Nebunia lui Putin și poporul rus cel blând

Nebunia lui Putin și poporul rus cel blând

De la începerea războiului de cucerire a Ucrainei și reîncorporarea ei în Maica Rusia, grădina Maicii Domnului, o liotă întreagă de analiști și personaje mediatice se strofocă să acrediteze ideea că prin înlăturarea „criminalului și a nebunului“ Putin de la Kremlin, Federația Rusă va reintra în „rândul lumii“. Aceeași manipulare a avut loc și la dispariția tătucului Stalin, a dictatorului Ceaușescu și a altor tartori, dar viața reală a demonstrat că era vorba de simple utopii manipulatoare.

Pentru că Stalin a ajuns la vârful URSS prin voința partidului bolșevic, reprezentantul întregului poporul rus, al „maselor largi de muncitori și țărani“, cei ce i-au aplaudat războaiele de cucerire și realizare a întinsului imperiu sovietic pe care peste 90% din ruși îl susțin și azi. Pentru că nu Stalin a fugit după porcul meu din bătătură, nu Stalin a amenințat cu pistolul pentru „davai guin, davai ceas, davai palton“, ci soldații sovietici, mândri de flamura roșie și de poporul rus. Nu Stalin cu mâna lui a cucerit atâtea țări și popoare, ci a poruncit Armatei Roșii, iar soldații sovietici / ruși au omorât cu mândrie patriotică zeci de milioane de oameni liberi din Rusia până în Germania, Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, din  Kamciatka și Transamuria până în Bosnia și Herțegovina, din Afganistan și Cecenia până în Africa și America Latină. Unele crime sunt indirecte: sute de mii de români, elita patriei, pieriți în zărci și la canal, iar astfel de nenorociri s-au năpustit peste toate țările foste socialiste. Sute de mii de nemți și alte neamuri deportați, inclusiv români, în Siberia, Holodomor în Ucraina anilor 1932-1933 când milioane și milioane de ucraineni au fost uciși prin înfometare… Nu cred că în sarcina altui popor se pun mai multe crime.

N-am citit niciunde că poporul rus și biserica pravoslavnică ar fi deplâns zecile de milioane de victime, la fel cum n-am văzut rus care să nu aprobe jaful popoarelor subjugate. Și tot la fel, nici acum sutele mii de victime ale războiului din Ucraina nu reușesc să înmoaie inima mamelor, a bunicelor și a taților ruși, cărora le mor zeci de mii de fii într-un război nedrept și fratricid, căci un sfert din populația Moscovei are rude în Ucraina.

Fiindcă moartea lui Stalin, dispariția lui Brejnev n-au rezolvat absolut nimic, în locul lor, pregătit cu conștiinciozitate din timp, au venit alți satrapi deciși să ducă mai departe politica imperială. Iar Vladimir Putin a fost și este mandatat de marea majoritate a rușilor încă din anul 2000 să împlinească poruncile înaintașilor lăsate cu limbă de moarte de Petru cel Mare, fără a realiza că mărirea teritoriului cere tribut de sânge, că munca și bogățiile propriului popor nu vor servi interesele rușilor de rând, ci viselor imperiale, că nivelul de trai al mujicilor nu se va ridica niciodată, că nici cultura, nici civilizația nu vor avea de câștigat. Comparați situația Federației Ruse cu Irlanda, țara cu cel mai înalt nivel de trai și cu universități încă din al VI-lea secol, mai vechi decât Sorbona, Oxford și Cambridge, și veți înțelege ce înseamnă guvernare în numele și pentru binele poporului și ce înseamnă un imperiu în care să păzești zi de zi cu Kalashnikovul alte popoare să nu se revolte și să nu scape din țarcul în care le ții închise.

Îmi pun mereu întrebarea cum ar fi evoluat Maica Rusie dacă bolșevicii, Lenin, Stalin, Putin nu și-ar fi condamnat propriul popor la robie și ar fi investit sudoarea celor 140 de milioane de ruși în civilizație, în școli și universități, în științe și tehnologie, și nu ar fi slujit idealului de cucerire a întregii lumi, dacă nu ar fi preamărit și chiar slăvit cruzimea soldatului rus și „pax sovietica“, iar răspunsul îmi tulbură imaginația – acum am înțeles Imnul Heruvimilor lui Ceaikovski („cântare aducem (Ție), ca toată grija cea lumească să o lepădăm“) abia după ce am aflat că i-a fost bombardată casa din Ucraina. Cântare sfântă întinată în valuri de sânge creștin al fraților întru dreaptă credință.

