PSD plătește oalele sparte de Dragnea

 

Nu e zi să nu iasă la iveală alte fapte de vitejie ale fostului lider social-democrat și ale locotenenților săi: în loc de merituoși în posturi de de mare răspundere, în fruntea celor mai importante instituții ale statului, inclusiv a celor de forță, au fost promovați inși loiali, nu numai incompetenți, ci și fără studii și diplome corespunzătoare, iar acum descoperim cu stupoare că unii abia alfabetizați, de nu chiar mai rău, gestionau bugete uriașe și aveau în subordine adesea mari somități științifice ori tehnice, că predau nu știu în ce calitate cursuri studenților. Mai descoperim că destule personaje bănuite de corupție au fost și sunt sunt promovate până și la Bruxelles și Strasbourg, crezând că acolo merg lucrurile ca în România unde liderul suprem are țara la degetul cel mic. Ei, bine, nu merg, iar România ia palme peste palme… Așa se întâmplă când, în loc de oameni capabili, sunt promovați doar yesmeni, inși fără coloană vertebrală, dar credincioși jupânului, uneori fiindu-le singura calitate. 

Iar consecințele sunt tot mai vizibile: distrugerea nu doar a încrederii în instituții importante ale statului, ci chiar discreditarea instituțiilor înseși. Astfel, fostul Procuror General al României, Augustin Lazăr, aduce dovezi clare ale implicării unor oameni politici tari în dezorganizarea sistemului legislativ românesc pe trei căi: 1. crearea unui grup de „reflecție“, după cum afirmă și fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader, grup compus din firme de avocatură interesate și magistrați loiali Puterii actuale care să răscroiască legile justiției în așa fel ca politicienii Puterii să nu mai poată fi anchetați, iar cei aflați deja la închisoare să scape; 2. constituirea unei găști de jurnaliști, mardeiași de partid și personalități mediatice manevrabile care să desființeze tot ce înseamnă magistrat corect, independent, care nu acceptă ordinele politicului; 3. crearea unei psihoze naționale despre nedreptățile provocate de justiția statului paralel (cazul Rarinca, Adrian Năstase, Liviu Dragnea…), amestecul serviciilor, al ambasadelor, al comisarilor UE în justiție și al lui Coldea, Băsescu, Iohannis…

S-a urmărit astfel timorarea procurorilor și a judecătorilor care s-au văzut puși mereu la colț și amenințați inclusiv cu închisoarea, în consecință DNA a căzut în acest război antijustiție și nu mai este în stare să țină în frâu hoția și corupția. Justiția a fost așadar pusă la dispoziția corupților și a infractorilor care scapă unul după altul de rigorile legilor, iar magistrații curajoși cad unul după altul în plasa mardeiașilor din mass-media și a Secției Speciale. A se mai reține că ajustarea legilor justiției a revenit lui Florin Iordache, Șerban Nicolae, Eugen Nicolicea… și unei comisii speciale a Parlamentului, toți cu studii la mare distanță de dreptul românesc, care, deși au reușit să culce la pământ sistemul nostru juridic, cu toate eforturile, n-au reușit să-l salveze de pușcărie pe liderul lor suprem.

Partea cea mai compromițătoare a bătăliei lor cu Justiția a fost obligarea de către CCR a președintelui Iohannis să o demită pe Laura-Codruța Kövesi din fruntea DNA. Abuzul așteaptă decizia Curții Europene de Justiție, dar fosta șefă a DNA a ajuns doar prin propriile merite în funcția de procuror-șef al Parchetului European (EPPO). Iată că discursurile sforăitoare despre abuzurile procurorilor asupra unor politicieni „curați ca lacrima“ și asupra crimelor statului paralel n-au găsit credit la Bruxelles și Strasbourg.

Este evident că acuzațiile fostului procuror general al Românie nu pot rămâne fără urmări, nu numai fiindcă ele coincid cu acelea ale lui Tudorel Toader, ci fiindcă sunt cam aceleași cu concluziile MCV, ale Parlamentului UE, ale GRECO și ale Comisiei de la Veneția, ceea ce înseamnă că actuala putere este în foarte mare încurcătură dacă nu pune punct acestei tărășenii rușinoase. Cu atât mai mult cu cât în aceste spețe urmează a se pronunța și Curtea Europeană de Justiție.

