Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Este imaginea de ansamblu a momentului politic: partidele parlamentare nu mai construiesc aproape nimic, nici pentru viitorul lor ideologic-doctrinar, nici pentru dezvoltarea zonelor și a domeniilor rămase în urmă, zone defavorizate de majoritatea celor ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, zone precum Moldova în „frunte“ cu județele Vaslui, Botoșani, Neamț, Suceava…, sau Muntenia cu Teleorman, Mehedinți…, iar între domeniile uitate, educația, sănătatea, căile de comunicații rutiere și feroviare… Se mai face câte ceva în virtutea inerției sau a unor programe și proiecte aflate în lucru de mai mult timp.

Nu că în alte perioade s-ar fi strofocat cine știe ce, fie și privind numai la accesarea fondurilor europene, unele destinate coeziunii, adică apropierii de zonele dezvoltate ale Occidentului, ceea ce ar fi trebuit să ducă la o mobilizare fără precedent a decidenților. În afară de vorbe, nu s-a întâmplat deoarece atenția lor nu a fost și nu este spre dezvoltare economică, ci spre a ține sub supraveghere și control sondajele de opinie, buzunarul propriu și adversarul politic spre a-l desființa, a-l destructura, a-i abate atenția. În loc de politică, avem parte de politicianism cât cuprinde, de bătaie de joc, limbaj de cartier prost famat și fente mai ceva ca la alba-neagra.

Pe de altă parte, toată această tevatură cu alegerile anticipate și acelea în două tururi de scrutin este despre cum pot fi prostiți alegătorii și despre buzunarul propriu: în caz de anticipate, (nomina odiosa!) parlamentarii, conform legii actuale, nu mai beneficiază de pensii speciale, așadar partidele vor avea un volum de cotizații mai mic și vin trei rânduri de alegeri, locale, județene și naționale. Când este vorba de alegeri locale în două tururi, buzunarul gol se mută de la vârful politicii mai jos: foarte mulți aleși locali își vor pierde mandatele, odată cu pensiile speciale prevăzute de lege, în schimb, majoritățile locale vor fi mai stabile, iar reprezentativitatea și legitimitatea, mai acceptabile.

Firește, actualele mișcări și decizii politice devoalează strategiile ascunse ale competitorilor: unii vor să-și păstreze avantajele create în câteva zeci de ani, în timp ce noii veniți, noii intrați în sistem, strigă sus și tare, vor să schimbe regulile pentru a avea și ei parte de niscai foloase, evident, nu doar politice. Peste toate, actuala instabilitate politică e și din pricina imposibilității de a mai fi pe liste la parlamentare, dacă partidul scade în preferințele electoratului.

Veșnicii perdanți vor fi, oricum, cetățenii, uitați de toate calculele politice și, mai ales, politicianiste. Un avantaj ar fi totuși pentru noi, alegerile anticipate ar putea să grăbească plecarea multor compromiși în războiul inept cu cetățenii cinstiți, cu justiția și cu justițiarii, a atâtora ahtiați după avere nemuncită și mărire peste noapte.

În consecință, spațiul public s-a umplut de minciuni și manipulări, unele frizând absurdul și ridicolul: PSD s-a trezit că vrea alegeri anticipate, chiar dacă nu are ceva de câștigat, dar susținerea aceasta ar trebui să fie doar de formă, ca să nu piardă voturi; PNL susține alegerile în două tururi de scrutin, deși acestea nu sunt deloc profitabile pentru partid, nici pentru aleșii lor locali, primari și președinți de consilii județene; PSD cică n-a lăsat țara în criză de bani, din contra, actualii guvernanți sunt nepricepuți, numai că România se îndreaptă cu pași repezi spre sancțiuni din cauza depășirii deficitului bugetar pe anul trecut. (Cine era la guvernare anul trecut? Nu cumva PSD?) USR-Plus devine arogantă, se consideră pe cai mari, se comportă ca veșnic câștigătoare, numai că ultimele alegeri și evenimente interne demonstrează altceva…

Nimeni nu se hazardează să spună ce va fi până la vară sau până la toamnă, iar lipsa predictibilității ne va provoca daune ca țară, membră a UE: nu se poate încă ghici dacă vom avea ori nu alegeri anticipate, de moment ce, în majoritate, politicienii una spun și alta fac. Mai greu pentru guvernanți: lipsiți de pârghiile unui guvern legitim, abia dacă vor fi în stare să gestioneze situații și evenimente curente, numai că așteptările populației cresc de la o zi la alta.

Petru Tomegea

Spiritul de gașcă al partidelor

Spiritul de gașcă al partidelor

Ce este gașca? După DEX este un „grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății.“ Așadar este o cârdășie, tovărășie, șleahtă, clică sau clan, o adunătură de indivizi puși pe rele, o bandă de prieteni zvăpăiați, răzvrătiți, de obicei șmecheri, chiar infracționali și interlopi, care împreună pun la cale fapte nedemne „cu scopul de a-și satisface ambițiile și interesele personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății.“

Fenomene de acest tip au loc de obicei în țări și societăți cu regimuri autoritare și democrație instabilă, în care organele statului au dificultăți în impunerea legilor și a regulilor de bună conviețuire, pe de o parte, iar, pe de alta, e vorba de inși aflați în posturi de mare răspundere care se coalizează pentru a-și impune voința împotriva legii. Vor cu orice preț să-și păstreze pozițiile, nu întotdeauna cinstit obținute, și să-și creeze noi privilegii, eventual avantaje legate de avere și putere politică. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că sunt deficitari la capitolele demnitate, cinste, onoare, educație.