Iar Dumnezeu ascultă rugile fierbiți ale mamelor și ale copiilor ucraineni, ale lumii creștine îngrozite de crime… Și El va răzbuna sângele nevinovat.

Petru Tomegea

Anticorupția ca vânt al schimbării

Tot un vânt al schimbării a bătut cu o putere fantastică și în 1989, măturând de la putere în doar câteva luni mai toate regimurile comuniste de dincoace de Poarta Brandenburg și de zidul Berlinului. Unele țări (și popoare!) ca Polonia, Cehoslovacia și Ungaria au înțeles mai devreme de unde bate vântul schimbării, altele ca Bulgaria și România, mai târziu. Abia deschiderea oficială a Porții Brandenburg și fraternizarea simbolică a est-germanilor cu germanii liberi din Vest au descătușat și energiile revoltei la București pe 22 decembrie 1989.
Odată cu trecerea în noul mileniu, vântul schimbării s-a mai domolit, permițând o anume relaxare: Ungaria, Polonia, Cehia, Bulgaria… au lăsat-o mai moale cu reformele democratice, făcând încet-încet loc ideilor și foștilor specialiști „de neînlocuit” din vremea tovarășilor. S-a socotit că votul cetățenilor este suficient pentru partidele de la putere să facă ele ce vor, nu ce vrea poporul, astfel că prima pradă a fost pilonul principal al statului de drept, Justiția. Practic, s-a înlocuit comunismul cu iliberalismul, dând naștere unei aristocrații autarhice, unui leadership refractar democrației reale, nu și celei afișate.
România nu a fost menționată mai sus deoarece, cu o nesemnificativă excepție a perioadei 1996 – 2000, decomunizarea și statul de drept nu au devenit opțiuni ireversibile, iar Justiția a avut oarece perioadă de înflorire, e adevărat cu destule sincope și excese, până prin 2012 – 2015, ca după alegerile din 2016 să se treacă la dez-europenizare, de-reformare și legitimarea corupției de stat. De moment ce încă se face uz de diferite imunități la vârful statului, de moment ce se schimbă legi ca să scape corupții de pedepse, e clar că nu putem încă vorbi de egalitate de șanse în fața legii.
Numai că tăvălugul anticorupției s-a pornit ceva mai devreme de alegerile europarlamentare și nu mai poate fi întors, iar acum guvernele, majoritățile politice au a da seamă în fața propriilor electorate: guvernul Austriei a căzut cu zgomot asurzitor, nu e departe vremea când va răspunde și acela al Cehiei, căci peste un sfert de milion de cetățeni se află în stradă, în Republica Moldova Anticorupția a ras prin vot o întreagă majoritate, iar Polonia și România au lăsat-o mai moale cu acapararea puterii totale și politizarea justiției… Numai că alegerile viitoare vor fi tot pe tema anticorupției, iar din această bulă actuala majoritate nu poate ieși!
Va fi fiind el Occidentul eminamente democratic și civilizat, dar, iată, clopotele anticorupției răsună și la Roma, și la Paris, și la Londra, iar ultimele alegeri europarlamentare au redeschis rănile provocate de corupție la vârf. Ca urmare, partidele europene care și-au propus o justiție mai eficientă și folosirea cu discernământ și corectitudine a banului public au câștigat majoritatea voturilor căci anticorupția a devenit și acolo un vector politic important.
Ce va fi în România, unde partidele de guvernământ tratează cu dispreț mai departe bătălia cu corupția? Căci, în condițiile în care actualele partide de opoziție vor marșa cu convingere pe eradicarea corupției și întărirea statului de drept, iar majoritatea de guvernământ nu-și va asuma noi măsuri și tehnici de asanare a hoției, a șmecheriei, șansele ei la alegeri o vor ocoli. Iar alegerile prezidențiale bat la ușă.
Cu atât mai mult cu cât Comisia de la Veneția și GRECO au dat deja semnalul bătăliei, iar acum nu va mai fi loc de întors: ori ne apucăm serios de anticorupție și repunem în funcție statul de drept, ori mergem mai departe cu corupții în posturi de răspundere și cu mecanismele greoaie de recuperare a prejudiciilor. Numai că ultima variantă nu va fi acceptată de contribuabili, iar 10 august 2019 ar putea fi un alt moment de cotitură pe care puterea încearcă să-l evite prin orice mijloace.
Firește că în democrațiile funcționale din Vest puternica Justiție își va face datoria și va curăța mediile de afaceri și politice de elementele corupte, cum a făcut-o și până acum, dar vor mai rămâne totuși destule semințe și pentru generația viitoare. Nu ei sunt de plâns, ci aceia care nu simt noul vânt al anticorupției sau se fac a nu-l simți.

