Sclavi și antivaxxeri

Sclavi și antivaxxeri

În mintea antivacciniștilor, numiți în alte limbi antivaxxer-i, sclavii sunt cetățenii vaccinați ori care se vaccinează anti-COVID, „dezmierdați“ tot de ei pe rețelele sociale și la unele televiziuni ca oi, boi, vite, moluște, fraieri, proști, idioți, prostani, prostovani, reduși sau debili mintal, handicapați, cu mintea-n piuneze… Ideea de a scrie acest articol mi-a venit de la un filmuleț dat la televizor în care un înalt oficial a venit într-o secție de vaccinare să-i convingă pe cetățeni să nu se vaccineze, iar câțiva l-au luat la rost. Și-a continuat demersul, jignirile fără să fie arestat așa cum s-ar fi întâmplat în oricare țară civilizată. Datorită unor asemenea „atotștiutori“ și „făcători de bine“, România înregistrează cei mai mulți morți de COVID-19 din UE, peste 50 000. Nu cumva a sosit timpul ca justițiarii să-și facă treaba? Nu cumva familiile decedaților ar putea depune plângeri penale împotriva celor ce i-au îndemnat și îndrumat pe semenii lor să se sinucidă? Cu atât mai mult cu cât în Codul Penal lucrurile sunt clare. Sau ne ghidăm după principiul românesc „mortul e vinovat“!

Să mai observăm că „sclavii“ vaccinați scapă de boală aproape toți dacă nu au comorbidități, în timp ce peste 90% dintre aroganții antivaxxeri, șmecherii nevaccinați ajunși la ATI își pierd viața. Deși realitatea e înfricoșătoare, ofensiva conspiraționiștilor criminali continuă fară a fi tulburată de autorități, semn că în România viața are un preț derizoriu.

Dar ce se ascunde în spatele acestui zel criminal de a descuraja vaccinarea? Practic, pentru a ucide cât mai mulți oameni, un stat inamic nici nu mai are nevoie de armată și război, de gloanțe și mitraliere, ci de o șleahtă de activiști antivaxxeri condusă de o Șoșoacă pentru a face dispăruți câteva zeci de mii de oameni nevinovați. Ofensiva conspiraționiștilor a pornit din China și Rusia urmărindu-se slăbirea statelor europene și diminuarea puterii națiunilor prin creșterea numărului de decedați și epuizarea resurselor financiare, prin încercarea de a le refonda statutul de mari puteri, de a menține planurile de afaceri ale firmelor farmaceutice din țările lor  aflate momentan în imposibilitate de a-și vinde vaccinurile și medicamentele anti-COVID, mult inferioare celor aprobate deja în UE, SUA, Canada, UK…

În siajul acestor valuri conspiraționiste & antivacciniste, o serie de formațiuni politice extremiste precum AUR, lipsite complet de Dumnezeu și adevărat patriotism, se fac luntre și punte pentru a se procopsi cu voturile fraierilor speriați de urmările vaccinurilor. Cu totul exagerate și mincinoase. Numai că în câteva luni adevărul va ieși la iveală, iar alegerile viitoare vor face deosebirea între candidații vinovați de cele peste 50 000 de victime și aceia cinstiți.

AUR speculează situația populației nepregătite să facă față unei asemenea dure nenorociri, populație credulă, lipsită de discernământ și de școală, neîncrezătoare în concluziile savanților mediciniști. Într-o astfel de situație tragică se află momentan România, de aceea autoritățile statului ar fi trebuit să intervină hotărât pentru protejarea vulnerabililor – cu toții cetățeni ai României. Au făcut-o parțial punând la dispoziție gratuit vaccinurile și spitalizarea, dar au omis măsuri coercitive sigure pentru salvarea din calea valului de minciuni și îngroziri. Și nici măcar toate autoritățile nu au fost consecvente, până la actualul val uriaș de decese. Mult prea târziu.

Firește, se poate da vina pe populație care nu pricepe rezultatele cercetărilor științifice, s-ar putea învinovăți presa, televiziunile care au uitat sau neglijat educația maturilor, numai că în acest caz statul ar trebui să-și recunoască neputința de a   impune propriile legi. Nu știu de ce în spațiul public antivaxxerii nu au putut fi stopați de organele competente, adică de justițiari, nici contracarați de către specialiști, iar Academia și-a uitat complet rolul spre rușinea ei. Ca și cum nici n-ar exista. Legea nu s-a aplicat, cu toate reformele ultimilor ani. Educația precară pare a fi principala vină, iureșul reformelor fără conținut din ultimii 30 de ani generând analfabeți funcțional pe bandă rulantă.

Petru Tomegea

Calcul greșit: Cîțu „rezistă“

Calcul greșit: Cîțu „rezistă“

Nu a fost alt prim-ministru întâmpinat cu mai multă ostilitate în spațiul public. Atacat de mari maeștri ai miștoului național și ai manipulării politice atât din mass-media cât și din Opoziție, mai întâi în legătură cu studiile (strălucite!) și cariera, apoi cu familia, rudele și prietenii, prim-ministrul României, Florin-Vasile Cîțu, n-a rămas nici măcar cu numele nemârșăvit, devenind peste noapte Mîțu (Mihai Tudose), El fugitivo (Victor Ponta), Nenumitul (Orlando Teodorovici), Groparul economiei (Marcel Ciolacu și presa de partid)… În acest climat plin de injurii politice, la care PSD se pricepe de minune, Florin Cîțu a reușit să-și treacă totuși guvernul prin Parlament la 23 decembrie 2020.