Nu de altceva este vorba în politica românească, unde partidele și formațiunile politice nu se preocupă de binele comun, ci mai cu seamă de interese proprii. În vreme ce cu toții ne dorim întărirea democrației și a statului de drept, a reprezentativității și a responsabilității parlamentare, guvernamentale, iată că s-au găsit apărători ai propriilor afaceri și interese care refuză alegerea primarilor în două tururi de scrutin, temându-se că astfel vor pierde posturi în administrația locală, posturi obținute prin votul unui număr nesemnificativ de alegători. Primari lipsiți astfel de legitimitate și reprezentativitate.

Aceeași situație apare și la acceptarea alegerilor anticipate: actualii aleși se feresc de ele fiindcă, din pricina rezultatelor proaste la guvernare și a corupției generalizate, stau prost în sondaje și nu mai au șansa realegerii, iar scurtarea mandatului cu un număr de luni determină imposibilitatea accesării pensiilor speciale. Nici vorbă să conteze „românii“.

Nu sunt singurele aspecte criticabile: în acești 30 de ani de bătălie pentru instaurarea democrației, au fost destul de numeroase cazurile când aleșii au făcut scut comun împotriva aplicării legii: s-au folosit de imunitate parlamentară pentru a nu lăsa Justiția să-i ancheteze pe marii mahări. Motivul? Ar fi vorba, cică, de abuzuri ale procurorilor care au ceva cu adversarii politici.

Cu toate acestea, ieșind de sub umbrela imunității parlamentare, imunitate pe care Constituția o consfințește numai pentru declarații politice și votul în Parlament, au primit totuși condamnări penale, vinovăția fiindu-le probată cu dovezi irefutabile. Ca drept urmare, cariere politice răsunătoare, precum ale lui Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Adrian Severin, Radu Mazăre, Sorin Dumitriu, Dan Voiculescu, Codruț Sereș, Relu Fenechiu… s-au prăbușit în neant și oprobriu.

Văzând iureșul justiției și temându-se de pușcărie, politicienii vizați și găștile lor au început contraofensiva împotriva justițiarilor, încercând și reușind să modifice numeroase legi pentru a scăpa de prevederile lor, de pedeapsă așadar. Concomitent,  s-a dat vina pe statul paralel, pe oculta mondială, pe capitalul străin care tânjește după țărișoara noastră, pe Consiliul European și pe Germania lui Iohannis, pe serviciile secrete ale noastre și altele de pretutindeni, care vor să supună și să colonizeze România. Însuși Dragnea consideră că putea scăpa de închisoare făcând act de supunere față de mai-marii lumii, căci „Miza (condamnării sale, n.a.) era România!“ Adică el n-a fost vânzător de țară! Și iaca așa am descoperit noi că voievodul de Teleorman ne-a scăpat de la pieire.

A uitat să ne spună de ce a cheltuit resursele țării pentru avioane, viață de lux și călătorii externe costisitoare sau pentru mitinguri ale „cămășilor albe“ prin care să-și dovedească boieria și puterea discreționară, a sa și a găștii. Ca să nu mai amintim și de mita electorală, de pagubele imense provocate de aventurile sale în fruntea partidului și a țării. 

Petru Tomegea

PSD își schimbă garderoba?

PSD își schimbă garderoba?

Și-ar schimba-o, dar nu este hotărât ce să aleagă. Unii lideri umblați pe la curțile UE și câțiva activiști mai cu ștaif ar opta pentru fracul social-democrației europene, numai că n-ar prea dori să-și arunce la lada de vechituri bunătate de surtuc bolșevic moștenit de la înaintași, surtuc care le-a ținut de cald în toți acești 30 de ani. Și nu le-a fost deloc rău: în toată această perioadă, au deținut frâiele în administrația locală, iar la Palatul Victoria, în afară de prim-ministeriatele Convenției Democrate și ale fostului PDL, partidul s-a lăfăit mai mult de două decenii, a prins rădăcini viguroase și chiar a făcut pui. Nu fructe.

Militanților vechi, rămași acolo de pe vremuri roșii, nu le pasă de frac. Mai degrabă înclină spre cojocul mițos carpato-danubiano-pontic, spre opinca tradițională – cândva talpa țării – spre berneveci și cioareci, fiindcă li se umflă pieptul și dau în lacrimi (de crocodil) când pronunță numele „român“.

Liderii forțoși, însă, consideră că PSD este instrumentul lor de a obține și  a poseda puterea politică, avere și prestigiu și nici măcar nu este nevoie de haine ideologice că ei sunt partidul și fac ce vor mușchii lor cu el, „fiindcă putem!“, se împăunează ei în de ei înșiși. Așadar, nici vorbă de frac sau alte costume ideologice de secol XXI. 

Vă puteți imagina cum ar sta fracul pariziano-berlinez-londonez pe Eugen Nicolicea, Șerban Nicolae, Florin Iordache – „Ciordache – altă întrebare!“ care au încercat și chiar au reușit să întoarcă Justiția din drum? Dar pe Cătălin Rădulescu – Mitralieră, pe baronii Marian Oprișan, Niculae Bădălău, Paul Stănescu, Marcel Ciolacu, Marian Vanghelie, Liviu Dragnea, Ionel Arsene, Mihai Fifor…, greii social-democrației românești împătimite de caviar? Le vedeți pe Viorica Vasilica Dăncilă, pe Olguța Vasilescu, Maria Grapini, pe Gabriela Firea, Rovana Plumb, Andreea Cozma… dialogând cu Angela Merkel ori cu Ursula von der Leyen?

Și nu e neapărat vorba de fracul european, cât este vorba de apetitul pentru democrație: cine poate uita maniera berbecos-forțoasă în care s-au adoptat principalele legi în ditai Parlamentul României când nu cred că a contat serios vreun amendament al adevăratelor organizații profesionale, al opoziției sau măcar al specialiștilor și al experților independenți politic? La fel cum nu cred că a fost vreodată mai multă manipulare în spațiul guvernamental, fie și numai dacă luăm în calcul celebrul caz al lui Liviu Dragnea ca să descoperim ce făcături s-au ascuns în spatele cortinei: abuzul de putere și guvernarea împotriva interesului public.