Însă ultima plată a haiduciei lui Dragnea va fi la alegeri…

Petru Tomegea

Defazarea politică

Defazarea (sau defazajul) este un concept tehnic constând în desincronizarea a două sau mai multe forțe de aceeași frecvență care trebuie să acționeze simultan la aceiași parametri, puterea și randamentul maxime fiind posibile numai în aceste condiții. În politica unui stat pot exista mai multe tipuri de defazare: între formațiuni politice, ceea ce e normal, între Parlament și Executiv, între majoritatea de guvernământ, guvern și parlament, între guvernanți și guvernați…, ceea ce nu mai e normal. Toate sunt foarte importante, dar pe noi, muritorii de rând, ne doare în primul rând defazarea între guvernanți și guvernați. Despre aceasta va fi vorba mai departe.
Subiectul nu e deloc ușor din pricină că particularitățile actualei guvernări nu sunt cuprinse în manualele de științe politice din nicio democrație: România are guvern, are prim-ministru, are miniștri, dar pe cartea de identitate a fiecăruia scrie Dragnea Liviu, președintele partidului de guvernământ, adică un fel de secretar general căruia tovarășii i-au delegat toate puterile după modelul partidului unic dinainte de ’89. El i-a ales mai cu seamă dintre vasalii baronatului de Teleorman, el i-a numit, el le spune ce și cum să facă și, cum îi iese cineva din cuvânt, cum zboară din schemă. Nu așa au zburat două guverne întregi, Grindeanu și Tudose, de s-a crucit Europa civilizată?
De aceea, când vorbim de defazare politică ne referim de fapt nu la guvernul Dăncilă, existent doar pe hârtie, ci la guvernul Dragnea. Odată înțelese aceste lucruri, să vedem care sunt principalele părți defazate ale activității de guvernare:
1. Defazare puternică, de fapt un adevărat recul, între idealurile populare de întărire a democrației în toate sferele activității social-politice și de satisfacere deplină a dreptului la libertate, la liberă inițiativă, pe de o parte, și realitatea tot mai evidentă a alunecării spre dictatură, anarhie a majorității și bunul plac al liderilor. Ceea ce face ca România să fie cu un pas în afara UE.
2. Defazare între teorie și practică: actuala activitate guvernamentală este fixată strict printr-un program (capodoperă a populismului românesc!) de guvernare devenit lege după însușirea sa de către Parlamentul României, dar rămas la prăfuit prin cele sertare ale Palatului Victoria. În practică guvernul se ghidează numai și numai după interesele iubitului conducător: acesta vrea toată puterea pentru sine și nu poate suporta Justiția independentă, nici Președinția, oricât de constituționale ar fi. De aceea ori le mută în propria ogradă, ori le mătrășește cu ajutorul Curții Constituționale și a celui mai tare ministru al Justiției, Tudorel Toader.
3. Defazare între necesitățile poporului și activitatea guvernului: din pricina incompetenței celor numiți în funcții, în general, clienți politici, rude, nepoți, amante, n-a fost în stare nimeni să prevadă că greșelile economice ale guvernului pot genera inflație, creșterea dobânzilor la credite, creșterea prețurilor la bunurile de consum, ceea ce a făcut ca noua lege a salarizării să nu aducă un minim profit lucrătorilor. Din contra. Întrucât feedback-ul nu funcționează în guvernele Dragnea, nu sunt posibile nici corecțiile rapide necesare ca în orice țară cu regim democratic. În consecință, deficitul bugetar și împrumuturile guvernamentale masive devin amenințătoare pentru România.
4. Defazare între anunțatele politici publice de dezvoltare economică, de construcții de autostrăzi și căi ferate (de mare viteză!), de construirea a 8 spitale regionale și școli, pe de o parte, și activitatea cvasiinexistentă în aceste domenii, ceea ce a provocat rămânerea în urma tuturor celorlalte țări europene.
5. Defazare între normalitatea promovării în posturi a oamenilor competenți și merituoși și realitatea primitivă a promovării clientelei politice, a rudelor, fiilor, amantelor în funcții de mare răspundere, împiedicați nu numai în gestionarea profesiei, ci și în gramatica limbii române, ceea ce a dus la încetinirea dezvoltării economice și plecarea din țară a milioane și milioane de cetățeni apți de muncă.
Mai sunt și altele…