Injuriat, luat permanent la mișto pe toate canalele controlate de PSD și AUR, desființat pe toate rețelele sociale pentru orice decizie luată la Palatul Victoria, Cîțu a răbdat batjocura fără să crâcnească. Dar nu le-a fost de-ajuns, așa că au încercat mai întâi să-i spargă echipa guvernamentală prin moțiunea împotriva ministrului Sănătății, Vlad Voiculescu, la nici două luni de la învestire! Capete de acuzare, cât lumea: incendiul cu victime de la Spitalul Matei Balș, gestionarea proastă a pandemiei, problema medicamentelor… Dar, după tot spectacolul grotesc din Parlament, moțiunea nu a trecut, confirmându-se susținerea unei majorități încă valide și importante pentru guvern de 161 de voturi, cu unul mai mult ca la învestire.

Ofensiva împotriva lui Florin Cîțu, însă, nici că-și pierde avântul, din contră: „Guvernul Pierzătorilor, condus de Cîțu, groparul economiei românești, va vinde tot ce mai are bun și profitabil statul român” – adică Poșta, Sarea, Portul Constanța… Sunt reluate sloganele inculturii noastre politice din anii ’90: „groparul României“ (împrumutat de la bolșevicii anilor 1945-1952), „nu ne vindem țara“, ultimul ca urmare a hotărârii de a lista la bursă întreprinderi de stat pentru a fi capitalizate, așa cum se întâmplă în toate țările capitaliste dezvoltate. Și asta, fiindcă „noi muncim, nu gândim!“

Vine la rând ticăloșia proceselor de intenție, de aceeași marcă: Câțu mărește taxele și impozitele în foamea sa de bani, zeci de mii de oameni vor rămâne fără locuri de muncă, mii de firme se vor închide, iar salariile și pensiile vor fi tăiate…, chiar dacă nimeni de la Palatul Victoria n-a pomenit așa ceva. Apoi cică PSD mărește pensiile cu 40% și dublează alocațiile copiilor, dar PNL și Cîțu nu „iubesc românii“… Câteva posturi de televiziune macină 24 ore din 24 asemenea știri, plus reportaje despre sărăcie, necazuri economice, șomaj, greutăți la locul de muncă…, de zici că pe vremea lui Dragnea curgeau numai lapte și miere, iar Cîțu a adus nenorocirea în două luni de guvernare…

Priviți și alte știri în același ton: din nou creșteri alarmante de prețuri și cea mai mare inflație, iarăși contaminări și decese din pricina „guvernului incompetent-impotent“, numai că de câteva luni bune, pandemia este ținută sub control. Știri alarmiste vin de pretutindeni din UE, numai Rusia lui Putin și China au succese mărețe, reușite și economice, și cosmice, și vaccinuri valide, iar noi, vai de capul nostru.

Lovitura de grație trebuia să fie participarea lui Cîțu la Ora premierului în fața parlamentarilor PSD și AUR, oră care s-a transformat de la început într-un fel de usturoaie: prim-ministrul a fost nevoit să încaseze de la fiecare câte o scatoalcă: „ați furat bani din buzunarul fiecărui român… Iar acum, în loc să veniţi cu un buget care să repare, dumneavoastră aţi luat coasa în mâini şi v-aţi apucat să seceraţi veniturile românilor“. „Sunteți campionul absolut al urii. Sunteți plin de ură la adresa bugetarilor“ (Ciolacu). 

Firește că am așteptat altceva de la această invitație la dialog, că tot se plâng pesediștii că nu au parte de dialog. Numai că tocmai dialogul a lipsit: Cîțu: „Ei m-au invitat aici să vadă cât rezist la înjurăturile lor“. Or specialiștii cu care se tot laudă Vasile Dîncu puteau să vină cu contribuții valoroase pentru ieșirea din criză. A dominat însă bălăcăreala, marca social-democraților lui Ciolacu.

Petru Tomegea

A cui democrație?

A cui democrație?

Articolul acesta va încerca să-și exprime revolta împotriva politicienilor, a jurnaliștilor, a politologilor, a comentatorilor și a influencerilor care habar n-au despre tema și subiectul abordate în discursul lor, în schimb manipulează opinia publică pentru a aduce câștig electoral stăpânilor care-i plătesc: nu este vorba de lovitură de stat ori de insurecție armată din partea „trupelor de asalt“ ale oamenilor lui Trump împotriva Capitoliului și a Constituției SUA, ci de încercarea respectivilor cetățeni americani de a apăra democrația. În fond, ei fuseseră convinși de către președinte și slujitorii săi că alegerile au fost fraudate și, ca urmare, au încercat să forțeze Congresul să le facă dreptate. Dreptatea lor.

Ca la comandă, s-a pornit un uriaș și mondial cor de bocitoare că democrația americană s-a prăbușit la prima lovitură a mulțimilor, că jandarmii, poliția și armata au fost făcute varză de câteva mii de insurgenți, iar siguranța vieții în America e o simplă însăilare comic-cinematografică de la Hollywood. O veselie debordantă, dar suspectă a cuprins televiziunile din China, Rusia, Iran și… Coreea de Nord. Apoi li  s-au adăugat și Antenele voiculesciene, și altele din aceeași găleată.