Petru Tomegea

Răzbunarea adevărului

Istoria ca și politica ne oferă lecția adevărului și a dreptății de multe secole, dar de învățat politicienii noștri nu o învață: orice ascundere, orice negare sau falsificare a adevărului până la urmă ies la iveală, iar necazul e mult mai mare la aflarea adevărului decât atunci când minciuna i-a salvat momentan de consecințe penale și oprobriu. Din păcate, cel mai adesea, minciuna politicienilor viciază buna funcționare a instituțiilor statului de drept și ale democrației, iar de suferit suferă întregul popor. De demonstrat.
Nu te voi plictisi, dragă cititorule, cu doctrine și ideologii politice, ca de obicei, ci mă voi referi doar la faptele unui prezent ingrat, ieșit, e evident, din comun: a fost strigătul disperat „fără comuniști!” al revoluționarilor sub gloanțe, a fost punctul 8 al Declarației de la Timișoara, au mai fost nu știu câte condamnări ale regimului comunist, dar absolut toate au ajutat fosta nomenclatură PCR să supraviețuiască și să se întărească. În scurt timp, după 1989, foștii și-au dat mâna peste țară, și-au trecut-o în proprietate cu tot cu banii statului, ai fraierilor din bănci și Fonduri Naționale cică de Investiții, au devenit apoi investitori „strategici” cu banii furați, au cumpărat palate, păduri, moșii, fabrici și uzine pe doi bani sau pe nimic, au pus mâna pe posturi de televiziune și partide cu tot cu politicieni și acum ne obligă să trăim după cum vor ei, cei ce au măsluit adevărul. Și o fac pe votul nostru. Tocmai de aceea ne-au impus o democrație „originală”, cu multe hibe, după chipul și asemănarea lor. Acum adevărul iese la iveală, ne-au întors de unde am plecat, fiind obligați să le aducem mărețe omagii și să-i și aplaudăm. Și nici n-au trecut 30 de ani de la execuția ceaușeștilor.
Ce a vrut să însemne uriașul miting pesedist altceva decât ca mulțimile manipulate să dea credibilitate unor minciuni cu statul paralel ca să motiveze actul lor de strangulare a Justiției? Nu la fel s-au desfășurat lucrurile în Turcia lui Erdogan după demonstrațiile de forță ale susținătorilor săi? Așa că să nu ne mirăm dacă toți oponenții vom fi băgați la zdup, doar avem experiența mineriadei din 13-15 iunie 1990, judecătorii și procurorii neascultători, arestați, ziare și televiziuni, închise, după care mai urmează încă o perioadă de 50 de ani de dictatură și teroare.
Nu altfel s-au desfășurat lucrurile în Ungaria și Polonia după demonstrațiile de „susținere” a Justiției? A urmat ofensiva iliberalismului, a se citi dictatura, epurarea aparatului judecătoresc sub pretextul că judecătorii și procurorii deveniseră o castă care face ce vrea. La noi justițiarii se numesc stat paralel, sistem, binom… Miza este trecerea sub stăpânirea partidului a tuturor instituțiilor și a serviciilor independente, iar apoi scăparea tuturor politicienilor corupți de dosare penale. Bătălia actuală este pentru obținerea imunității generale și totale a înalților lideri în fața legii și chiar a Constituției, dreptul de a abuza și a fura pe față un popor întreg, ușor de prostit și de manipulat. Cu toate că actuala Constituție definește România ca stat democratic. Dar ce mai contează!
Îmi aduc aminte că mulți alegători au refuzat adevărul repetat până la saturație la ultimele alegeri: politicienii necinstiți, care au făcut averi jefuind țara, mincinoșii, manipulatorii nu au ce căuta în funcții publice fiindcă ei vor face ceea ce știu: hoție, corupție, minciună. Ei se vor tot îmbogăți, iar noi vom deveni tot mai săraci. Nu așa a fost cam toată istoria noastră?
Chiar dacă ei s-au jurat că vor pune în aplicare pentru „români” cel mai modern program de guvernare, că vor aduce la Palatul Victoria și în parlament numai oameni cinstiți, bine pregătiți, competenți, tot mari „români”. Acum adevărul îi izbește pe cetățeni în moalele capului: mulți aleși au diplome cumpărate, abia pot îngăima două fraze corecte în limba română, destui sunt complet incompetenți, iar noi așteptăm să facă reforme și să scoată țara din sărăcie. A nu știu câta oară vom descoperi că n-au fost în stare, iar viitorul ne este sub semnul întrebării. Căci de fiecare dată adevărul se răzbună.

