate socialistă, cu citate din operele tovarășilor. Nu cred că în școala românească a fost ceva mai cinic, plicticos și formalizant, mai ales că nu era voie să fie corigenți și repetenți. După Revoluție, terenul a rămas complet viran, lecția de dirigenție nereușind să formeze elevilor o ținută morală sănătoasă, cu toate că s-ar putea sprijini pe orele de Istorie, Literatură, Religie…

Nu mai avem obiectul Morală la școală, dar avem nu doar corigenți, ci și repetenți. Nu la școală, ci în societate, mai vizibili fiind aceia din casta politicienilor. O numesc „castă“ deoarece accesul în rândurile ei este restricționat, chiar dacă ne lăudăm noi tare cu democrația și toate legile ne asigură că avem stat de drept, drept de vot și drept de a fi votat: n-am văzut până acum niciun sărăntoc să viseze la o carieră politică și să ajungă la vârf.

La Morală se învăța teoria modelelor, iar modelele erau selectate din lumea înconjurătoare și din cărți. Erau eroi din fel de fel de războaie și confruntări pentru apărarea Patriei, mari artiști, scriitori, filosofi, țărani cinstiți și harnici, care-și cresc cu grijă copiii, ingineri, doctori inovatori, politicieni cu dragoste de țară și de neam, educatori ca dl Trandafir… Azi respectivele modele nu se mai cultivă niciunde, de aceea mulți tineri și nu numai, odată ajunși în frunte, ne – și se fac de ocară, cu toate că nu s-ar zice că nu știu ce e aceea morală. 

M-am întrebat adesea de ce avem atât de mulți oameni întregi la minte, înalți funcționari, demnitari, politicieni condamnați definitiv de Justiție, cum de și-au ratat ei cariere strălucitoare și și-au atras oprobriul public asupra lor, asupra propriei familii ori a propriei comunități. Cum de au abdicat de la idealurile înalte, de la morală și s-au lăcomit la banul public, călcându-și în picioare cinstea, demnitatea, renumele, fiindcă mai toate condamnările se referă la poziții publice și avantaje materiale nemeritate, la matrapazlâcuri, malversațiuni financiare, toate generatoare de averi grase, palate de neam Tănase (Scatiu) și conturi babane, dacă se poate în Elveția sau la Monaco.

Cu foarte mici excepții, toți se simt abuzați de justiția „politizată“ și justițiari, cu toate că roadele „muncii“ lor sunt la vedere: trai de nababi, vile ca acelea, mașini scumpe, copii neapărat la colegii și universități celebre, aroganță cât încape… Mereu se plâng că poporul nu le este recunoscător. Priviți-i pe Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Liviu Dragnea, George Copos, Cătălin Voicu, Sorin Roșca Stănescu, Antonie Solomon, Ioan Avram Mureșan, Decebal Traian Remeș, Zsolt Nagy, Codruț Șereș, Relu Fenechiu, Sorin Pantiș, Ion Mitrea, Monica Iacob-Ridzi, Corneliu Dobrițoiu, Stelian Fuia, Ovidiu Silaghi, Darius Vîlcov, Teodor Atanasiu, Paul Păcuraru…, oameni aflați cândva în serviciu public și comparați-i cu mai mulți prim-miniștri și miniștri dinainte de război, adevărați bărbați de stat, demni și integri, care nu au încasat niciodată salariu de la stat. Iar ai noștri s-au lăcomit la bănuțul văduvei și al sărmanului. Ce să se fi întâmplat cu noi în cei 45 ani de ticăloșie comunistă?

Priviți-i și cum vorbesc agramat: noblețea și frumusețea limbii române sunt măcelărite prin fraze și propoziții strâmbe, nefirești, cu numeroase greșeli de exprimare și cuvinte de mahala și comparați-le bâlbele cu discursurile în Parlament ale lui Delavrancea, Maiorescu, Iorga, Goga… 

Dar, gata cu politica: Crăciun fericit, cu oameni buni și lumină, vă doresc!