Căzut ca o pleașcă în spațiul public, evenimentul a permis dușmanilor eterni ai Americii să manipuleze la modul ordinar: așa arată cel mai puternic popor, unul furat la alegeri de un stat al fărădelegii, protestând împotriva conducătorilor abuzivi, cu simbolul democrației, Capitoliul, ajuns în mâna insurgenților? În schimb, în Rusia și China e liniște, fiind asigurate toate drepturile cetățenești, așa că să nu mai zică nimeni de America cea puternică, model de stat de drept și democrație. 

În fine. E clar că nu este vorba de punerea la cale a unei lovituri de stat în SUA, la fel cum nu a fost lovitură de stat dată de către sutele de mii de protestatari români la începutul lui 2018 ori la 10 august, dominant fiind sentimentul civic de a apăra democrația și libertățile. Căci și salvatorii, și ticăloșii reușesc să acceadă în fruntea statului numai și numai în numele binelui public, al libertății și al democrației! A cui libertate și a cui democrație?

Întrebarea își are rostul ei fiindcă nici măcar nu este vorba de libertate și democrație propriu-zise, cât de percepția indusă cetățenilor revoltați de către lideri care vor să acceadă la vârful puterii politice, iar bătălia se dă în spațiul public pentru crearea acestei percepții. De când e lumea, liderii oportuniști se așază în fruntea noilor curente de ei înșiși sau de alții create în numele libertății și al democrației lor, poporul fiind folosit ca masă de manevră și pus de destule ori să lupte și să moară cu arma în mână pentru astfel de lideri.

Este și motivul pentru care respectivii țin populația departe de adevărurile de mai sus, iar în acest scop sunt lansate știri false sau exagerări, scenarii cu oculta mondială și locală, conspirații ale inamicilor, ale masonilor, ale serviciilor secrete, cu cât mai fanteziste, cu atât mai credibile.

Că în România arareori s-au depășit fazele enunțate aici este evident. Alegerile s-au câștigat mereu ducând masele cu zăhărelul și prin crearea spaimelor legate de viitor, așadar prin procese de intenție: nu dați votul cutărui partid deoarece țara va intra în criză, salariile și pensiile vor fi tăiate, UE și NATO împreună cu Germania Angelei Merkel și străinii ne vor lipsi de suveranitate, transformându-ne în colonie. Această percepție continuă manipulări ordinare din anii ’90 când țăranii au fost îngroziți de (re)venirea regelui și a moșierilor care ne vor lua din nou pământurile și casele ca să ne facă iarăși robi în țara noastră, iar capitalul imperialist și fosta burghezie să pună mâna pe averea poporului, uzinele și fabricile…

În Occidentul dezvoltat, faza aceasta a fost depășită de aproape două secole, iar excepțiile (atacul Capitoliului, vestele galbene din Franța, mișcările Occupy, Indignados…) confirmă regula. România mai are de așteptat până se va înțelege că democrația și educația sunt unele dintre cele mai importante condiții ale siguranței naționale alături de economie și armată.

Petru Tomegea

Erori grave la nivel înalt

Erori grave la nivel înalt

Nu arătați cu degetul numai la conducătorii români fiindcă de zeci de ani și cei mai mari șefi de state au făcut aceleași greșeli: și-au lăsat popoarele descoperite în fața pandemiei, bazându-se pe manufacturierul mondial, China, care produce ieftin în proporție de peste 70% tot ce are lumea nevoie, inclusiv echipamente medicale și substanțe farmaceutice. Or, iată, marele manufacturier mondial a încurcat-o el însuși căzând pradă COVID-19 și lăsând omenirea descoperită în bătaia molimei, fără mijloace de protecție.

Ba mai mult, nici măcar statele mari, de la SUA la Japonia, de la Germania, Franța la Marea Britanie… nu și-au păstrat funcțională logistica obligatorie: spitalele lor moderne nu aveau pregătite secții, medicație și medici specializați pentru virusuri mortale, aparatele de oxigenare și ventilare, aparatele de diagnosticare a infecției erau insuficiente, neeficiente ori stricate, cele bune erau puține și rudimentare, iar posibilitatea de a produce altele rapid, foarte redusă fiindcă fabricile fuseseră desființate de zeci de ani, iar profesioniștii, lucrătorii calificați lipseau. Nici învățământul lor hiperdezvoltat nu-i mai pregătea. Ce fel de servicii de de prognoză, ce strategii de siguranță națională aveau conducerile marilor puteri că nu au prevăzut nenorocirea și nu au luat măsuri din timp pentru salvarea propriilor popoare? A propriilor economii? E clar că au fost induși în eroare pretutindeni contribuabilii. Nu cumva ar trebui acum ca liderii să răspundă nu numai electoral, ci și penal?

Cum s-a ajuns în prag de catastrofă umanitară? S-a ajuns întrucât anticorpii societăților n-au mai fost reactivați, iar democrația funcționa doar în virtutea inerției. Liderii înșiși și-au croit imagini publice de semizei atotputernici, care fac și desfac baierele lumii, figuri de mari salvatori ai omenirii… Imagini festiviste, gonflate din pix și camere de luat vederi, imagini risipite acum precum baloanele de săpun. Nu pot să înțeleg cum jurnaliștii renumiți, experții, cetățenii conștienți și luminați din Occident au tăcut, luând de bune făcăturile electoraliste, fără a mai căuta și părțile ascunse, acceptând manipularea, prostia, fățărnicia.