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

De ce ne vrea PSD afară din UE?

Nu îndrăznesc să ne scoată din UE, dar vor să ne lipească de Ungaria lui Viktor Orban, prietenul lui Putin și al lui Dragnea, și de ceilalți aliați ai trilateralei de la Vișegrad: Polonia, Cehia și Slovacia. Fiindcă atât timp cât România este parte a Uniunii Europene, actuala majoritate de guvernământ nu-și va putea împlini visul de a deține puterea absolută, nici de a beneficia de imunitate totală în fața legii și nici de a mai prosti electoratul cu propagandă à la Orwell, cu planuri mincinoase și găleți roșii. De demonstrat.
Recrudescența atacurilor împotriva președinției, a DNA, a Justiției și a serviciilor secrete s-a declanșat imediat după participarea lui Iohannis la marșul împotriva OUG 13, mai ales după vizita în SUA și întâlnirile fructuoase avute cu președintele Donald Trump. Au impresionat atunci rezultatele surprinzătoare, îndeosebi revenirea la art. 5 din Tratatul Nord-Atlantic: „un atac armat împotriva unuia (membru) … va fi considerat un atac împotriva tuturor” și afirmația „Știm tot ce se întâmplă în România. (Iohannis) va câștiga lupta cu corupția”. Mai adăugați relațiile importante ale președintelui cu liderii europeni, prietenia cu nucleul dur al CE și faptul că România se comportă ca și cum ar face parte din acel nucleu dur. Or PSD și actuala majoritate nu pot tolera o realizare dacă nu e a lor. Cu atât mai mult cu cât Liviu Dragnea își organizase o întâlnire pe șest și pe bani buni cu președintele american, întâlnire rămasă fără absolut niciun efect, iar Tăriceanu visează și el de mult la fotoliul din Deal.
A fost clar pentru ceilalți lideri europeni că Iohannis este un om politic redutabil, iar pentru PSD era și mai clar că trebuie declanșat Jihadul împotriva sa fiindcă neamțul devine prea puternic și nu se poate face casă bună cu el. Imediat mercenarii, servitorii, activiștii din presă au amorsat bombele mediatice: binomul, trinomul, sistemul, statul paralel, noua securitate, Soros, străinii dușmănoși, multinaționalele antinaționale…, începând acțiuni profesioniste de defăimare a personajului de la Cotroceni și a Laurei-Codruța Kovesi, acuzată că face dosare la comandă. Celelalte apelative ca mutul, ficusul, rața mecanică… aveau treabă doar cu atmosfera de cartier.
În aceste circumstanțe, noile legi ale justiției și noile articole din codurile penale vin să consfințească o altă realitate decât cea constituțională. Așa că încet-încet președinția este golită de conținut. Deja președintele nu-i mai poate numi pe toți șefii serviciilor secrete, nici pe toți procurorii șefi…, iar diminuările nu se opri până când președintele va fi doar de decor.
Și asta deoarece Iohannis putea fi socotit până acum, fără a greși, drept virtual posesor al celui de-al doilea mandat la Cotroceni. De aceea atacurile trebuie concentrate rapid pe două direcții: 1. scoaterea României din Uniunea europeană ori măcar distrugerea pozițiilor câștigate prin efortul și diligențele lui Iohannis și 2. alterarea întregului eșafodaj al statului de drept pentru ca liderii PSD să aibă toată puterea, inclusiv asupra Justiției și să scape și de pedepse, dar să nu li se clintească nici averile. Din contra.
S-a și trecut la fapte: declarații lingușitoare la adresa lui Viktor Orban, a Ungariei și a celorlalte 3 țări membre ale Trilateralei, Polonia, Cehia și Slovacia, întărirea legăturilor „trilaterale” cu Bulgaria și Serbia, iar, ca să aibă și credibilitate, au repetat atacurile împotriva Justiției în aceeași manieră în care o fac Polonia și Ungaria în vederea controlului politic al celei de-a treia puteri.
Or ce vedem noi aici? O majoritate toxic-anarhică guvernează numai pentru sine: s-a descotorosit de obligațiile constituționale de a bineguverna și a-i respecta pe contribuabili, a renunțat complet la reprezentarea intereselor cetățenești și navighează după cum dorește un lider preocupat doar de sine însuși. Q.e.d.
În aceste condiții, guvernarea va deveni în scurt timp conflictuală și va trebui să facă față opoziției tot mai puternice și străzii.