Petru Tomegea

Se caută vinovați pentru eșecul educației

Se caută vinovați pentru eșecul educației

Și, după o logică grăbită, dar salvatoare, a analiștilor de trei parale, vinovați sunt numai miniștrii și politicienii, incompetența reformatorilor și a legislatorilor, pe de o parte, iar pe de alta, schimbările sociale, sărăcia, globalizarea…, dar niciuna din vinovății, enunțate cu tentă politică, nu i-a oprit pe educatorii noștri să fie performanți, dacă ar fi vrut. Pe deasupra, niciuna din multele legi nu poate fi acuzată că a vrut răul școlii, deși consecințele incompetenței respectivelor legi și directive sunt cele pe care le vedem: analfabetism funcțional, lipsa deprinderilor de a aplica în practică elementele teoretice, necazuri cu cele patru operații aritmetice…Miroase a dezastru? De demonstrat.

Este adevărat că actualul sistem educațional românesc nu a fost bine gândit de la începutul său în era comunistă, când a fost copiat după cel sovietic, iar revoluția nu a schimbat mai nimic. Așa că nicio reformă nu a mers până la capăt din pricina  necunoașterii-neînțelegerii secretelor învățării, a experiențelor mondiale, a schimbării dese de manageri și mereu a fost vorba de salarii mici și subfinanțare cronică. Dar dascălii de vocație au găsit întotdeauna calea spre performanță, spre sufletul învățăceilor, ca dovadă școlile bune din marile orașe și chiar din unele zone rurale, plus rezultatele cu nimic mai prejos decât acelea din Occident ale campionilor noștri la olimpiade și concursuri internaționale. Care, însă, sunt instruiți într-un învățământ paralel.

Or asta înseamnă că nefuncțională este doar o parte a școlilor și a claselor, parte din nefericire majoritară, vezi concluziile raportului PISA. De ce nu ne-am concentrat și nu ne concentrăm eforturile pentru emanciparea celor rămase în urmă? Ca și în alte țări, Germania e un exemplu, la noi a funcționat cândva bine activitatea de mentorat: viitoarele cadre didactice țineau lecții sub supravegherea și îndrumarea unor educatori de excepție în săptămâni bune de practică pedagogică. Noii intrați în sistem participau apoi la comisii metodice existente în fiecare școală, la cercuri pedagogice, la cursuri de formare, perfecționare și specializare (pe banii lor!) unde puteau învăța să fie performanți la clasă. De ce unii sunt performanți, iar alții nu, deși au făcut aceleași studii și primesc aceeași remunerație? Nu cumva legea salarizării e proastă, iar la catedră au nimerit și nimeresc prea mulți inși fără vocație, fără dragoste de școală și copii, dar dornici de a avea și ei un salariu?

Veți spune că pregătirea psihopegagogică a cadrelor după experimentul Bologna lasă de dorit, ceea ce nu este departe de adevăr. Dar bibliografia cursurilor pedagogice și metodice e extraordinar de bogată, iar viitorii dascăli aveau de unde învăța, slavă domnului, dacă profesorii lor erau nedeterminați să o facă. Ce și cine    i-au oprit în afara lipsei chefului de a învăța? A lipsei de interes?

Tot așa de grea de acceptat este și analiza celeilalte părți la fel de importante: elevii nu mai sunt determinați să învețe. Teorie complet falsă căci n-am văzut curiozitate mai mare la copii decât curiozitatea de a cunoaște lucruri noi: priviți-i cu câtă dexteritate își caută răspunsurile la întrebările lor pe telefonul mobil și-mi veți da dreptate.

Cum s-a ajuns să nu dorească a învăța la școală? Fiindcă determinarea aceasta, adică motivația învățării, e întâia sarcină a unui bun educator: ea se educă de mici, se formează la grădiniță și se deprinde metodic la școală. Fiecare lecție pe vremuri avea două puncte importante: stabilirea obiectivelor urmărite și fixarea cunoștințelor. Primul le clarifica elevilor de ce este necesară cunoașterea respectivului subiect, iar prin al doilea se verifica dacă elevii sunt în stare să rețină și să aplice cunoștințele. 