Din pricina liderilor inconștienți și a experților acestora, omenirea a pierdut startul în bătălia pe viață și pe moarte cu pandemia… După suta de mii de victime, în fața pericolului, statele și popoarele se trezesc neputincioase: sunt căutați cu înfrigurare specialiștii, somitățile medicale, sunt refăcute secțiile spitalelor și reutilate, este reluată producția proprie de tehnică și materiale sanitare de strictă necesitate, lucruri uitate de decenii bune.

Nu altfel au stat lucrurile în România, deși situația noastră era și mai grea: amenințați mereu de spectrul sărăciei alocărilor bugetare pentru sănătate, ne-am așteptat ca toate aparatele existente, mai noi ori mai vechi, să fie menținute în bună stare de funcționare, ca la oamenii gospodari și grijulii. Numai că descoperim lenea și indolența, salariile încasate degeaba de numeroasele servicii tehnice ale spitalelor și ale direcțiilor sanitare: existau câteva sute de aparate de ventilație, dar cele mai multe erau stricate, iar unele conduceri nici nu știau că le au și cum pot fi puse în funcțiune. Ba chiar nu știau că între timp le sosiseră altele noi. S-o spunem pe aceea dreaptă: cu delăsarea tipic dâmbovițeană s-a mers prea departe. Nu cumva astfel de conducători n-aveau ce căuta în funcții de maximă răspundere? Sau pentru ei viața cetățenilor e un moft.

Acum, singura șansă a marilor puteri, dar și a unor țări precum Italia, Spania, Belgia, România, Ungaria… este să-și repatrieze industriile producătoare de echipamente sanitare devenite strategice, pentru a nu mai fi la cheremul Chinei. Vom asista la o reindustrializare rapidă pentru fabricarea bunurilor de strictă necesitate și să sperăm că agricultura și alimentația nu vor fi uitate. Fiindcă foamea poate fi un și mai grav fenomen.

Vedeți ca vreunul din motivele de mai sus să nu-i lase să doarmă în liniște pe mai toți politicienii și înalții noștri funcționari? Haida-de! Singura preocupare a majorității este ca nu cumva să piardă alegerile, ca vreunul dintre ei să le ia fața și să ridice capul mai sus ca al lor. Ar cam fi cazul să se hotărască și să lase politica celor ce știu ce să facă cu ea.

Petru Tomegea

Pescuitori în ape tulburi

Pescuitori în ape tulburi

Motivul literar al pescuitului în ape tulburi nu e nou. A fost fructificat prima dată, cred, de clasicii literaturii franceze în al XIX-lea secol, vezi Honoré de Balzac, La Rabouilleuse (1842). Practic, este vorba de o șmecherie folosită de pescari pentru a mai prinde ceva pește: se tulbură mai întâi apa, iar apoi se trage cu pânza, cu mreja și peștii, cu vederea încețoșată de apa mâloasă, rămân ca fraierii în plasă. Așadar, mutatis mutandis, adică schimbând ceea ce este de schimbat, vine cineva, „nu spui cine, persoană importantă“, (de la conu’ Iancu citire!), de fapt vin mai multe și înnebunesc populația bântuită, îngrozită deja de molimă pentru ca mâine-poimâine să-i ceară fără rușine, mai bine spus, să-i șterpelească votul ori măcar să-i mârșăvească pe dușmanul concurent și partidul acestuia. Un fel de comportament de ciocli. Ca într-o țară oarecare din lumea a treia, căci până la politică cinstită trebuie să mai curgă multă apă pe Dâmbovița.

Pescuitul în ape tulburi, însă, a devenit și strategia predilectă a unor mari „jucători“ internaționali precum Rusia și China care lansează fel de fel de zvonuri și fake-news-uri ca: americanii au creat coronavirusul, „arma biologică“ a lui Trump, ca să distrugă puterea Chinei și a Uniunii Europene, iar Germania și Franța, „stăpânii“ Europei, au distrus la rândul lor democrația în România și: 1. țara a devenit o colonie a lor, 2. Merkel dictează politica Europei, 3. Vladimir Putin e singurul lider puternic al lumii care ne vrea binele…, iar noi, ca fraierii, batem degeaba la porțile Occidentului. Deși, dacă ne vrea el așa de tare binele, nu înțeleg ce-l oprește să ne restituie tezaurul, averea din sudoarea poporului român, dosită de un secol „nu se știe“ unde prin catacombele Kremlinului. 

Să nu ne facem că nu înțelegem despre ce e vorba: faptul că foștii sateliți europeni ai URSS, Germania de Est, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croația, Ungaria, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Bulgaria se află momentan în UE îl roade pe Putin și nu-l lasă să doarmă liniștit pe tronul țarilor, de aceea vrea să distrugă liantul acestui conglomerat contractual de state suverane numit Uniune Europeană, sperând că respectivele țări vor fi nevoite a se întoarce în fostul lagăr socialist, iar Vladimir Putin va fi un lider la fel de puternic și măreț precum Stalin și Brejnev la un loc. 