Acum, măreții lideri se chinuiesc să nu deschidă gura despre excesele și greșelile din timpul guvernărilor lui Dragnea (Grindeanu – Tudose – Dăncilă). Nu mai amintesc nimic de OUG 13, 114…, se prefac a uita atenționările primite în ultimii trei ani de la organismele Uniunii Europene și cele internaționale.  De ce le-au primit? Fiindcă toate schimbările în justiție aveau un singur scop: să-l scape pe Liviu Dragnea de pușcărie și să-i deschidă drumul spre posturile de prim-ministru, mai întâi, și apoi spre acela de mare mahăr, nu președinte, la Cotroceni.

Ne aducem cu greu aminte că atunci cu toții am tremurat ca nu cumva România să intre în malaxorul Art. 7 din Tratatele de Integrare, acela referitor la pierderea dreptului de vot și a zecilor de miliarde de €uro, sau Doamne ferește!, să se închidă porțile UE pentru România. Ei, bine, acum niciun împricinat de zaranie nu mai deschide gura despre glonțul care ne-a trecut pe la ureche. Nu e vorba de rușine ori căință.

Iată de ce cred că PSD nu va căuta nicio casă de modă europeană pentru a se costuma la noul congres ori în vederea marilor confruntări electorale din acest an și va etala din nou surtucul tradițional, purtător de noroc cică social-democrat, care în fapt, cum ne-a obișnuit, e social-democrat doar cu numele. Așa că sub astfel de straie  tradiționale se poate afla oricine: și urmașii lui Dragnea, acum în căutare de stăpân, și urmașii Vioricăi Dăncilă, puși acum la tocit limba românească, ceea ce e valabil și pentru alții, și însăși Olguța și însuși ilustrul Manda, cel găsitor numai de proști în propriul partid…

Oare ce fel de țară vor să aibă posesorii de surtuc?

Petru Tomegea

 

Cârja mânioasă și politica predictibilă

Cârja mânioasă și politica predictibilă

Sceneta tragicomică a loviturii cu o cârjă mânioasă în capul unei rămășițe securiste mi s-a părut un simbol al neputinței: după eforturi și scandaluri interminabile, România a intrat în NATO și UE, a ridicat cum-necum și cât de cât nivelul de trai, dar nu se poate hotărî să-i pedepsească pe criminalii revoluției din decembrie 1989, nici pe aceia ai altor crime și nenorociri ca mineriade, jaful măreței economii socialiste, Colectiv, 10 august… Și au trecut deja 30 de ani. Într-o țară unde cele trei Puteri ale statului respectă Constituția și legile, faptele sunt predictibile, iar tergiversarea termenelor de judecată n-ar fi posibilă.

Politica predictibilă, deci și guvernarea, sunt un vis sau o iluzie de care politicienii noștri își aduc aminte numai când sunt în opoziție, însă, odată ajunși la Putere, realizează că predicția înseamnă legi și reguli respectate, planuri și proiecte punctuale, puse necondiționat în operă. Or așa ceva România nu a avut niciodată. De altfel, predictibilitatea politicii și a actelor guvernamentale nu este simțită ca o necesitate decât de un  număr mic de analiști și foarte puțini înalți demnitari, iar marea masă a electoratului nu-i conștientizează clar importanța.

Dar ce este predictibilitatea politică? Este acea dimensiune a politicii care permite, e.g., făcătorilor de politici publice, să știe din timp ce programe sunt necesare ridicării nivelului general de civilizație și bunăstare, dimensiune care îi ajută și pe părinți să anticipeze în baza unor date verificate științific viitorul patriei, alegând pentru copiii lor profesiile necesare noilor realități economice și sociale, iar educatorilor să-și calibreze fondul și forma activității didactice, date care permit specialiștilor în prognoză, băncilor, economiștilor să investească în domenii profitabile peste un an, peste doi, peste 10… Acum ați înțeles de ce România orbecăiește de atâția amar de ani, bătând pasul pe loc.

Oricine ar putea spune după lectura acestor rânduri că predictibilitatea ar trebui să fie principala caracteristică a unei guvernări, mai ales în vreme de criză perpetuă ca la noi, numai că această importantă caracteristică încă nu e posibilă decât în țări cu democrație avansată, cu politicieni competenți și responsabili, unde cetățeanul se află în centrul sistemului, țări spre care ai noștri se reped acum în căutare de locuri de muncă bine remunerate. 

Or tocmai de aceea cârja unui cetățean ajuns la capătul puterilor a lovit în capul stagnării și al adevărului întors cu fața spre minciună simbolizat de Gelu Voican-Voiculescu, firește, un fapt condamnabil nu doar în sine, ci și penal. Se pare că șocul loviturii ne-a trezit: o mulțime de bucureșteni a năvălit intempestiv în stradă să ne trezească din somnul rațiunii. Revoluției din 1989 îi fusese deturnat sensul, iar poporenilor care ieșiseră cu mâinile și pieptul goale în fața gloanțelor nu li se recunoșteau actele eroice, ci emanaților, manipulatorilor în frunte cu Ion Iliescu, Voican-Voiculescu, Petre Roman, serviciilor secrete ungurești, sârbe și rusești… Cine ne-a ucis fiii, părinții, frații și surorile? Teroriștii care trăgeau din orice poziție, dar al căror nume nu se cunoaște. Armata? Ea a apărat „cuceririle revoluționare“.  Securiștii? Nici vorbă, ei depuseseră din timp armele la rastel. În consecință, s-a tras concluzia că eroii s-au ucis între ei.