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

Politica și formele mentale vechi

Discuția de față nu are nimic în comun cu științele oculte, nici cu magia ori superstițiile apropo de pisica neagră, drobul de sare și sutana popii, ci cu realități dureroase speculate politic de 27 ani de către samsarii de voturi. Fiindcă, dacă ducem lipsă de strategii de dezvoltare economico-socială, de oameni capabili să le pună în aplicare, avem în schimb o liotă de experți care se folosesc de formele noastre mentale arhaice ca de slăbiciuni pentru a-și atinge scopurile politice. De demonstrat.
Firește, forme mentale psihic-blocante sunt multe, însă ne vom referi doar la acelea promovate cu osârdie de către candidați și echipele lor de PR, de consultanță, angajate în campanii electorale. Cele mai multe au ca țintă oamenii fără (prea multă) școală, ușor de manipulat. Iată una dintre ele: toți politicienii sunt la fel, toți înșală și fură, toți sunt corupți și se bat pentru avere. Este sloganul cu care se încearcă domolirea elanului mulțimilor care cer schimbare: „PSD, PNL/ Aceeași mizerie”. De remarcat că siglele partidelor sunt schimbate în funcție de împrejurări.
Este adevărat că avem multă mizerie morală și incompetență în partidele noastre, dar există probabil și o majoritate de oameni serioși și cinstiți, mulți intrând în politică pentru realizarea unui ideal național sau local. Iar aceștia pot constitui un important punct de sprijin pentru diverse construcții politice. Este la fel de adevărat că valorile, meritele își fac loc cu greu, cauzele fiind arhicunoscute, numai că nimeni n-a reușit vreodată fără voință și luptă. Și apoi, cei învechiți în rele nu se dau duși de la sine.
În caz că primul slogan nu-și face efectul, se trece la al doilea: da, a furat ori este corupt Ixulescu, dar măcar a făcut și ceva pentru noi: ne-a dat pământul înapoi, ne-a făcut parc, teren de sport, a turnat asfalt pe șosea, ai săi ne-au mărit pensia și ajutoarele sociale… În plus, dacă alegem altul nou, sărac, vom avea de furcă până prinde și el osânză. Să-și țină pentru el reformele și schimbarea.
Astfel, coruptul devine acceptabil, conviețuind cu nevoiașii până le trece pofta de schimbare. Este lecția care se repetă de 27 ani și din care nu învățăm aproape nimic. Pe săraci și neajutorați se bazează echipele de consilieri și candidații pentru perpetuarea la putere, de aceea rata de schimb la vârful formațiunilor politice este foarte mică.
Din 2004 încoace, cetățenii cu drept de vot au avut de suferit din pricina altei forme mentale menită să o suplinească pe prima: să alegem răul cel mai mic, fiindcă și așa societatea noastră coruptă până în măduva oaselor nu poate genera ceva mai bun. Și apoi, ce-am avut mai bun a emigrat, producând plusvaloare și bunăstare țărilor dezvoltate în care lucrează. Că asistăm la o logică întoarsă pe dos vă puteți convinge și dumneavoastră: adică de ce să nu alegem dintre cei mai buni, atâția câți or mai fi rămas?
Acum era nevoie ca alegătorii conștienți de puterea votului să stea acasă în ziua alegerilor, ca procentele electorale ale câtorva partide cu bazine electorale stabile să nu scadă. De aceea s-au lansat pe toate canalele, rețelele de socializare, pe forumurile de discuții sloganul: oricum votul meu nu contează, așa că nu mă duc la vot ca nu cumva aleșii să-și bată joc de participarea mea.
Numai că, electoratul lor fidel își impune totuși candidații, iar pierzătorii vom fi din start tot noi, cei ce refuzăm participarea la scrutin. Fiindcă alegătorii lor au fost fidelizați prin pomeni electorale mai multe decât oricând, deși legea electorală interzice mita, chiar și indirectă. Din păcate, ochii închiși ai autorităților centrale au permis din nou dezmățul.
Iată de ce prea multe speranțe de schimbare și reforme de la noua-vechea configurație a majorității parlamentare nu avem, iar situația era previzibilă: programele și proiectele de bună guvernare n-au avut cine știe ce aderență la alegători, așa că până la rezolvarea doleanțelor noastre va trece mult timp. Dar avem totuși câteva puncte sigure: calitatea de membru a UE și NATO nu este pusă în discuție.

Petru Tomegea

Spre o politică fără partide?