Între concluziile testelor PISA se află și concluzii tragice: educatorii nu sunt în stare să stăpânească activitatea clasei, să-i determine pe elevi să lucreze, să aibă liniște la ore. Ceea ce este grav fiindcă ordinea și liniștea la ore este principala condiție a învățării. Ea ține de cei 5-6-7 ani de acasă, de regulamente școlare și de bun simț. Peste faza captării atenției întregii clase nu se poate trece.

Educatori buni nu sunt cei ce își etalează cunoștințele în fața elevilor, ci aceia care îi determină pe elevi să le descopere și să le aplice. Dacă nu sunt în stare, să nu nenorocească generații de copii și să-și schimbe profesia.

Petru Tomegea

Mihai Șora și lecțiile trecutului

Mihai Șora și lecțiile trecutului

A fost o vreme când în spațiul public românesc problemele trecutului unor personalități cultural-politice și-au găsit cumva rezolvarea, modelul fiind cel francez în care reevaluarea unor mari scriitori și filosofi ai stângii precum André Gide, Luis Aragon, Jean Paul Sarte, Simonne de Beauvoir, Henri Barbusse, André Bréton, André Malraux… s-a făcut despărțind apele: compromisurile cu Stalinismul, cu socialismul și comunismul, cu organizațiile politice extremiste a rămas ca o rană a trecutului, iar valoarea scrierilor, a conținutului ideatic a primat.                                 

Nu chiar la fel s-a procedat și la noi, unde compromisurile erau cu dreapta, cu regalitatea, cu regimul burghez: Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Ion Pillat… au început să fie studiați la școală alături de Mihai Beniuc, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Valeriu Emil Galan, Nicolae Țic, Nicolae Labiș, Dan Deșliu, Victor Tulbure, Marcel Breslașu, Marin Preda…, unii mai devreme, alții mai târziu. Situații tulburi au fost și în cazurile altora precum George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu… Unele corecturi s-au făcut și după 1989, introducându-se în manuale personalități marcante ale istoriei antebelice. Din păcate, mulțimi de  poeți, scriitori, filosofi, teologi… deveniseră martiri ai unei ideologii inumane.

Pe acest fond, a izbucnit scandalul Mihai Șora, filosof cu operă, fost ministru al Educației, în urma unui clip publicitar în care mărturisea: „Aveam 30 ani când viaţa s-a oprit. Când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam 30 ani când ne-au condamnat pe toţi la frică. Iar pe copiii noştri la foame şi la frig. Ne-au condamnat la întuneric, o beznă din care mulţi au încercat să scape, însă puţini au reuşit. Aveam 30 ani când ne-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet: libertatea. Pemiteţi-mi să o sărbătoresc acum, la 30 ani de când mi-am recâștigat-o, lucru pe care eu îl fac de atunci în fiecare zi. La mulţi ani, dragii mei!” În fond, o pledoarie pentru libertate în opinia unui cetățean al României.

Atacurile imunde au pornit, neașteptat, nu de la luptătorii anticomuniști rămași pe baricadele spațiului public, ci tocmai de la foștii activiști – securiști și urmașii lor care    s-au strecurat cum-necum în fruntea unor autorități publice și servicii mediatice, televiziuni, presă, internet, iar acuzațiile demolatoare se refereau la perioada când filosoful s-a întors din Franța și și-a găsit de lucru ca traducător la ministerul de Externe al Anei Pauker, iar apoi la „Editura de Stat pentru Literatură și Artă“ (vezi Biblioteca Pentru Toți), fiind pus alături de înfocata stalinistă. Cam așa: după ce ai nenorocit generații, trimițându-le la moarte în pușcării, la canal, tocmai tu vii acum să ne vorbești despre libertate? Nu ni s-au prezentat minime dovezi.

Nu cunosc istoria domnului Mihai Șora cu de-amănuntul, nici opera Domniei Sale (să-mi fie rușine!), fiind filolog ca formație, dar bătălia sa cu servituțile vârstei la 102 ani și cu atentatorii la democrație și libertățile publice m-au impresionat. M-aș fi așteptat ca eforturile sale supraomenești de a fi prezent zi de zi „La Girafă“ cot la cot cu protestatarii să-i fie unanim apreciate. 