Să mai zicem că, de 30 de ani, o serie de lideri confundă politica cu Justiția care a stat departe de adevăr și dreptate. Acum societatea activă pare că s-a trezit, nu mai acceptă ingerințe, nici amânări, nici măcar scuzele de rigoare și s-a născut ideea  predictibilității: crimele revoluției vor fi pedepsite fiindcă societatea civilă va reacționa ca și în cazul OUG 13, apoi avem garanția președinției și a guvernului, iar politicienii care au legat Justiția de gard urmează să facă un pas în lături și astfel e posibil ca începuturile democrației românești să fie curățate de minciuni și ilegalități. E greu, dar măcar avem speranța.

Adevărul este o condiție necesară pentru intrarea într-o perioadă de normalizare a democrației și de funcționare a statului de drept. Și poate că de data aceasta, șansele de reușită ne surâd. Iată de ce urarea „Un An Nou fericit!“ vine într-un context plin de promisiuni.

Petru Tomegea

PSD plătește oalele sparte de Dragnea

 

Nu e zi să nu iasă la iveală alte fapte de vitejie ale fostului lider social-democrat și ale locotenenților săi: în loc de merituoși în posturi de de mare răspundere, în fruntea celor mai importante instituții ale statului, inclusiv a celor de forță, au fost promovați inși loiali, nu numai incompetenți, ci și fără studii și diplome corespunzătoare, iar acum descoperim cu stupoare că unii abia alfabetizați, de nu chiar mai rău, gestionau bugete uriașe și aveau în subordine adesea mari somități științifice ori tehnice, că predau nu știu în ce calitate cursuri studenților. Mai descoperim că destule personaje bănuite de corupție au fost și sunt sunt promovate până și la Bruxelles și Strasbourg, crezând că acolo merg lucrurile ca în România unde liderul suprem are țara la degetul cel mic. Ei, bine, nu merg, iar România ia palme peste palme… Așa se întâmplă când, în loc de oameni capabili, sunt promovați doar yesmeni, inși fără coloană vertebrală, dar credincioși jupânului, uneori fiindu-le singura calitate. 

Iar consecințele sunt tot mai vizibile: distrugerea nu doar a încrederii în instituții importante ale statului, ci chiar discreditarea instituțiilor înseși. Astfel, fostul Procuror General al României, Augustin Lazăr, aduce dovezi clare ale implicării unor oameni politici tari în dezorganizarea sistemului legislativ românesc pe trei căi: 1. crearea unui grup de „reflecție“, după cum afirmă și fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader, grup compus din firme de avocatură interesate și magistrați loiali Puterii actuale care să răscroiască legile justiției în așa fel ca politicienii Puterii să nu mai poată fi anchetați, iar cei aflați deja la închisoare să scape; 2. constituirea unei găști de jurnaliști, mardeiași de partid și personalități mediatice manevrabile care să desființeze tot ce înseamnă magistrat corect, independent, care nu acceptă ordinele politicului; 3. crearea unei psihoze naționale despre nedreptățile provocate de justiția statului paralel (cazul Rarinca, Adrian Năstase, Liviu Dragnea…), amestecul serviciilor, al ambasadelor, al comisarilor UE în justiție și al lui Coldea, Băsescu, Iohannis…

S-a urmărit astfel timorarea procurorilor și a judecătorilor care s-au văzut puși mereu la colț și amenințați inclusiv cu închisoarea, în consecință DNA a căzut în acest război antijustiție și nu mai este în stare să țină în frâu hoția și corupția. Justiția a fost așadar pusă la dispoziția corupților și a infractorilor care scapă unul după altul de rigorile legilor, iar magistrații curajoși cad unul după altul în plasa mardeiașilor din mass-media și a Secției Speciale. A se mai reține că ajustarea legilor justiției a revenit lui Florin Iordache, Șerban Nicolae, Eugen Nicolicea… și unei comisii speciale a Parlamentului, toți cu studii la mare distanță de dreptul românesc, care, deși au reușit să culce la pământ sistemul nostru juridic, cu toate eforturile, n-au reușit să-l salveze de pușcărie pe liderul lor suprem.

Partea cea mai compromițătoare a bătăliei lor cu Justiția a fost obligarea de către CCR a președintelui Iohannis să o demită pe Laura-Codruța Kövesi din fruntea DNA. Abuzul așteaptă decizia Curții Europene de Justiție, dar fosta șefă a DNA a ajuns doar prin propriile merite în funcția de procuror-șef al Parchetului European (EPPO). Iată că discursurile sforăitoare despre abuzurile procurorilor asupra unor politicieni „curați ca lacrima“ și asupra crimelor statului paralel n-au găsit credit la Bruxelles și Strasbourg.

Este evident că acuzațiile fostului procuror general al Românie nu pot rămâne fără urmări, nu numai fiindcă ele coincid cu acelea ale lui Tudorel Toader, ci fiindcă sunt cam aceleași cu concluziile MCV, ale Parlamentului UE, ale GRECO și ale Comisiei de la Veneția, ceea ce înseamnă că actuala putere este în foarte mare încurcătură dacă nu pune punct acestei tărășenii rușinoase. Cu atât mai mult cu cât în aceste spețe urmează a se pronunța și Curtea Europeană de Justiție.

Însă ultima plată a haiduciei lui Dragnea va fi la alegeri…

Petru Tomegea

Tăriceanu a pus punct

 

Dar nu a pus punctul acum când a ieșit de la guvernare, așa cum lasă el însuși să se înțeleagă, ci atunci când a început să susțină antieuropenismul și acuzațiile niciodată dovedite ale lui Liviu Dragnea la adresa Justiției românești, cu atât mai abrașe, cu cât lui Tăriceanu însuși îi fusese apărată imunitatea de către colegii parlamentari PSD-iști. Se pare că ancheta procurorilor l-a băgat cu totul în sperieți și vedea numai roșu în fața ochilor.