Nu știu unde ne-au dispărut elitele politice și intelectuale după alegerea lui Klaus Iohannis la Cotroceni. Obosite de efortul de a-l scoate din cursă pe Victor Ponta și de a-l impune pe neamțul corect și muncitor, cel ce a inventat ședința de 15 minute, elitele s-au retras din prim-plan, cu o mare dezamăgire. Aveau și de ce: chiar dacă a pierdut alegerile prezidențiale, candidatul PSD rămăsese la Palatul Victoria ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar PNL nu și-a putut fructifica imensul avantaj obținut prin reușita propriului candidat.
Numai că debusolarea și inactivitatea prelungită a mediilor și a spațiului nostru public a născut un monstru cu care societatea românească va avea mult de furcă: renunțarea la partidele politice în actul guvernării, partide devenite indezirabile în cei 26 ani de la revoluție, și aducerea în fruntea țării a tehnocraților. Căci, aproape la unison, protestatarii au considerat că răul vine de la partide și de la politicieni, toți „aceeași mizerie”, din pricina lor a survenit tragedia de la Colectiv. Așa s-a ajuns la „corupția ucide”.
Așadar o politică fără politicieni. Apolitismul nu e nou, el revenind periodic în teoria politică cu nume precum: noocrație (noos – spirit, kratos – putere), tehnocrație, meritocrație…, așadar un stat condus de intelectuali, de oameni de știință și tehnicieni merituoși, până la urmă, o reeditare a republicii lui Platon conduse de filosofi, dar eșuată, din păcate. Despre cleptocrație, altădată.
Ei bine, alungarea partidelor nu s-a dovedit un lucru înțelept niciunde. E evident că nu se poate conduce un popor, o societate dintr-un turn de fildeș. Nu a fost o soluție nici limitarea la o singură formațiune politică, fie nazistă, fie comunistă. În esență, partidele au rolul de a coagula voința populară, de a o canaliza spre obiective prioritare și de a o transpune în politici publice, în proiecte și programe de dezvoltare social-economică. Adevărat este și că, în formula lor clasică, partidele se află într-o criză profundă nu numai în România, iar tendința actuală spre populism, demagogie și naționalism nu le va salva. Din contra.
Scoaterea partidelor din ecuația guvernării este principalul motiv al înființării unui minister insolit în Guvernul Cioloș, acela pentru Consultare Publică şi Dialog Civic, în încercarea de a-și încropi o diagnoză a realităților politice, economice, sociale, culturale și de a-și fundamenta pe această bază decizia administrativă. Spre a suplini rolul partidelor. Dar este greu de crezut că un număr restrâns de funcționari va putea înlocui activitatea sutelor de mii de membri de partid. Chiar dacă nu îmi fac iluzii că părerile membrilor chiar au contat și contează în luarea deciziilor politice de către lideri, fiindcă ideea aceasta nu prea am văzut-o pusă în operă până acum.
Firește, partidele se vor confrunta mai departe în parlament, dar deputații și senatorii vor legifera în funcție de prioritățile Executivului, arareori inițiativele proprii ajungând să se materializeze în acte legislative. Cât despre crearea de avantaje pentru aleși, privilegii, imunități, pensii, recompense, a se observa că toate au venit în contratimp cu agenda publică, ceea ce a coborât credibilitatea Parlamentului la cote critice.
Desigur, activitatea tehnocraților se vrea un fel de management al unei mari entități, doar că instituția, firma, compania înseamnă România, o întreagă țară cu aproape 20 de milioane de suflete. De aici o mulțime de complicații. Însă prim-ministrul și echipa sa constituită în mare grabă sunt optimiști, la fel și parlamentarii care le-au dat votul la învestitură și la buget. Fără o opoziție declarată, senzația mea este că Dacian Cioloș se pregătește de cursă lungă și nu-mi dau prea bine seama pe ce se bazează.
Probabil pe lipsa de determinare a partidelor, nicio formațiune nedorindu-și în acest moment guvernarea. Cu atât mai mult cu cât se apropie un an electoral foarte greu, într-un moment de răscruce a destinelor politice provocat de necesitatea reformării din temelii a activității de partid.

Petru Tomegea

Materia cenușie a partidelor între competență și lingușire

Până la urmă comentariul politic trebuia să atingă și această zonă deloc convenabilă oamenilor politici deoarece sunt momente în viața unei societăți democratice când reprezentativitatea politică națională și locală nu este suficientă. Concepută doar sub aspect teritorial în colegii naționale, județene, locale, ca mâine și regionale, reprezentativitatea aleșilor riscă să fie caracterizată în bloc de incompetență și să aducă serioase deservicii bunei guvernări. Este unul din multele motive pentru care batem pasul pe loc. De demonstrat.

Numai reprezentativitatea nu ajunge

Odată cu renașterea parlamentarismului românesc, după Revoluția din 1989, funcția legislativă nu s-a ridicat la valoarea așteptată și asta tocmai din pricina caracterului unilateral al înțelegerii normei reprezentative. Fiindcă reprezentativitatea ar trebui să reflecte și domenii de competență și excelență. Lucru cunoscut în Apus încă din Evul Mediu. De aceea în Dietele lor erau reprezentate și breslele, și diferite categorii ale intelectualității.
Astfel, prima variantă a Constituției a avut nevoie de reajustări la numai 12 ani, iar cei ce susțin că revizuirea din 2003 trebuia să legitimeze integrarea în NATO și UE nu au în totalitate dreptate. Dacă mai luăm în calcul că de 23 ani nu reușim să avem un sistem legislativ-juridic coerent și eficient, situația se complică.

Lucruri făcute de n ori

Drept dovadă, la doar un deceniu, s-a ivit necesitatea revizuirii constituționale și mai ample din cauza disfuncțiilor constatate în echilibrul puterilor din 2004 încoace. Numai că între timp caracterul reprezentativității aleșilor nu s-a modificat, iar necazurile, incongruențele și nesiguranța parlamentarilor implicați în procesul de revizuire au inundat mass-media. Ba chiar se manifestă serioase îndoieli asupra calității multora dintre actanții principali și a contribuției lor.
Insuficiența reprezentativității a fost observată devreme, iar factorii de decizie au căutat să suplinească lipsurile în domeniile competențelor și ale expertizelor prin angajarea unui aparat propriu ajutător. Unul îndeajuns de costisitor și aglomerat, numărul total al specialiștilor de la Senat, Camera Deputaților, Consiliile Județene și Locale depășind demult 5000 de angajați.