În țară, apele sunt tulburate de inși și partide care vor să speculeze nenorocirea legată de COVID-19, acționând pe două căi: lansează zvonuri precum lipsa alimentelor de bază din magazine, lipsă creată tot de zvonurile lor alarmiste, inexistența „totală“ a dotărilor și a măștilor, a costumelor de protecție, a medicamentelor din spitale și farmacii, creșterea aberantă a prețului valutelor străine și pipernicirea „groaznică“ a economiei și a leului nostru, tot mai rebegit, iar pe de altă parte deplâng (cu lacrimi de crocodil!) tragedia care i-a lovit pe poporeni, inactivitatea și deciziile guvernamentale „toate“ greșite, alocarea unor fonduri insuficiente pentru combaterea coronavirusului, faptul că nu este testată toată populația, ceea ce nu s-a făcut niciunde pe mapamond.

Firește, schimbul de idei, critica la obiect sunt bune, numai că actorii politici respectivi ar trebui să înceteze să se mai laude cât de grozavi ar fi ei dacă s-ar afla „la butoane“, câte minuni ar face ei dacă ar fi la putere, dar nu pomenesc nimic despre „performanțele“ guvernelor lui Dragnea, despre profesioniști (pe care nu-i au), nici despre bani (pe care i-au risipit într-o veselie) și nici de vraiștea lăsată în urmă după proțăpirea lor la Palatul Victoria. Cât despre profesioniști, sper că nu este vorba de ciurda de posesori de doctorate plagiate a lui Gabriel Oprea și a celorlalți eiusdem farinae.

Să sperăm că pofta de a profita de nenorocire le va trece repede și înțelepciunea politică(?) va învinge, fiindcă România are nevoie în momentul acesta de toate capabilitățile și energiile: populația trebuie salvată și pandemia trebuie învinsă cu orice preț, economia trebuie scoasă din caruselul crizei, iar școala nu trebuie să înghețe anul școlar, ci să-și pună la punct rapid tehnologiile educației de la distanță. În plus, sunt convins, partidele care vor încerca să speculeze tragedia printr-un comportament de ciocli se vor discredita iremediabil.

Petru Tomegea

Frustrările lui Traian Băsescu

Trebuie spus din capul locului că frustrarea nu este un defect de caracter decât în măsura în care devine trăsătura dominantă. În mod obișnuit, fiecare poate fi frustrat într-un anume moment și fericit că i se realizează dorințele, în altul. Cele două stări pot fi alternative și chiar concomitente.
De frustrări se vorbește adesea în politica românească, mai ales cu referire la adversari. Dar, dacă frustrările mele sau ale noastre contează mai puțin spre deloc, fiindcă nu pot modifica imediat comportamentul social, frustrările liderilor sunt foarte importante deoarece pot influența sau chiar pot determina decizii politice ale căror consecințe ne privesc pe toți.

Relațiile cu China

Una din frustrările lui Traian Băsescu e provocată de politica externă a României, mai exact, de relațiile economice promovate de Guvernul Victor Ponta: „Ajungem să ne încurcăm. Vrem cu China, vrem cu Statele Unite, creăm confuzie prin atitudine, mă îndoiesc că SUA nu pot dezvolta programe IT sau de telefonie în România”. Este adevărat, Constituția îi conferă președintelui nu doar prin art. 91 atribuții de mare responsabilitate în domeniul politicii externe, dar, în ceea ce privește relațiile economice, comerciale cu alte state, inițiatorul principal este guvernul.
De aceea, afirmația de mai sus nu putea să treacă neobservată de prim-ministru: „Domnul Băsescu e depășit de situație… Statele Unite au un parteneriat strategic cu China, dincolo de schimburi economice. Parteneriatul nostru în cadrul NATO este baza fundamentala a securității noastre”.

De la transparență, la supărare

De remarcat că ambele susțineri sunt corecte până la un punct: da, se poate crea confuzie la nivelul percepției publice, mai ales când acțiunile Executivului nu sunt pe deplin transparente ori nu sunt comunicate corect și la timp. Însă nimeni nu a pus vreodată în discuție parteneriatele cu UE, SUA și NATO, nici în contrapondere cu relațiile economice cu China, Rusia, Serbia, Coreea de Sud…
În plus, ar trebui să vedem și cum procedează guvernele statelor luate de noi ca model: toate țările dezvoltate economic, inclusiv SUA, Germania, Polonia… au relații economice extinse cu China, au parteneriate pe diverse domenii și schimburi comerciale ajunse la cifre astronomice. De altfel, experții mondiali se așteaptă ca, în viitorul apropiat, China să devină prima putere economică a lumii.

Politică și comerț

Care ar fi alternativa? Fiindcă dacă deschizi un calculator, un telefon mobil sau alte produse electronice nu se poate să nu descoperi că piesele sunt în majoritate chineze, sud-coreene, taiwaneze… Ar fi de preferat comerțul prin intermediari pentru a nu-l supăra pe Traian Băsescu? Le-am putea produce noi înșine? La ce prețuri?
Este adevărat că „SUA pot dezvolta programe IT sau de telefonie în România”, dar cei ce au venit cu oferta aparțin firmei Huawei, iar condițiile oferite au corespuns probabil cererii României. Pe deasupra, cu ocazia Forumului Economic și Comercial din Europa Centrală şi de Est – China (Palatul Parlamentului, noiembrie 2013) s-au încheiat și alte contracte și înțelegeri cu partenerii chinezi, iar unele dintre acestea au ajuns deja în faza de proiecte, urmând să treacă în execuție.