Dacă ne-am lua după destui analiști, am reține că de fapt degringolada sa a început mult mai devreme, atunci când a pierdut șefia PNL: se obișnuise cică atât de mult cu funcțiile înalte, cu lingușelile subordonaților, încât n-a rezistat tentației de a face sluj în fața lui Victor Ponta pentru a obține funcția de președinte al Senatului. Deși goală de putere decizională, totuși funcția aceasta îi permitea să se socotească al doilea om în stat, deci să aibă mai mare pondere în declarații, să fie invitat la tot soiul de sindrofii publice ca stâlp al statului.

După înțelegerile cu Victor Ponta, Călin Popescu-Tăriceanu i s-a pus la dispoziție lui Liviu Dragnea, noul lider al social-democraților și președinte al Camerei Deputaților în noua legislatură. Înțelegerea între cei doi n-a fost un fel de gentlemen’s agreement, ci un târg urât mirositor: Dragnea să obțină prim-ministeriatul guvernului, chiar dacă legea îi interzicea, iar al doilea, președinția României. Practic s-a reeditat tărășenia care a dus la demisia lui Crin Antonescu din toate funcțiile: după ce Ponta s-a văzut ditai prim-ministrul României, n-a mai catadicsit să-i susțină candidatura lui Crin și a poftit el însuși la cea mai înaltă dregătorie în stat.

Neînvățând nimic din comportamentul dezonorant al PSD, Tăriceanu s-a încrezut în cuvântul voievodului de Teleorman până la încarcerarea acestuia. Înlocuitoarea-i, Viorica-Vasilica Dăncilă, și PSD aveau însă propriile griji și interese, așa că moștenirea lui Dragnea n-a mai contat, asta doar în ceea ce-l privește pe Tăriceanu. Când liderul ALDE și-a dat seama că înțelegerea cu „Liviu“ nu mai face doi bani pentru urmașa voievodului de la Rahova, s-a supărat, și-a luat jucăriile de la Senat și a plecat inclusiv din coaliția de guvernământ, încercând să-și rezolve singur problema candidaturii la președinție.

N-a rezolvat-o, dar se pare că i-a venit în ultimul minut o corectă percepție a realității: nu putea pune bază pe sondajele de opinie care-l dădeau ca principal contracandidat al lui Iohannis, undeva pe la 27-28%, fiind conștient că, cu toate încercările de a-l trage de partea sa, electoratul PSD nu-l va vota. Singura variantă posibilă era să se retragă la timp, numai că retragerea nu le-a convenit deloc acelora pe care numele și cuvântul său i-au adus în ALDE. 

Mizând doar pe un bagaj nesemnificativ de voturi câștigate la ultimele alegeri, 4,4%, cu care au ratat europarlamentarele, știind bine că sondajele (de 7-8%) sunt măsluite, fără Tăriceanu în frunte, membrii ALDE s-au revoltat pe bună dreptate. Decizia liderului lor i-a pus în situația să aleagă: rămân în partid și își încheie cariera politică sau se salvează fiecare pe unde poate, singurele posibilități fiind PSD și Pro România lui Victor Ponta. De remarcat că nici acesta nu a vrut să-i sprijine candidatura la președinție lui Tăriceanu, fiind preferat actorul Mircea Diaconu. (Evident, cu gândul la victoria ucraineanului Volodimir Zelenski). 

I-a fost lovitura de grație… Mai luați în calcul și scandalul iscat de excluderea din coaliția europeană ALDE, care i-a și interzis lui Tăriceanu să mai facă uz în alegeri de sigla respectivă, ceea ce îi obligă pe membrii de partid să organizeze un congres și nu știu deocamdată dacă nu cumva nu le va fi permis să se înscrie în campaniile electorale viitoare. Iar un nume nou sau un nou partid va putea fi impus poate în ani…

Însă trendul politic actual nu pare să fie favorabil revenirii ALDE și mai ales a liderului său: curentul anticorupție și pentru o justiție puternică se accentuează în toată Europa, iar Kovesi, spaima „penalilor“, a ajuns în fruntea procuraturii UE. Nu cumva vor prinde din nou curaj justițiarii noștri?

Însă Tăriceanu a pus punct, nu virgulă.

Petru Tomegea

… și dă-i și luptă

… și dă-i și luptă

Cine vrea să înțeleagă cum și de se face de rușine jurnalistul Ion Cristoiu, nu că ar fi singurul, n-are decât să-l urmărească la televizor și să-i citească, atent la argumente, articolele preluate sau nu de pe site-ul propriu și răspândite prin oficinele puterii de guvernământ. Să ne înțelegem din capul locului: Ion Cristoiu este ca și alții un cetățean liber și are dreptul să susțină orice guvern, partid sau politician dorește, așa com o fac mai toți oamenii din mass-media, interesat ori nu, de aceea nu de aici i se trag observațiile de față. Ci de la adevăr, realitate și respect față de cititori, de la ascunzișurile întrebării “unde bate maestrul”, cum îl adulează ciracii și comilitonii. De la faptul că se consideră independent, dar nu ne-a spus de cine niciodată. De ce ne referim azi la Ion Cristoiu? Fiindcă e o mare personalitate a spațiului public românesc, iar generația tânără și-l poate lua ca model. 