Omul nostru politic nu se dă bătut

Ce te faci însă când oamenii politici nu țin cont de savanți, experți, mulții consilieri, considerând că ei înșiși le sunt deasupra? Sau că principala lor calitate, aceea de a fi aleși, le dă dreptul să hotărască în numele nostru ceea ce cred ei de cuviință? Fiindcă realmente așa s-au întâmplat lucrurile, iar România a intrat într-o criză perpetuă, chiar un blocaj, fără rezolvarea căruia șanse de a trăi mai bine nu prea există.
Punctul de plecare al crizei se află, însă, în partidele politice care s-au angajat, ca pretutindeni în țările democratice, să bineguverneze țara. Atât cele de la Putere cât și cele din Opoziție. Numai că, în goana lor după voturi, membri și după oameni cu „sponsorizări”, pile și relații, organizațiile partinice nu s-au îngrijit, ca pretutindeni în Occidentul spre care tânjim, să aibă și profesori, și avocați, și ingineri și funcționari, și specialiști competenți în diverse alte domenii.

Meritocrație și valoare

Este și motivul principal că la noi meritocrația nu câștigă teren, fiindcă fiecare șef se teme să aibă în subordine oameni mai valoroși ca el însuși. De aceea, asistăm la blocarea primitivă a valorilor, în locul acestora promovându-se soldații conștiincioși, ascultători de partid și lingușitorii. Ba se ajunge la situații hilare precum evaluarea unei personalități de talia profesorului Andrei Marga de către te miri cine.
A nu se considera că politicienii pot să-i înlocuiască pe oamenii de știință, pe specialiști și pe experți, fiindcă rolul lor nu este acesta. Prin definiție, omul politic este un mediator între Executiv și cetățean, dar un mediator calificat și conștient că de serviciul său depinde viitorul țării și al cetățenilor. De aceea, el trebuie să fie apt să despartă valoarea de nonvaloare, să aleagă proiectul de viitor de acela fără miză, ori să țină seamă de interesul general.

Dacă nu, nu

Interesant este că aceste chestiuni au devenit banale și plictisitoare de atâta repetiție, dar o decizie comună și tranșantă a celor trei Puteri ale statului și un Executiv care să creeze mecanisme de impunere a acestor principii nu mai pot întârzia. Asta dacă vrem să ne integrăm realmente între democrațiile care contează.

Petru Tomegea

Femeile dlui Băsescu

Mai devreme decât s-a aşteptat, dl Băsescu are a da seamă, nu în faţa istoriei, cum ar fi fost de aşteptat, ci în faţa electoratului, asupra activităţii sale de preşedinte, iar împrejurarea nu-i pică deloc bine. De aici starea de nervozitate şi chiar furie.
Se spune că femeile-politician care şi-au intersectat cariera cu sine ar fi principala cauză a pierderii încrederii populare. Niciuna n-a scăpat ochiului presei: Anca Boagiu, Elena Udrea, Adriana Săftoiu, Roberta Anastase, Mioara Mantale, Stana Anghelescu, Lavinia Şandru, Monica Iacob Ridzi, Raluca Turcan, Andreea (Paul) Vass… Lista ar putea continua mult şi bine. În folclorul contemporan, fiecare dintre ele are o anume istorie, adesea deocheată, istorie care nu interesează rândurile de faţă.

Frumuseţi şi păcate

Nu ni s-au comunicat decât accidental competenţele şi expertiza care l-au determinat să le susţină cariera, ori chiar să le promoveze, să le numească în posturi şi nici nu ne stă în caracter să facem supoziţii. Câteva lucruri însă trebuie recunoscute: aveau o anume eleganţă şi frumuseţe, dublate de aroganţă, erau inteligente şi mai ales foarte influente.
Iar necazurile dlui Băsescu de la aceste influenţe încep. Fiindcă mulţimile sunt egoiste. Fripte veacuri la rând de intrigante la curţile voievozilor, fenomenul fiind unul universal, şi-ar fi dorit un preşedinte care să le slujească doar lor interesele, aşa cum a şi jurat cu mâna pe Sfânta Scriptură şi Constituţie.

Ce-ţi doreşte sufleţelul?

Or în aceste zile iese de după perdelele netransparente ale Cotrocenilor alt personaj decât cel din imaginarul popular. Iată o declaraţie jenantă ca limbaj legată de episodul Adriana Săftoiu: „Cel mai urât lucru este, zice dl Băsescu, după ce te-a luat cineva dintr-un purtător de cuvânt, te-a făcut ministru…, ţi-a poftit sufleţelul să-ţi fie soţul şef de serviciu secret, ţi l-a făcut preşedintele şef de serviciu secret”.
Aşadar nimeni nu-l poate contrazice când afirmă în deplinătatea convingerilor sale constituţional-democratice că a pus în funcţii pe cine şi când a poftit, că doamnele frumoase din preajma sa au făcut trafic de influenţă ori de câte ori au avut nevoie, că procedurile de numire-schimbare din funcţie a şefilor de servicii secrete şi a membrilor Executivului legiferate de Parlamentul României nu au nicio legătură cu cele afirmate de dl preşedinte.