Necazul D-lui Șora nu este trecutul, ci prezentul: și-a propus să fie mereu în fruntea luptei pentru Europa, dreptate, democrație și libertate, să fie o pildă de dăruire pentru semeni și nu știu dacă a lipsit de la vreunul din protestele împotriva abuzurilor actualei puteri de guvernământ, indiferent de vreme. Dar, ca la comandă(?), au sărit toți de pe unde fuseseră „angajați“ să beștelească de pe baricadele opiniei publice un cetățean iubit și respectat de milioane de alți cetățeni. Nu-mi dau seama în numele cărei rațiuni.

Nu mă preocupă aici să aflu nici câți dintre criticii săi înverșunați erau lupi moraliști, ci faptul că opinia mea e alta, sigur coincidentă cu a mai multora: Dl Mihai Șora a avut un comportament demn și onorabil, dând dovadă de patriotism și empatie, iar numele său va rămâne de-a pururi în istoria revoltelor împotriva abuzurilor acestor ani. Acuzatorii vor rămâne în partea cealaltă. Privind înapoi, nu mi-l pot imagina cum ar fi  trimis oameni la pușcărie meditând la Kant ori la filozofii antici. Și apoi, jertfa sa din ultimii ani i-a răscumpărat orice vină, dacă ar fi avut-o. Minime iudica! (Să nu judecăm cu asprime!)

Petru Tomegea 

 

De la Țiganiada la democrația originală

De la Țiganiada la democrația originală

De 30 de ani tot așteptăm ca România să se despartă de Ceaușescu, de comunism și de tradiția pilelor, a cunoștințelor și a relațiilor (PCR), numai că se  găsesc mereu și mereu destui politruci pe vechi și urmașii și acoliții acestora care ne prelungesc agonia despărțirii. Paternalismul nerod și primitiv al “epocii de aur” dublat de un cult nesimțit al personalității, unul hidos de slugarnic, este îmbrățișat în momente dificile de către personaje politice dornice să parvină rapid. Indiferent de mijloace. Adevărat este că despre demnitatea, moralitatea politicianului român nu prea avem multe de apreciat. Și nu cred că alții ar sta cu mult mai bine, fiindu-mi de ajuns să privesc circul lui Boris Johnson și al parlamentului englez apropo de BREXIT.

Dar nici în cele mai negre clipe de descurajare nu mi-am închipuit că va mai apărea vreodată încă o “mamă” a României, eroină a națiunii, a tuturor românilor, în afara sinistrei Elena Ceaușescu. Câtă știință de carte și câtă rațiune să fi avut cei câțiva înalți dregători și aleși care au așezat-o pe Viorica Dăncilă, prim-ministra Guvernului României, pe soclul rămas gol după prăbușirea în neantul istoriei și al nimicniciei speciei umane a celeilalte “mame”? Iată groasa lingușire a Marianei Guju, primar: Viorica Dăncilă este “mamă pentru copiii României, mamă între mame”, simbol al “păcii între români, ale(sic!) păcii peste hotare”.

Nu cred că a mai existat altădată un personaj politic mai detestat decât sinistra și nu doar pentru răul imens făcut țării, pentru pofta ei de analfabetă de a acumula titluri științifice, inclusiv cel mai înalt, acela de academician inginer doctor docent, savant de renume mondial și eroină între eroii neamului cu numai câteva clase primare, ci și pentru ideea de mamă, cea mai scumpă pentru fiecare ființă umană. Sunt convins că exprimarea primăriței e la mișto, la plesneală ori la derură, de nu cumva va fi fiind vorba de o lovitură sub centură, deoarece îi va face un mare rău candidatei Dăncilă la alegerile prezidențiale. Deja rețelele de socializare s-au umplut de bancuri și ironii, care de care mai spumoase.

Și apoi ce fel de mamă a copiilor României este Viorica Dăncilă de moment ce mortalitatea infantilă sperie Europa, iar școala românească a fost lăsată de izbeliște, 4 (patru) copii pierzându-și viața în latrinele școlilor, școli între care peste 40% nu au apă curentă, au WC-ul în fundul curții și începutul îi prinde din nou pe școlari fără manuale? Se mai ocupă cineva de abandonul școlar ridicat la cote din ce în ce mai alarmante în ultimii ani, dar ascuns cu grijă de Ministerul Educației? Cu numărul cel mai mic de studenți la mia de locuitori?