Așadar unde bate maestrul? Să-l cităm:  “Pentru că peste tot în lume Opoziția, adevărata Opoziție, e gata în orice moment să preia guvernarea”. Nu este deloc așa, nici măcar în Germania, Italia, Spania, Belgia…  spre care privim cu admirație, unde guvernele se formează după negocieri îndelungi și dificile, adesea cu răsturnări de situații. Unde bate IC? Evident în Opoziție, adică în PNL, USR-PLUS, PMP…, pe care le beștelește pentru că n-au ieșit la interval cu programe politice, cu nume de prim-ministru, miniștri ca să aibă ce desființa maestrul și ciracii. Deși în orice țară cu democrație așezată jurnaliștii serioși și independenți sprijină Opoziția, valoarea, competența, noul, schimbarea, insistând asupra elementelor progresiste, dătătoare de speranțe. Dacă politica românească ar fi plictisit de atâta normalitate, firește că pentru crearea unei mase critice ar fi fost nevoie și de programe, proiecte guvernamentale susținute cu argumente valide de personaje integre, ca într-un adevărat shadow government (guvern din umbră), numai că până acolo va mai curge multă apă pe Dunăre. Apropo: dar despre nefăcutele PSD care pierde în aceste zile, săptămâni guvernarea, “maestrul” o lasă cam moale. 

Cităm mai departe: “PNL e un fel de curățător al haznalei de la Cotroceni” –  nu știu la care hazna se referă maestrul, dar am fost educat ca atunci când vine vorba de o instituție importantă a statului din care facem parte cuvintele să fie alese mai cu grijă. Fiindcă orice ar putea intra în haznaua… maestrului, dar nu și întâlnirea de la Casa Albă cu Donald Trump, nici Summit-ul de la Sibiu, nici reprezentarea României la CE de către Klaus Iohannis, care ne-au făcut cinste oricât am forța noi bătălia politică și am susține împotriva tuturor evidențelor altceva. Și apoi ce ar fi trebuit să facă PNL pentru a-i satisface pofta lui IC? Să le cânte osanale alături de domnia sa candidatei PSD ori lui Cumpănașu – pregătit din timp de băieți pricepuți ca un fel de cal troian în aceste alegeri? 

Înțelegem. IC are o obsesie față de justiție pe care o consideră subordonată statului paralel(?) și serviciilor secrete, când românești, când străine, care condamnă politicieni nevinovați (mai ales de la PSD) precum Mitrea, Dragnea, Năstase, Severin… și-l vede pe Iohannis în spatele acestora. Motivul? Ca să scape de rivali. Dar pînă acum n-au făcut nici IC, nici alții dovada. Pe deasupra, instituții internaționale credibile, majoritatea magistraților spun altceva: PSD și liderii săi au încercat să-și subordoneze justiția schimbând legile pentru a nu fi pedepsiți. Și atunci de ce l-aș crede pe “maestru”?

Însă mergem mai departe: “Cosette Chichirău vrea să-i ia locul lui Dan Barna la președinția USR. De așteptat ca ea să nu se lase mai prejos de cel pe care vrea să-l dea cu craci(sic!)-n sus.” Ce este rău că se dispută în transparență totală și cu pasiune leadershipul unui partid? E de preferat politica de clanuri și baroni din social-democrația românească de caviar unde întotdeauna învinge, de obicei în stil hoțesc, cel mai puternic trăgător de sfori, eventual prin șmecherie, mituire și șantaj? Nu cumva independentul IC “intră la rupere” într-o formațiune politică tânără, neexperimentată, dar care periclitează interesele Vioricăi Dăncilă de a intra în al II-lea tur la prezidențiale? Nu cumva, în semn de respect față de cititori, ar fi trebuit să-și declare partizanatul?

Pe deasupra, nu reușesc să încropesc din lunga activitate jurnalistică a “maestrului” baza ideologic-doctrinară a anlizelor, a disursului său, aceea care să-i confere independență și rigoare. Altfel, poate fi ușor alăturat celorlalți mardeiași mediatici încartiruiți cu arme și bagaje în oștirile unor formațiuni politice.

Partea cea mai gravă a discursului său jurnalistic, pe lângă manipularea uneori ordinară și procesele de intenție, este însă limbajul degradant instaurat după revoluție și grație stăruințeor sale de a ocupa mereu centrul scenei, de a se grozăvi și burica lexical pentru a ieși în evidență. Ce altă justificare au, în cazul de față, “curățător al haznalei” și “să-l dea cu cracii-n sus”? Din păcate, stilul său abrupt, buruienos, mahalagesc, bășcălios, injurios… a făcut carieră în presa românească și nu degeaba ziarele printate sunt amenințate cu dispariția. 

Petru Tomegea

 

 