Legea și interesul public

Și apoi nici legislația românească, nici cadrul normativ nu interzic guvernului să încheie orice contracte dorește, activitatea acestuia fiind supusă controlului parlamentar și supravegheată de organele de justiție. Ceea ce-l deranjează pe președinte este că atribuțiile sale economice nu au fost prevăzute prin lege, iar prim-ministrul, miniștrii, autoritățile economice nu au socotit că este cazul să se consulte și cu Traian Băsescu.
Nu se poate cădea nici în cealaltă extremă. Să ne amintim că legile dinainte de 1989 privilegiau comerțul cu Uniunea Sovietică și cu celelalte țări din lagărul socialist, în principal, cu membrii fostului CAER și cu partenerii Tratatului da la Varșovia. Consecințele au fost descoperite imediat după revoluția din decembrie: industria românească s-a dovedit a fi un „morman de fiare vechi”, morman care, alături de terenuri și Bancorex a constituit principala sursă a celor mai mari averi de azi.
Mai trebuie spus că, până la urmă, frustrarea prezidențială ne prinde bine și guvernului Ponta, dar și nouă: acțiunile guvernamentale sunt îndeaproape supravegheate, nu doar de organele specializate, ci și de președinte, iar riscul de a greși se micșorează.

Petru Tomegea

Poporul a vorbit din nou. Înţeles-am oare?

De cele mai multe ori, informaţiile care străbat spaţiul public sunt de mai mică importanţă decât cred transmiţătorii. Faptul că X a devenit deputat, iar Y, senator, că partidul cutare are atâţia parlamentari, iar altul mai puţini este interesant pentru statisticieni, dar istoria va reţine doar voinţa, progresul şi vigoarea mesajului transmis de alegători prin vot. Aşadar ce ne-a transmis poporul?
Mai întâi, o observaţie: politicienii şcoliţi şi inteligenţi au învăţat să canalizeze dorinţele şi frustrările populaţiei în scopurile fixate de ei, de aceea motivaţia social-economică a atitudinii cetăţeneşti faţă de vot nu trebuie şi nici nu poate fi despărţită de cea politică. Prin definiţie, fiecare cetăţean conştient de destinul său este şi o fiinţă politică deoarece managementul ţării, viitorul său, al familiei şi al entităţii naţionale nu-i pot fi indiferente.

Voturi prin nămeţi

În discuţia de faţă, miza politicianistă va fi lăsată deoparte, urmărindu-se vectorii care i-au determinat pe electori să iasă din casă prin frig şi zloată, de nu prin nămeţi până la brâu şi să ajungă la secţia de votare.
Ca întotdeauna când e vorba de astfel de estimări, e bine să spunem din capul locului că au participat la alegeri 41,76% votanţi din 18.248.414, numărul total al alegătorilor. Dacă luăm în calcul condiţiile atmosferice puţin propice vârstnicilor şi celor cu dizabilităţi fizice, realizăm cu uşurinţă că cifrele participanţilor la referendum şi la alegerile din 9 decembrie aproape coincid.

Băsescu

1. Pentru că mesajul principal al USL şi, parţial, al PP-DD a fost unul anti-Băsescu, împotriva stilului şi a regimului său autoritar şi adesea impredictibil, oricât au încercat candidaţii celor două formaţiuni să spună că îşi susţin propriile programe şi proiecte, după cele peste 70% din voturi se observă că populaţia îşi conservă opţiunea antiprezidenţială exprimată la referendumul de astă-vară.
2. Al doilea mesaj ca pondere a fost cel legat de percepţia sărăciei, a lipsei investiţiilor în locuri de muncă, a aşteptărilor imense ale populaţiei privind ridicarea nivelului de trai şi civilizaţie. Majoritatea interviurilor luate simplilor alegători, nu celor dinainte pregătiţi ce să spună, e dominată de sintagma „pentru o viaţă mai bună”. Ca o consecinţă a stării politice conflictuale, în mare parte, necazurile sociale au fost atribuite tot preşedintelui.

România suverană

3. „România puternică”, unitatea, suveranitatea, poziţia României în organismele europene şi internaţionale poate fi socotit cel mai modern mesaj, în ton cu principala opţiune câştigătoare a alegerilor prezidenţiale din SUA, semn că marte parte a clasei politice începe să-şi înţeleagă adevărata menire.
4. Din cauza raportării la rolul fast/nefast al atitudinilor prezidenţiale, alte opţiuni electorale abia s-au făcut auzite: numărul voturilor aduse de reformarea instituţiilor statului, a Justiţiei, Educaţiei, Sănătăţii şi a Administraţiei… a scăzut dramatic. Fireşte, astfel de puncte în programe au avut toate partidele, însă greşită din capul locului a fost estimarea hiperoptimistă a credibilităţii, ceea ce a făcut ca purtătorii unor asemenea mesaje să iasă pe locurile neeligibile, sau eligibile la redistribuire.