Meritocraţia ca momeală

Supără însă ipocrizia. Când câştigi mandatul cu promisiuni legate de promovarea firească şi transparentă a meritocraţilor, a competenţelor şi a experţilor, iar în locul lor apar astfel de interpuşi sau trepăduşi politici, deziluzia poporenilor depăşeşte cotele normalităţii, iar treburile republicii se degradează. Ceea ce am simţit cu toţii pe propria piele.
Partea care intrigă şi mai tare e că Adrianei Săftoiu nu-i vine a crede, asta după un număr de ani, că „un preşedinte de ţară numeşte (pe) şeful serviciilor secrete la capriciul unei angajate sau pentru că sufleţelul unei angajate, oricine ar fi respectiva, îi cere să facă asemenea numiri”. Or atunci se bucurase de serviciile preşedintelui, iar astăzi neagă că i le-ar fi cerut, ceea ce ridică numeroase întrebări.

Titanicul şi Constituţia

Incidentul însă e doar vârful aisbergului, cel pe care preşedintele-comandant de Titanic l-ar fi evitat, dacă ar fi respectat Constituţia şi legile statului de drept, pe de o parte, iar pe de alta, dacă instituţiile statului de drept n-ar fi acceptat ele însele pierderea prerogativelor în favoarea impetuozităţii prezidenţiale. Pentru că pedelizarea instituţiilor statului, de la vârf la bază, de la administraţie la educaţie, sănătate… s-a făcut după ilustrul model din fruntea României.
Iată de ce acum, când strigă pe toate ecranele de acasă şi din Europa că ţara e furată, că sunt viclene uneltiri, vorba imnului naţional, nu-l cred decât ai săi, iar poporenii, frustraţi, aşteaptă ziua referendumului.

Cazanul fierbe

Ei bine, frustrarea lor e semn că masele „fierb”, iar nişte politicieni înţelepţi trebuie să aibă grijă să ridice capacul cazanului supraîncălzit ca defularea să se facă fără convulsii sociale de care se teme până şi preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz.
Din păcate, căpeteniile PDL optează, poate fără a cugeta prea adânc, pentru scenariul arab, şi asta într-o ţară membră a UE, căci nu altceva vrea să însemne mesajul transmis propriului electorat de principalii comunicatori ai PDL (cf. Cezar Preda) de a sta în casă în ziua referendumului.

Petru Tomegea

Sindromul Elenelor

Istoria universală e plină de femei puternice, de soţii autoritare şi amante ambiţioase, iar România nu face excepţie. De la Doamna Ruxandra a lui Lăpuşneanu care, prin influenţa asupra divanului turcesc reuşeşte să-şi reînscăuneze soţul pe tronul Moldovei, la Doamna Chiajna, şi ea fiică a lui Petru Rareş, care şi-a ridicat fiul de numai 13 ani în tronul Ţării Româneşti, la Elena Udrea care cică a făcut şi a desfăcut după poftă ce a dorit în regimul Băsescu. Să vedem.
Pentru că de vreo câţiva ani discuţiile obsesive despre femeile implicate în politică epuizează inutil energiile, clarificarea rolului acestora a devenit o necesitate stringentă. Dacă în Occident feminismul politic s-a eliberat demult de complexe marginal-ruşinoase, asta ţine de educaţie şi de transparenţa relaţionării între politicienii de sexe diferite, ceea ce la noi încă mai lasă loc unor dubii. E drept, până la o anume etate.

Elena Lupescu

Cum însă nici anvergura personajelor, nici profesionalismul analiştilor nu au fost pe măsura cerinţelor, cercetarea mecanismelor care le propulsează în prim-plan n-a trecut dincolo de fiziologie şi umori. Nu avem date care să susţină că regele Carol al II-lea a împins-o pe Elena Lupescu în jocurile politice, nici că metresa şi-ar fi dorit neapărat o carieră politică.
Din contră, observăm cum camarila sa, o mână de favoriţi oportunişti şi profitori, inclusiv intelectuali, o ridică în slăvi spre a obţine influenţă asupra suveranului şi avantaje politice ori economice. Scandalurile din presă, atacurile moraliştilor, ţinuta casei regale l-au obligat să abdice, iar personalitatea sa să nu fie la înălţimea predecesorilor.