Firește, fiecare își concepe campania electorală cum poate, cum știe și cum crede de cuviință, numai că există totuși niște limite ale bunului simț peste care, dacă treci, pui partidul pe drumuri degeaba și omori fondurile acordate cu atâta dărnicie din banul contribuabilului. Își mai închipuie cineva că astfel de găselnițe pot constitui motiv de a ieși azi la vot? Greu de crezut.

În plus, cu apelul la cele sfinte, primărița din comuna Cumpăna dă lovitura, făcând trecerea la mesajul subliminal: Viorica noastră, “făcătoarea de pace”, va fi câștigătoarea “împărăției cerurilor”. Fericirea a VII-a: “Fericiti făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Și fiind ea “prigonită” (vai de mama ei, săraca!) de preșdinte, de UE, dai de următoarea fericire: “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor”, adică președinția. Pohta ce-a pohtit.

Dar până și pentru împărăția asta a cerurilor este nevoie nu numai de bunul Dumnezeu, ci și de voturi… Din nefericire, nu am putut afla când a făcut Viorica Dăncilă pace între români, că de 30 de ani,     n-am mai avut noi nici un război, ci numai ciondăneală politicianistă, asta dacă nu cumva războiul la care se referă va fi fiind al Justiției cu voievodul de Teleorman. Ori va fi fiind vorba de zicerea de demult: Pace, pace,/ Între două dobitoace? Cât despre exportul păcii peste hotare, să avem pardon, dar cu așa ceva nu se poate lăuda nici măcar Donald Trump, ba din contra. 

La PSD, însă, astfel de discursuri amestecate cu cele sfinte, cu divinitatea și cu minunile n-au lipsit niciodată: Ion Iliescu era și el când tătucul, când bunica și chiar bunicuța, de bufniță nu mai amintesc, iar două stihuri au rămas de poveste: “Iliescu apare/ Soarele răsare”, inspirate probabil de unul din primii faraoni. Și  noroc că i-a răsărit numai 11 ani!

Așa că poate mai bine primărița s-ar lua după alții și ar scorni niscaiva gogoși electorale care dau bine la electoratul tradițional, după cum ne sfătuia acum două sute și ceva de ani Ion Budai-Deleanu: “Râuri dă lapte dulce pă vale/ Curg colo și de unt pâraie// Țărmuri-s dă mămăligă moale/ Dă pogăci, dă pită și mălaie/ O, ce sântă și bună tocmeală/ Mânci cât vrei și bei făr-osteneală!” Două secole pentru o tărăboanță de democrație cică originală!

Petru Tomegea, Londra

 

Politică de papagali

Politică de papagali…

Fiecare cetățean contribuabil vrea să știe ce-i fac primarii și ceilalți aleși, ce se întâmplă cu guvernarea și cu patria sa, cum sunt gestionați banii adunați de stat de la populație. Fiecare își închipuie că este în atenția aleșilor, că urmașii îi vor trăi într-un țară europeană, democratică, civilizată, fiind cu toții egali în fața legilor, educați și sănătoși. Dar în România lucrurile stau altfel: importante nu sunt buna guvernare, competențele, sacrificiul pentru semeni, cinstea, onoarea, demnitatea, ci papagalul. Cu papagalul se câștigă alegerile, cu papagalul se guvernează. Politică de vorbe goale. 

Apropo de papagal: mai observați apoi Domniile Voastre că, deși știu bine ce așteaptă poporenii de la ei, politicienii noștri numai la asta nu se gândesc. Ba mai mult, de ceva vreme practică un fel de politică SF: guvernanții se laudă că avem creștere economică fără precedent, cea mai mare din UE, numai că în ultimele 6 luni au împrumutat peste 4 miliarde de €uro și prețurile cresc odată cu inflația, și ea cea mai înaltă din UE; fără excepție, toți candidații la președinție se grozăvesc că vor câștiga alegerile fiindcă numai ei sunt foarte buni, deștepți, patrioți, iar ceilalți nu fac două parale. Deși cei mai mulți știu că nu au absolut nicio șansă, vor totuși să devină mari prezidențiabili, ce mai! oameni de stat, salvatorii nației; un ditai partidul în frunte cu liderul său anunță că iese de la guvernare, dar apoi renunță. După ce a stat bine-mersi la guvernare aproape 3 ani, același lider o declară impotentă, iar programul adoptat și de el însuși merge „din inerție”. Altul anunță că intră la guvernare cu 4 miniștri, dar, ce să vezi, la câteva ore își schimbă decizia… Nu cumva ar trebui să mergem cu acești domni politicieni la psiholog sau chiar la psihiatru? 