Disperaţii

5. Cel mai vetust mesaj, unul care mai mult a stricat decât a avantajat, a demonstrat neglijenţa, amatorismul susţinătorilor, fiind legat de dihotomia Est – Vest, UE, NATO – Rusia, China, dreapta – stânga, sau naţionalism, socialism – liberalism, în condiţiile în care respectiva formaţiune politică, respectiv ARD, şi-a arogat cu de la sine putere caracterul reprezentativ al acestor tendinţe, percepţia fiind că una spun şi alta fac.
6. Cel mai nociv mesaj electoral l-a constituit ameninţarea alegătorilor cu apocalipsa, nenorocirea, sărăcia şi chiar puşcăria în caz că vor vota cu cine nu trebuie, motiv pentru care multor alegători le-a fost frică să declare estimatorilor exit-poll cui au dau votul.
Pe baza vectorilor de mai sus, oricine poate înţelege atât succesele, reuşitele în recenta campanie, cât şi ieşirea din cursă a atâtor figuri politice ale ultimilor ani. O veritabilă lecţie electorală care ar putea să ne ajute să înţelegem că politica e o ştiinţă şi o artă în acelaşi timp, iar scopul ei ultim e legat de buna guvernare şi de bunăstarea populară.

Petru Tomegea

Politica la plesneală

Odată încheiate alegerile parlamentare, se impun câteva observaţii: politica unei ţări nu se poate ridica peste nivelul educaţional-instrucţional al principalilor actanţi, iar a noastră reflectă fără putinţă de tăgadă stadiul incipient al teoriei politice şi aderenţa slabă la concepte şi principii.
De unde s-a inspirat politica la plesneală? Dintr-o strategie hoţească practicată de buticarii primilor ani de după decembrie ’89: mărfurilor luate de la angro li se punea un adaos comercial atât de mare, încât cumpărau doar cei cu nevoi stringente şi fraierii. Erau porecliţi „ţepari”. Nici azi practica n-a dispărut cu totul, chiar dacă avem legi şi fisc.

N-ai carte, n-ai parte

E adevărat şi că n-au fost alte şcoli înalte de politică în afară de Ştefan Gheorghiu, fosta fabrică de cadre a PCR, rebotezată imediat după revoluţie „Academia de Studii Social-Politice” (SNSPA e altceva!). Alungarea vechilor politruci, evident, nu şi a celor „de bine”, a lăsat un gol imens, un vid, zicea FSN, umplut la repezeală cu ce s-a găsit: pe lângă o mică serie de inşi valoroşi, împinşi în faţă de revoluţionari, de colegi, vecini, prieteni, a urmat o întreagă cohortă a „specialiştilor şi a experţilor” ceauşişti „de neînlocuit”, a „reprezentanţilor” fiefurilor proletare şi colectiviste, a pieţarilor şi a trăitorilor din diverse expediente, a oportuniştilor şi a carieriştilor buni de gură.
Aceştia n-au avut decât două posibilităţi la îndemână: să pună în practică ce ştiau ei de prin cărţile citite cândva, să se bazeze pe experienţa de buticari şi bişniţari, ori să-i imite pe foştii tovarăşi, învăţând de la ei ce şi cum. Între timp, câţiva au început să studieze politică, economie de piaţă, ştiinţe sociale, sociologie…, dar acestora soarta le-a surâs în mai mică măsură decât profitorilor, afaceriştilor cu bani.

Limitele politicii la plesneală

Recenta campanie le-a arătat însă limitele mai mult ca oricând:
1. Nu poţi câştiga un scrutin batjocorind şi ameninţând în fel şi chip electoratul cu altă opţiune decât a partidului din care faci parte şi, în compensaţie, lăudându-ţi ipocrit adulatorii.
2. Nu poţi promite la nesfârşit aceleaşi gogoriţe despre creşteri de salarii şi pensii, de ridicare a standardelor de viaţă când atât timp cât ai fost la guvernare nu ţi-a păsat de necazurile sociale, de educaţie şi sănătate.
3. Nu poţi vorbi de creşteri economice şi modernizarea industriei, când cea mai importantă preocupare a fost căpuşarea firmelor şi a instituţiilor bugetate, când doctrina cea mai la îndemână a fost reducerea salariilor şi a pensiilor pentru a face faţă rigorilor impuse de criză şi de FMI.
4. În mileniul al treilea, politica s-a eliberat de dihotomiile primilor ani de democraţie: în România nu mai sunt decât în capul unor politicieni lupte între Est şi Vest, între UE, SUA şi Rusia, China, aşa cum nu mai e valabilă nici segregarea între socialism, comunism, bolşevism şi dreapta modernă din jurul dlui Băsescu.
5. Politica de dreapta nu înseamnă împărţirea cetăţenilor în buni şi răi, în deştepţi şi proşti, în ai noştri şi ai lor, ci înseamnă libertate, domnia legii şi bogăţie. Nu corupţie şi minciună. Nicio manipulare nu ridică nivelul de trai. Regimurile liberale şi de dreapta nu îşi supraveghează cetăţenii, nu le ascultă telefoanele, respectă presa şi dreptul la opinie, libertatea cuvântului. În plus, există o clară separare a celor trei puteri ale statului de drept.
6. Nu poţi susţine că ocroteşti statul de drept şi Justiţia când tu însuţi, cel mai înalt om în stat faci campanie electorală folosindu-te de calitatea şi logistica statului, chiar şi după încheierea termenului, deşi legea spune că nu ai voie să te amesteci în viaţa partidelor.

Fără şmecheri!