Petru Tomegea

Dreapta românească nu stă pe roze

Anul politic 2015 a scos în evidență disproporția evidentă între o stângă întărită și o dreaptă anemică, deși sondajele indicau mereu o creștere a PNL în preferințele electoratului. Să fie numai din pricină că stânga și-a păstrat compactă majoritatea parlamentară după demisia guvernului Ponta ori fiindcă liberalii sunt incapabili să-și impună proiectele, să-și modernizeze structurile și să-și radicalizeze discursul?
Dacă privim în jurul granițelor, observăm că dreapta conservatoare aflată la putere în Ungaria are destule necazuri, mai ales după declarația riscantă a premierului Viktor Orban referitoare la „democrația neliberală”, la reintroducerea pedepsei cu moartea și la înființarea „taberelor de muncă” pentru infractori. Este adevărat că nemulțumirile vin mai cu seamă nu de la populismul înfiorător și de la proprii cetățeni, cum ne-am aștepta, ci din direcția partenerilor europeni.
În Polonia, Jaraslow Kaczynski (admirator al lui Viktor Orban, n.a.), cu partidul său, Lege și Justiție, a obținut în mai președinția pentru Andrzej Duda și, în octombrie trecut, majoritatea parlamentară absolută, iar mesajul conservator s-a întărit. Acum au de depășit handicapul schimbării unui articol de lege referitor la alegerea membrilor Curții Constituționale unde liberalii pierzători ai alegerilor și-au dorit unanimitate. În plus, noul executiv, conservator, condus de Beata Szydlo și-a propus să crească impozitele la bănci și hipermaketuri străine, dar și un control mai riguros asupra economiei și a capitalului.
Despre intenția de a schimba printr-o lege situația presei, controlată în cea mai mare parte de capitalul german, n-aș vrea să intru în detalii, în schimb m-a impresionat mesajul puternic adresat polonezilor de a se întoarce cu fața către tradiții, înghițite de globalizare, și către cultură, mai ales creștină, catolică, în suferință după mutarea la cele sfinte a papei Ioan-Paul al II-lea și după valul de islamism.
Veți spune că multe din proiectele dreptei poloneze aparțin ideologiilor conservatoare și de aceea PNL rămâne în așteptare, numai că anul electoral 2016 nu va fi unul tipic: de frica DNA, gălețile, peturile de ulei și pungile de zahăr vor dispărea, sponsorizările vor fi controlate la sânge, promisiunile electorale sper că vor fi mai realiste și reținute, iar diaspora va avea nevoie de motivare serioasă pentru a participa la alegerile parlamentare cu o lege restrictivă.
Contextul politic românesc e unul cu totul insolit: compromise în cei 26 ani de libertate și abuzuri de toate culorile, partidelor le e frică să mai vină în fața cetățenilor după tragedia de la Colectiv, lăsând spațiul public la dispoziția lui Traian Băsescu, prezent pe toate canalele. Înțelegem zbaterea domniei sale: vrea cu orice preț să fie liderul dreptei, numai că PNL, actualmente cel mai mare partid pe acest culoar, nu i se va alătura niciodată (cf. Alina Gorghiu).
Ceea ce îngrijorează la dreapta noastră este că nu-și revendică liderul de facto, Klaus Iohannis, și nici nu-și upgradează discursul electoral. Privind recrudescența măsurilor de dreapta în UE, Anglia, SUA, Australia… și mai aproape de noi în Ungaria și Polonia, ne putem întreba de ce nu ies și liberalii la atac. Ar avea motive, slavă Domnului: încasările la bugetul statului au crescut, dar sunt departe de media europeană, cu pomenile electorale ale Legislativului dominat de stânga, tot mai multe, îmi vine să mă gândesc la situația Greciei. Și apoi tradițiile, inclusiv cele politice, au fost uitate de când hăul, biserica strămoșească e atacată din toate direcțiile și singura voce a întâistătătorului nu face față, extremisme și de stânga și de dreapta își ascut săbiile, ca și altădată în anii electorali.
Justiția este atacată și ea din Parlament de către președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, de Șerban Nicolae, tocmai din Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, cărora li se asociază o mulțime de senatori dornici să-și salveze colegii când DNA le cere ridicarea imunității. Plus mediile aferente.
Or o formațiune de dreapta ocrotește tradițiile, cultura, biserica și Justiția.
Petru Tomegea