Dar să continuăm cu papagalul: au promovat cu tărie și cu fală și cu gras patriotism un referendum pentru sprijinirea familiei tradiționale în care au paradit o sumă uriașă de bani publici, numai buni pentru modernizarea tuturor școlilor, dar la o privire atentă am găsit între măreții și înfocații lideri pro-familiști: unul aflat la a V-a (a cincea!) căsătorie, altul și-a abandonat familia și a mai încercat și mai încearcă vreo câteva amante, care mai demult se numeau țiitoare, în această infamantă situație fiind o mulțime de alți luptători pentru tradiția familiei românești. Nici nu e mirare că lumea nu i-a luat în serios, însă n-am înțeles de ce s-au distrat pe banii contribuabilului român!

Dar să mergem și mai departe tot cu papagalul: toate estimările interne și externe vorbesc despre furtul banilor publici la cifre astronomice, adică între 28 și 40% din PIB, adică între 280 și 400 de miliarde de lei, dacă cifra PIB-ului furnizată anul trecut de ministrul Finanțelor este cea reală. Papagalii: în România nu este mare corupție, ca în Olanda, Germania, Belgia, Spania, Italia…, așa că legile noastre sunt prea aspre, iar apoi le-au îndulcit. Și asta în timp ce țăranul român vinde laptele cu 1 leu litrul și statul vinde apa chioară cu 2 lei!

Văzând că ține șmecheria cu papagalul, partidele își promovează reprezentanții și liderii pe bază de papagal: ești tare în papagal, treci în frunte și fii bătăios! De aceea, și-au pregătit echipe de papagali clonțoși care beștelesc tot ce vine de la adversari politici, care spurcă orice personaj doritor să-și servească semenii, dacă nu e din gașcă. O fac pe ecranele televizoarelor, pe rețelele de socializare și pe alte site-uri de pe Internet. Cu mare greutate mai poți găsi o informație corectă. Din păcate, în aceste condiții cetățenii vor vota luându-se nu după adevăr, ci după papagali.

Mă întorc puțin cu fața spre istorie și descopăr politicieni care și-au dat ori și-au sacrificat viața pentru viitorul României: vi-i puteți închipui pe Barbu și Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, pe Ion C. Brătianu și ceilalți Brătieni, Petre P. Carp, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și pe atâția alții folosindu-și papagalul și vorbind doar ca să înțelegem noi cât de mult se strofocă ei pentru România? Spunând minciuni că se înroșește astă biată pagină? Ei care au făurit România întregită?

Petru Tomegea

Dar cu poporenii cum rămâne?