Analizând mesajele de campanie ale celor mai mulţi candidaţi, în afara unor proletcultisme cu ciocoi, puşcăriabili şi mitraliere, punctele de mai sus au constituit combustibilul de bază. Or cu aşa ceva orice ţară e condamnată la înapoiere perpetuă. Toate se întâmplă când lipsa de aplecare pentru durerile celor mulţi nu există, iar politicianul nu se mai reprezintă decât pe sine. Sau când cineva lansează o gogoriţă, de foarte multe ori spre intoxicare ori spre inducere în eroare, iar oportuniştii sar care mai de care s-o ia de bună. Pe nemestecate.
O singură speranţă mai rămâne: politica la plesneală să lase loc pragmatismului, ştiinţelor politice şi oamenilor realmente dedicaţi celor mulţi.

Petru Tomegea

Pe mâna cui a ajuns politica externă?

Această campanie electorală a scos în evidenţă subţirimea conceptului de politică externă în mintea candidaţilor şi a demnitarilor plătiţi din bani publici să pună în operă programe serioase de politică externă, singura şansă de relansare economică a României.
Însă, în loc de asta, am avut o bătălie electorală fără nimic sfânt, căci într-o ţară care se respectă politica de bună vecinătate, relaţiile cu alte state aparţin unui domeniu privilegiat, de înalt profesionalism, bunul simţ şi măsura interzicând neaveniţilor să deschidă gura aiurea. Căci o vorbă spusă aiurea, după cum s-a văzut adesea în istoria recentă a României, ne-a costat şi ne va costa. Miliarde şi miliarde de euro. De ce nu e tras nimeni la răspundere? De ce continuăm să fim nerespectuoşi la adresa altora, dându-le ocazia acestora să fie la rândul lor nerespectuoşi faţă de noi?

Nu învăţăm nimic de la alţii

Germania, Franţa, Anglia sunt democraţii respectabile, bazate pe cele mai puternice economii alături de SUA, China şi Japonia. Au cele mai puternice industrii deoarece nicicând vreun înalt demnitar nu a aruncat săgeţi otrăvite spre parteneri precum China, Rusia etc. Chiar şi în perioade conflictuale, economiile lor contractuale funcţionează la standardele proiectate.
În România, imediat după revoluţie, s-au început demersurile pentru integrarea euro-atlantică, pentru că asta a fost dorinţa unanimă a poporului român, sătul de comunism şi de relaţiile de tip „big brother” cu Uniunea Sovietică. Nimeni n-a avut curajul să vină să explice poporenilor cum e cu economia capitalistă şi cu libertatea comerţului, singurele în măsură să aducă prosperitate.

Laşitatea costă

Lipsa de curaj a noilor diriguitori de a menţine relaţiile economice reciproc avantajoase cu Rusia şi China, cu suratele de lagăr socialist, n-au mai permis retehnologizarea coloşilor industriali, unii încă pe profit. De aceea, n-au existat resurse pentru modernizarea industriilor, ca în Polonia, Germania fostă Democrată, Cehia… Frica de acuzaţiile de criptocomunism ne-a închis într-un cerc vicios: ne-am strofocat să ajungem mari exportatori pe pieţele hipersaturate şi sofisticate ale Occidentului, ceea ce ne-a costat imens, dar, concomitent, am pierdut pieţele de desfacere din Est. Am avut falimente, privatizări nereuşite, magazii de fier vechi.
Este adevărat că în foarte multe domenii, inteligenţa românească a reuşit să se impună în Vest, dar costurile tranziţiei au fost dintre cele mai mari: forţa de muncă supercalificată a migrat spre economia apuseană, educaţia şi cercetarea, motorul oricărei dezvoltări economice, nu dispun de resursele necesare, iar nivelul de trai a ajuns ultimul din UE.

Gogoriţa cu „vin ruşii!”

Începând cu campania electorală din 2004, gogoriţa cu reluarea relaţiilor tovărăşeşti cu Rusia a prins la electoratul nostru în mare parte lipsit de discernământ civic, aducând destule voturi Alianţei D.A. În perioadele intercampanii, gogoriţa e întreţinută caldă, fiind combinată cu alte scenarite de adormit copiii şi procese de intenţie împotriva inamicilor politici.
Pe acest fond fără de noimă, au venit declaraţiile prezidenţiale complet gratuite despre „Marea Neagră – lac rusesc”, ceea ce a dus la slăbirea echipelor de negociatori şi la scumpirea gazului metan. Pentru că lucrurile nu s-au liniştit, nici măcar nu mai avem relaţii contractuale cu marele producător, furnizarea gazului făcându-se prin intermediul unui consorţiu de firme vestice la aceleaşi preţuri, de nu cumva mai mari, ca în Paris, Bruxelles…

În loc de exemplu…

Acum din nou e scoasă gogoriţa de la naftalină, chiar cu o zi înainte de alegeri, când campania deja se încheiase: exact ca în 2004, preşedintele îi acuză pe liderii USL de întoarcerea spre tovărăşia cu Rusia şi China, în timp ce el se situează cică de partea poporului, împreună cu UE şi SUA.
Intrigat de relansarea unei astfel de acuzaţii puerile, cercetând faptele şi discursurile recente ale acestora, fie şi din campanie, n-am reuşit să descopăr absolut nimic: şi ei susţin în unanimitate relaţiile privilegiate cu UE şi SUA, niciunul necerând vreodată ieşirea din UE ori din NATO. Şi atunci, cui folosesc asemenea declaraţii gratuite?

Petru Tomegea