Disprețul public și rețeta sigură a eșecului politic

De vreo doi ani, actuala majoritate se plânge de discursul urii promovat cică de opoziție și de câțiva formatori de opinii, de jurnaliști apărători ai democrației și ai bunului simț, dar nu a ținut cont de criticile obiective și nu a făcut absolut nimic pentru a reveni la normalitatea unei țări membre a Uniunii Europene unde și Putere, și Opoziție conlucrează pentru rezolvarea treburilor publice. Tratați cu dispreț de diriguitori hapsâni, șmecheri și mânați de interese personale sau de grup, cetățenii au ajuns să-i disprețuiască și chiar să-i urască, iar trendul acesta nu va mai putea fi schimbat prea degrabă. Cum s-a ajuns aici?
Prin aroganță și legiferarea unor interese proprii ori de gașcă: proaspăt instalată la Palatul Victoria și în fruntea Parlamentului, coaliția de guvernământ și-a încălcat promisiunile din campania electorală și s-a apucat de „reformarea” justiției în așa fel ca liderii cu dosare penale să scape de procese, singurele motive declarate: „fiindcă putem”, „dacă nu acum, când?”, dacă nu noi, cine?”. Forțând regulamente și cutume democratice, comisiile parlamentare și Guvernul au trecut la rescrierea legilor și a Codurilor Penale în favoarea corupților, a infractorilor, fără a ține cont de Opoziție și de cetățenii reprezentați de aceasta, fără a cere opinia magistraților independenți și fără a lua în considerație că România trebuie să respecte tratatele de aderare la UE și analizele MCV, CRECO și ale Comisiei de la Veneția, ceea ce a pornit tăvălugul protestelor de stradă și, concomitent, al urii. Au scos legi favorabile numai pentru ei înșiși.
Consecințele nu au întârziat, iar zilele trecute le-a venit lovitura fatală: presa a aflat de dispariția Alexandrei și, cu 4 luni în urmă, a Luizei, două fete din Caracal care, în lipsa mijloacelor de transport public, au apelat la „ia-mă, nene!” Numai că „nenea” era Gheorghe Dincă, membru(?) al unor rețele de trafic de carne vie, criminalul(?, un psihopat(?) lăsat în libertate, fără niciun fel de supraveghere, așa cum sunt și alte câteva mii de psihopați uitați pe străzi. Că poate nu se întâmplă nimic… Și iată că se întâmplă.
Ura născută după OUG 13 ca ura, urcă și coboară, dar acum s-a revărsat peste țară un dispreț stăruitor la adresa diriguitorilor și a instituțiilor implicate: Poliție, STS, procurori de caz, iar disprețul nu are alt leac decât dispariția compromișilor din spațiul public. Rușinoasă, dar de înțeles. Care sunt sursele disprețului?
Vinovat este tot disprețul, dar de data asta al guvernanților față de guvernați: disprețul, bătaia de joc ale polițiștilor de la 112 și ale celor de la STS față de copiii amenințați cu moartea, teama că prin intervenția pentru salvarea Alexandrei ar putea atrage ilegalitatea probelor, neimplicarea justițiarilor pe motiv că se tem de Inspecția Judiciară și de Secția Specială. Așa că au stat în mașina Poliției până la ora 6 fără să facă nimic, iar viața copilei s-a topit în foc. Nimeni nu-i va putea ierta pentru acest păcat. Dar nota de plată se va plăti la Tribunal, probabil, și mai ales la alegeri, iar actualii diriguitori au a da seamă. Au fost preveniți din vreme, însă nu le-a venit a crede.
Or un popor care își disprețuiește conducătorii nu mai poate fi guvernat ca până acum fără a trezi revolte și suspiciuni, iar posibilitatea alegerilor anticipate nu este luată în calcul decât de politicienii lipsiți de realism. Din ce se vede până acum, alegerile prezidențiale vor fi la termen, dar, după crimele odioase, discursul politic al tuturor competitorilor s-a schimbat. Va fi dominat de jale, plângeri penale și mult dispreț, multă scârbă, care vor fi contabilizate de formațiunile de guvernământ și de instituțiile implicate.
Din păcate, nimeni nu are soluții de ieșire rapidă din criză și nici măcar nu le caută… Să sperăm că Uniunea Europeană, statele membre ale UE ne vor ajuta cu expertiză și experți, iar instituțiile statului vor fi încet-încet curățate de incompetenți, ticăloși și oportuniști. Dar pentru asta e nevoie de schimbarea puterii actuale, compromisă ca niciodată după revoluție, și de voință politică de a reseta statul de drept. Ceea ce, înafara unor declarații și multe vorbe de clacă, nu se prea întrevede.

Petru Tomegea

Statul paralel și centrele de reflecție

S-au auzit multe discuții și opinii despre „statul paralel”, dar arareori a apărut explicația reală că de fapt toată această invenție mediatică ascunde altceva și miroase de la o poștă distanță a manipulare grosieră. Iată că încet-încet apar în spațiul public elementele doveditoare: în timp ce jurnaliștii fideli, televiziunile de propagandă ale PSD și ale guvernului se strofocau să ne convingă cât de nociv este statul paralel împreună cu noua securitate, „centrele de reflecție” aranjau legile Justiției în așa fel ca niciun justițiar să nu se mai poată apropia de Liviu Dragnea și de ceilalți mahări cu dosare penale din jurul său. Apoi aceste „centre de reflecție” nu înseamnă stat paralel?
Iată ce a scris fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader: „forma celor două proiecte de OUG a fost primită la MJ, elaborată fiind în alte centre de reflecție”. Asta înseamnă că sunt mai multe astfel de „centre” care au conlucrat și conlucrează la redactarea legilor Justiției, a Codului Penal și a aceluia de Procedură Penală, adaptându-le cerințelor de impunitate ale majorității de guvernământ. În urma modificărilor textelor de lege, a apărut Secția specială de investigare a infracțiunilor din Justiție al cărei scop era să anihileze DNA și orice acțiune justițiară împotriva Puterii. Cât despre domnia legii…
Se pune întrebarea de ce ministrul Justiției, Guvernul și Parlamentul au acceptat ingerințele ilegale și neconstituționale ale respectivelor „centre” de moment ce Parlamentul este singura autoritate legislativă, iar răspunsul nu poate fi decât acela numit de câțiva jurnaliști și politicieni din Opoziție: complicitatea în favorizarea făptuitorului, prevăzută și în art. 269 alin. 1 din Noul Cod Penal. Deși a tăcut și a fost pasiv atunci, dându-și seama în ce a intrat, dl Tudorel Toader încearcă post factum să-și salveze măcar obrazul aruncând responsabilitatea asupra altora.
Ce și unde sunt acele centre de reflecție? E clar că nu sunt nici la Parlament, nici la Guvern, iar prin deducție logică putem afirma că juriști experimentați, cu o asemenea capacitate de analiză și abilități nu sunt decât la casele de avocatură implicate până acum în procesele penale ale lui Liviu Dragnea și ale celorlalți, de nu cumva va fi fiind vorba și de magistrații impuși de partid ori de guvern în diferite funcții de răspundere. Nu este mult timp până se va afla, dar nu se va afla până la schimbarea puterii politice actuale.
Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum se face că, într-un stat de drept, cu partide care-și zic democratice, cu guvern și parlament legitime, a fost posibil să fie uzurpate dreptul Legislativului de a legifera democratic și să se creeze o elită cleptocratică exceptată de la răspunderea în fața legii, fiindcă de respectivele modificări nu se puteau prevala oamenii de rând, ci doar un cerc restrâns de favorizați ai politicii și apărați de acei avocați. Or asta nu mai înseamnă egalitate în fața legii, nici procese corecte! Degeaba scrie în Constituție.
Faptele expuse mai sus i-au trezit din amorțire pe birocrații de la Bruxelles care tot reacționează de ceva vreme, însă fără cine știe ce rezultate. Ba înainte de alegeri chiar se punea problema activării articolului 7. Așadar putem conclude că Guvernul și Parlamentul României joacă la cacealma: nu recunosc supremația tuturor legilor și a tratatelor UE sau întind foarte mult coarda, eventual până se vor lehămeți înalții comisari. Și apoi posibilitatea unui RoExit îi încântă, dar să nu fie cu propria mână, ca să nu trezească revolte populare. De aceea, afirmă sus și tare că atât poporul cât și Guvernul nu mai pot dormi noaptea de dragoste și respect pentru UE, dar Guvernul și Parlamentul sunt suverane, așa că UE să-și vadă de ale ei.
Numai că alegerile europene din acest an au arătat o preocupare intensă pentru eradicarea corupției, de aceea partidele care au înțeles să se pună în serviciul propriilor cetățeni și să se manifeste împotriva hoției au câștigat alegerile. Așa că evoluția ulterioară a ofensivei împotriva corupției nu este greu de anticipat. Dar n-ar fi pentru prima dată când Europa civilizată merge într-o direcție, iar autoritățile românești, în alta. Direcție care și de data asta va fi pierzătoare.