Elena Ceauşescu

Fireşte, aşa cum au stabilit istoricii, multe din stratagemele carliste au fost omologate de comunişti. După un moment promiscuu a cărui eroină a fost Ana Pauker, şi ea imitatoare infatuată a tovarăşei „noastre” Nadejda Krupskaia, s-a declanşat un stil, cu cât mai deşănţat, cu atât mai devastator, de promovare a femeii la vârful puterii.
Căci aşezarea pe cel mai înalt soclu, alături de genialul cârmaci, a savantei de „largă recunoaştere internaţională”, Elena Ceauşescu, academician, doctor docent, deşi cu numai trei clase, devenise parte a doctrinei PCR de reducere la absurd a meritocraţiei incipiente. Nu cred că „eroul între eroi” a tras sforile pentru a fi promovată, ci mai degrabă e vorba, ca şi în cazul lui Carol al II-lea, de linguşire, de slugărnicia celor din jur, de etalare a încrederii în familia tovarăşului, motiv pentru care toţi membrii, de la bunici la copii, au beneficiat de un cult al personalităţii. Instrumentat şi atunci şi întotdeauna cu interes de către serviciile secrete.
Lipsită de instrucţie şi educaţie specifice, tovarăşei i-a plăcut să fie tratată ca mare lider şi somitate ştiinţifică, ba chiar să participe la congrese internaţionale, unde citea ce i se scria. Uneori însă se iţea la suprafaţă dizgraţios analfabeta: pe lângă „poli-meri” adăugase de la sine şi *poli-peri.

Elena Udrea

Ultima Elenă se înscrie în acelaşi trend. Împinsă în faţă de un partid recunoscător până la supuşenie preşedintelui Băsescu, fără de care ar fi rămas cantonat în zona gri a celor 7-8 procente, i-a plăcut să fie mereu în lumina reflectoarelor, iar colegii, speculându-i dorinţa de mărire, imagine şi notorietate, i-au creat impresia că ea decide.
Ceea ce chiar s-a întâmplat adesea, pentru că zvonul că ar fi „pupila” preşedintelui i-a mărit cota de încredere şi, implicit, puterea atât în fostul guvern Boc, unde a gestionat, cum-necum, un buget uriaş, cât şi în organismele de conducere a PDL, ca şefă a celei mai mari organizaţii din ţară, aceea a Capitalei.

Ai să dai samă, doamnă!

Asta strigau văduvele boierilor ucişi de Lăpuşneanu… Dar Ruxandra n-a dat samă. Cum nu va da nici Elena Udrea, cea acuzată de toate relele, de incompetenţă, trufie, aroganţă, lipsă de măsură… Vina va cădea pe capul locatarului de la Cotroceni. Numai că vremea când se puteau victimiza ea, partidul şi preşedintele a trecut odată cu căderea guvernului Boc.
Căci până la urmă greşelile se plătesc, pe oricâte canale media s-ar cânta osanale. Odată pierdută încrederea mulţimilor, nu ştiu cine şi ce o mai pot resuscita. Nici măcar o lovitură mediatică de tipul: o demisie spre a-i crea culoar lui Mihai Răzvan Ungureanu, aşa cum se aude în târg.

Petru Tomegea

Maşina de vorbe

Nu ne vom referi la sintetizatorul de voci umane, nici la softul pentru orbi prin care textul scris poate fi vocalizat, ci la o manevră vetustă, practicată cândva cu pistolul pe şi cu pumnul în masă de Vîşinski & Pauker, apărută în reţetarul mediilor româneşti odată cu mutarea politicii din sfera practicii şi a ştiinţelor sociale la televizor. Căci în România nu exişti ca om politic, milionar, artist, vrăjitor, nici ca hoţ ori corupt fruntaş etc., dacă nu apari la televizor. De televizor depinde mărirea şi decăderea personajelor şi a formaţiunilor politice, de el depinde câştigarea alegerilor, preţul pâinii şi al mitei. Prin el se distribuie nada, zvonurile, delaţiunile, scurgerile de informaţii (pregătite cu grijă) ce servesc marilor mahări. Prin el se asigură reuşita manipulărilor de tot soiul, de la cele alimentare, sanitar-lucrative, la cele social-legislative şi chiar constituţionale. Concomitent, furtul din bănuţul „românului nostru, săracul” mai urcă o treaptă. La noi politica se face pe bani grei, căci patriotismul e numai pentru proşti şi visători. N-avem decât să dormim liniştiţi. Vătafii PR veghează pentru noi. Ca mai demult FNI. Ne pregătesc tainul zilnic. Ce mai! Viaţa ni s-a mutat la televizor, de la budă, bucătărie, budoar, sufragerie, la crâşmă, grădină, parc, hotel sau bordel. Cu toate celea. Inclusiv tehnica de ascultare securistă.