Îi înțeleg pe cei ce susțin că toți politicienii sunt la fel, o fac din frustrare și chiar furie. Numai că zisa aceasta, promovată zi și noapte pe toate canalele media, nu a permis promovarea cetățenilor onești și merituoși, de care nu am dus niciodată lipsă, iar situația în care se află azi leadershipul partidelor, înalții dregători guvernamentali și aleșii în Parlament, Consilii Locale nu este una de invidiat în ceea ce privește competența și știința de carte. În câțiva ani, România se vede din nou în criză politică internă, fiind pusă la colț de Uniunea Europeană și pe plan mondial, iar agențiile de presă internaționale vorbesc despre România ca despre o oaie rătăcită prin labirintul legislației interne și europene, căci deciziile negândite ne-au adus în pragul eșuării ca țară. Nu-mi aduc aminte ca vreodată litrul de benzină, curentul electric, fasolea și cartofii, să coste mai mult, iar nivelul de taxare a muncii să fie mai ridicat decât în țările dezvoltate ale Occidentului.
Nici selecția naturală nu a mai funcționat: nu-ți vine a crede când vezi zi de zi inși agramați, fără studii serioase, foști condamnați penali, recăsătoriți și răscăsătoriți, cu amante căpătuite în posturi de conducere, politruci angrenați în tot felul de scandaluri că apar la televizor cu un tupeu nemărginit ca mari patrioți, că ne sunt dați ca exemple, ca modele de comportament. Aici ne-a adus ideea că toți suntem la fel, iar tupeiștii au profitat și profită fiindcă buna-cuviință nu-i dă afară din casă. Ne-au speculat răbdarea și omenia.
Însă realitatea e că nu suntem toți hoți și corupți, ci doar câteva sute de dregători, ba chiar sunt și destui politicieni cinstiți care trăiesc din salariu și-și văd de treabă. Ei, bine, în marea lor majoritate, politicienii de azi au studii pe bune la universități românești și nu numai, ba unii au și doctorate muncite. Din păcate, nu sunt promovați merituoșii, ci șmecherii cu bube în cap, folosindu-se în campanii electorale de bani negri și tupeu, iar Justiția, astăzi pusă la colț, nu îi poate dibui pe toți, cu atât mai mult cu cât se ascund în spatele relațiilor și al imunităților.
Pe deasupra, în ultimii ani, puține au fost grupurile de cetățeni onești care să conducă spre alegeri oameni capabili, hotărâți să impună adevărul și dreptatea, să scoată România din viroaga în care ne-au afundat diriguitori mincinoși și egoiști, morți după avere și fală, dar cu mai puțină carte și hărnicie. Așa că ar fi bine să înțelegem că nu toți politicienii sunt incompetenți și corupți și că ar fi și mai bine să-i căutăm pe aceia care realmente pot face ceva pentru poporeni, pentru dezvoltarea României.
Fiindcă, dacă ne vom crampona de aceiași inși care n-au fost în stare să performeze în diverse sectoare o dată, cu siguranță nu vor fi în stare nici a doua oară, chiar dacă ne promit marea cu sarea. Cel mai bun exemplu îl avem la educație: prof. Ecaterina Andronescu a reușit să îngroape într-o primă fază reforma începută sub auspicii europene de prof. Andrei Marga, iar modificările multe și alambicate ale legislației în vigoare n-au reușit să urnească nicidecum căruța învățământului românesc. Și totuși a fost adusă din nou în fruntea școlii românești, măcar că este dezmierdată Abramburica. E clar că actuala majoritate de guvernământ nu e interesată de reformarea pe bune a școlii, ci a căutat un personaj neconflictual, moda vremii, pentru a închide gura presei și a dascălilor. Iar situația din educație se repetă la o mulțime de alte ministere…
Incompetența diriguitorilor, lipsa lor de orientare în hățișul legislativ al Uniunii Europene, imposibilitatea legării unor relații serioase cu celelalte formațiuni politice din Parlamentul European ne-au adus în pragul excluderilor: socialiștii europeni (PES) „au înghețat” relațiile cu PSD, iar liderii ALDE european amenință cu excluderea formațiunii românești, ALDE, asociată cu social-democrații români la putere, tocmai în jumătatea de an când România deține președinția rotativă a Consiliului UE.
Nu știu dacă vor urma sau nu excluderile, dar cert este că România se află în cel mai mare impas de la aderarea din 2007, iar poziția ei se clatină. Din păcate, nu văd pe nimeni sumându-și responsabilitatea erorilor. Și atunci pentru ce mai avem conducători?