Petru Tomegea

Secția specială e mărul discordiei…

E vorba de secția de anchetare a magistraților, adică a judecătorilor și a procurorilor, numită Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție (SIIJ). A fost înființată și a devenit operațională pe 23 octombrie 2018 conform legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată vara trecută: dispoziţiile art. 881, coroborate cu dispoziţiile art. III, lege republicată, cu schimbările ulterioare, și această secție funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Care au fost motivarea și scopul înființării acestei secții în condițiile în care infracțiunile din Justiție erau cercetate ca și celelalte infracțiuni de către judiciari fără nicio discriminare? Ei, aici e aici: DNA făcea dosare penale presupușilor corupți, preponderent celor ce gestionau banul public, iar cei ce gestionau banul public nu erau din Opoziție, ci din birourile guvernamentale, din rândurile funcționarilor numiți de majoritatea de guvernământ, ceea ce a creat impresia că DNA e pusă de statul paralel și Iohannis să-i „paradeze” pe liderii PSD. S-a iscat astfel un val imens de îngrijorare, ură a dregătorilor în privința DNA și „trebuia făcut ceva”.
Și s-a făcut această secție după pofta lor și în colaborare cu casele de avocatură implicate în dosarele lor de corupție, „legea fiind elaborată în centre de reflecție” speciale. O recunoaște fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader. Noi credeam că legile se fac în Parlamentul României de către reprezentanții legitim aleși și servesc bunei guvernări a întregului popor român, a tuturor cetățenilor români, fără discriminare de etnie, rasă, sex sau funcție. Nu așa scrie în Constituție? Sau de când sunt actualii diriguitori la putere scrie degeaba, adică trebuie să beneficieze numai măriile lor de legi și instituții special create ca să nu ajungă, Doamne ferește! în fața instanțelor de judecată?
Prin această secție, se vede cu claritate, s-a dorit subordonarea procurorilor, scoaterea din schemă a incomozilor magistrați și stoparea oricărei activități de cercetare a abuzurilor puterii, iar primele acțiuni ale sale o dovedesc cu prisosință: SIIJ a închis dosare importante de corupție ori le-a retras, inclusiv din instanțe, vezi cazurile Viorel Hrebenciuc, Sebastian Ghiță…, și au deschis alte dosare penale împotriva unor magistrați care anchetau politicieni, inclusiv lui Bogdan Mateescu, membru al CSM, judecătoarei Crina Muntean…
Or lucrurile acestea s-au văzut imediat din Uniunea Europeană, din capitalele statelor democratice și nu sunt permise într-un stat de drept, mai ales dacă este membru al Uniunii Europene în baza unui tratat de aderare prin care autoritățile respective au recunoscut supremația dreptului comunitar. În consecință, s-au abătut asupra Guvernului și a majorității actuale de guvernământ chemările la ordine ale forurilor jurisdicționale: GRECO, Comisia de la Veneția, Parlamentul European împreună cu Comisia sa pentru justiție, și ale coalițiilor, ale partidelor componente ale PE, ca să nu mai amintim de intervențiile comisarilor europeni și ale unor ambasadori din state care au puternice relații economice și politice cu România. Iar situația nu poate rămâne fără urmări.
Astfel că, în loc să începem cu dreptul noua legislatură a PE după alegerile din 26 mai, iată-ne în fața primului hop: campania electorală i-a ținut ocupați pe liderii europeni până acum, dar cele două rapoarte GRECO ne-au readus în situația dinainte de alegeri când se abătea asupra României pericolul activării „nuclearei”, adică al Art. 7 din Tratatul de aderare. Numai că acum GRECO vine cu amenințări mult mai grave.
Prima consecință va fi amânarea admiterii în spațiul Schengen până la noile calende, de aceea partidele de guvernământ nici n-ar mai trebui să amintească de acest subiect, iar a doua consecință va fi o imagine și mai proastă a României la nivelul UE, cu toate personalitățile „extraordinare” trimise de unele partide în Parlamentul European. Urmează decizii restrictive la capitolul „Fonduri europene”? Dar poate totuși se trezește cineva până atunci…

Petru Tomegea