Dacă până deunăzi treceau prin studiouri mai toţi politicii, vectorii de influenţă, fără discriminare, ba chiar se urmărea un anume algoritm, acum doar câteva instituţii, ministere, partide, guvernul, preşedinţia şi-au instruit cadre de nădejde, prezente fără greş la datorie. Îţi dai seama imediat care al cui e. După insistenţă, limbaj corosiv-obsesiv, frazare – beton armat, gestică forţoasă, flux verbal irepresibil şi rezistenţa corzilor vocale. Când scapă la microfon, o ţin într-un urlet. Dacă nu scapă, prind momentul de slăbiciune a adversarului, îi iau vorba din gură, măresc sonorul şi fluxul la maximum, se stropşesc la mapamond şi dă-i şi luptă. Dacă nu şi nu, atunci se bagă mârlăneşte peste discursul civilizat al preopinentului, mârâie, pufnesc, gesticulează, protestează energic, contrazic scrofulos, vituperează golăneşte, scuipă venin şi împroaşcă flăcări pe nări. Nu răguşesc niciodată. Unii pun aceeaşi placă la 4-5 studiouri pe zi. Plus reluările nocturn-matinale. Până amuţeşte onorata asistenţă. De uimire şi ruşine. Metoda lor: prostului să-i repeţi de zeci de ori până îi intră prostia în cap. Fiindcă mesajul li se adresează întotdeauna celor săraci cu duhul. Priviţi-le satisfacţia victoriei pe chipuri radioase la sfârşitul emisiunilor. Au mai dat o lovitură sub centura democraţiei şi a libertăţilor noastre. Purtătoarele de cuvânt stilate şi cochete au dispărut din peisaj, făcând loc ţucălarilor de partid şi de stat.

Viitorul României nu se mai făureşte în fabrici şi uzine, nici pe ogoare sau în şcoli. Nici măcar în Legislativul ajuns de ocară în nerepublica românească. Primari, consilieri, deputaţi, senatori, activişti, înalţi funcţionari, pretendenţii la posturi, aparatcici tari în laringe, nu mai dau pe la locul de muncă. Păzesc TV-ul mai ceva ca ţăranii bostănăria, sau amărâţii butelia. Plătindu-şi libertatea prin norma de ţuţer, libertus loquax face spume la gură lăudându-şi stăpânul, scoţându-i în evidenţă zoon politicon-ul din el, a toate priceperea, calităţile de excepţie, competenţele înalte, meritele internaţionale, culminând cu înţelepciunea „nativă”.  Apoi condamnă cu mânie proletară sistemul, justiţia, trecutul recent, balcanismul străbun şi istoria. Otova.

Cele mai mari încurcături apar la deplasările de la o televiziune la alta prin aglomeraţia, hârtoapele şi rătăcăniile oraşelor, mai cu seamă ale Bucureştilor, căci serviciile unor asemenea inşi sunt mai căutate ca apa şi aerul, aşa scumpe: plata se face în contraservicii precum promovări sfidelnic-astronomice, sinecure grase, contracte veroase. Pentru ei, ele, soţii şi soţiile lor, pentru ţiitoare, fii, naşi, cumetri, tovarăşi de taşmacherii. Meritocraţie, frate! Mai toţi înalţii funcţionari, mulţi parlamentari şi-au probat competenţa şi expertiza verbală şlefuind treptele şi mesele televiziunilor ani buni. Răsplata le-a fost de fiecare dată pe măsura combativităţii şi a servilismului. Au învăţat pe de rost până şi parametrii tehnici ai microfoanelor, ai camerelor de luat vederi, cunosc unghiurile şi lumina favorabile sublinierii unor efecte, iar unii s-au mutat cu tot cu familii la TV. Nu precupeţesc nici un efort să-şi „înveţe” poporul. Nu contează că ei înşişi sunt (semi)analfabeţi.

Bătălia pe microfon e veche şi generatoare de frustrări. Străvechiul şi actualul libertus loquax, pe care răutăcioşii l-au rebotezat *limbricus loquax, are antecedente în spaţiul nostru public. O tempora! Cum se îmbrânceau tovii oportunişti să ia faţa camerelor de luat vederi imediat ce a debutat spectacolul Revoluţia în Direct, în regia lui Sergiu Nicolaescu! Precum indigenii după mărgelele de sticlă ale conchistadorilor. Întâile trompete, primii buciumaşi, drâmbaşi, strămoşul hoarelor, neculelor, cei dintâi naşi ai spânilor, ai urbanilor, andreilor, ralucelor, oanelor, olguţelor etc., cu tot neamul lor, s-au luptat eroic pe taburi, printre kalaşnikoave, ilieşti, mazili şi voicani. Erau vârfuri de lance în bătălia pentru putere. N-a fost vorba de o luptă cinstită, dreaptă, cavalerească, ci de un concurs dâmboviţean de împroşcat cu rahat în orice încercare de accedere a poporului la un sistem democratic autentic. De care li-i frică. Fiindcă slugărnicia, sclavii şi liberţii, uneltele locvace şi ridicătoare de mâini la comanda politrucului şef ar dispărea de la sine.

De ceva vreme bântuie prin studiouri cam aceleaşi mafalde. Albesc rufele murdare ale jupânilor. Căci în afara ceaiului de clanţă, nu se cunosc alte remedii de criză.

Petru Tomegea