Petru Tomegea

Un profesor acuză…

De la Legea Învățământului din 1948 și până azi, între educație și politică nu s-au separat apele, așa cum nu s-au separat nici între statul laic și biserică, ambele situații definind elemente-cheie ale statelor moderne. Dacă la 1948 școala trebuia să slujească în primul rând „consolidării democrației populare și construirii societății socialiste”, azi legile nu mai direcționează educația spre orânduirea socialistă și partidul comunist, dar nici spre libertate, democrație și valorile consacrate ale umanității. În schimb, mentalitatea de dependență a dăscălimii e menținută vie și nealterată prin ordin al ministrului, prin salarizare unică, politică aiuritoare de promovare a cadrelor, politizare a funcțiilor didactice și centralism total.
Ceea ce a surprins atunci, dar surprinde și acum, este că, după trimiterea la canal și reeducare a câtorva mii de dascăli – a celor mai reprezentative personalități, după condamnarea la munca de jos în fabrici, uzine și pe ogoarele patriei a elitei intelectualilor care nu s-au înscris în PCR, clasa educatorilor nu și-a mai revenit, argățind supusă comunismul și apoi după 1989 puterile politice. S-a tot vorbit de autonomia școlii, a universității, dar sistemul actual de management centralizat și decizie educațională unică nu este nici cal, nici măgar, permițând abuzuri și inițiative criticabile atât ale puterilor centrale cât și locale. Căci în România, carieră fără slugărnicie e aproape imposibilă.
Iată de ce faptele de la Pitești nu m-au surprins deloc. Mai întâi fiindcă organizatorii argeșeni, dar nici aceia naționali nu sunt mai breji, n-au știut să organizeze evenimentul „Simfonia Lalelelor” ca într-o țară cu oameni liberi, demni și decenți, ca într-o țară cu adevărat democratică. E adevărat că nici nu aveau de unde învăța altceva în afară de Cântarea României, „Ceaușescu și poporul”, „Un partid avem și-o țară”… Din ce am văzut la televizor, toată manifestația s-a raportat la grupul format, ca pe vremuri, din „iubiții conducători” – prim-ministru, miniștri, (euro)parlamentari, oficialități și protipendadă locală. Organizatorii n-au uitat să-i urce pe o scenă ca nu cumva Înălțimile Lor să se amestece cu prostimea, cu talpa țării. Păcat etern al societății românești.
Ca și în anii precedenți, copii de școală și de grădiniță au defilat prin fața Măriilor Lor în costumații sportive sau populare, cu mișcări de gimnastică și cu cântece, să zicem, omagiale unui astfel de eveniment. Ceea ce a șocat a fost o vedetă mică și drăgălașă de trei ani, viitoare gimnastă, care nu a putut executa pe beton numărul pregătit, iar de aici spațiul public s-a sesizat, s-a inflamat. Dacă nu ar fi fost incidentul, întreaga manifestare ar fi trecut ca și cum nici n-ar fi fost.
Aparent o joacă de copii care trebuia să le binedispună pe tovarășele înalte musafire și nu știu dacă s-a făcut la cererea și cu concursul lor sau nu. Ceea ce nu are importanță în discuția de față. Pentru mine importantă a fost decizia educatorilor de a scoate sutele de copii în stradă la o manifestare politică de omagiere-ovaționare a reprezentantelor partidului de guvernământ, acțiune regizată probabil de cei ce le organizau și înainte de 1989 pentru „întâiul român”, „erou între eroii neamului”.
Iar asta demonstrează că mentalitatea nu s-a schimbat, nici a „iubiților conducători”, dar nici a dăscălimii române. Cu atât mai mult cu cât acum nu mai stă deasupră-i la fel de amenințătoare sabia lui Damocles. Deși am avut parte de numeroase „revoluții” în educație, practic nu s-a mișcat nimic în direcția eliberării de servituți feudale, nici a respectului pentru drepturile omului și democrație.
Sătui și zăpăciți de permanentizarea unor revoluții reformatoare impuse de politruci și incompetenți, la fel de desconsiderați ca pe vremea tovarășilor când erau etichetați ca „pătură șovăielnică”, bieții profesori și-au pierdut vocația independenței și a libertății de gândire, de inovație, acceptând lehămețiți tot ce li se dictează. Căci inovația în munca didactică presupune curaj, cercetare și susținere din partea decidentului. Și el stresat și mereu amenințat de factorul politic care-l menține în funcție.
Or în condițiile în care educatorul însuși nu-și asumă libertatea, independența, acțiunea de reformare serioasă a educației împreună cu elevii săi și părinții, școala românească va bate pasul pe loc. Sau mai grav, va face tumbe în fața conducătorilor iubiți.

Prof. Petru Tomegea