Înapoi la Ceaușescu?

Societatea românească nu pare a-și fi încheiat socotelile cu epoca Ceaușescu și comunismul căci o mare parte dintre români regretă pacea socială și bunăstarea de atunci. Dacă despre această stare de fapt vorbesc mulți în spațiul public și mai ales în cel privat, despre cauzele nostalgiei asupra „epocii de aur” se discută mai puțin, încercându-se, în general, politizarea subiectului.

Nostalgii au și alții

Nu suntem singurii care avem astfel de nostalgii. Le-au avut mai toate popoarele implicate în al II-lea Război Mondial, de la români, la cehi și chiar la nemți, unde percepția s-a schimbat după aproape 20 de ani. Le avem și după valul schimbărilor din 1989 asemeni polonezilor, ungurilor… și nemților din fosta RDG.
Două sunt cauzele majore ale acestei stări de fapt:
1. într-un sfert de secol, istoricii, sociologii, oamenii de știință nu au abordat în profunzime, nici în mod convingător perioada 1944-1989;
2. majoritar nemulțumită de starea actuală de fapt, populația României se refugiază într-un anume confort al fostei „societăți socialiste multilateral dezvoltate”: casă, loc de muncă, hrană…

Costurile democrației originale

Ceea ce ne deosebește de majoritatea colegilor de lagăr socialist este percepția asupra trecutului comunist. Dacă slovenii, polonezii, ungurii, cehii și slovacii au lichidat aproape în totalitate abuzurile și nedreptățile fostelor regimuri comuniste, românii nu au putut-o face. Căci comuniștii, tovarășii de drum, cei ce l-au dat jos pe Ceaușescu la presiunea străzii și a străinătății, au fost pregătiți din timp să preia puterea politică: „La vremuri noi, tot noi!”
Este adevărat că mulți s-au dezis de ororile staliniste, dar alții n-au făcut-o. Ba chiar, prin intermediul unor servicii secrete au început să inoculeze populației ideea că securitatea a slujit cu credință poporului român. Afirmația este un amestec de adevăr și minciună: a fost loială pe plan extern României, dar concomitent a slujit interesele clanului ceaușist, lichidând numeroși „dușmani ai poporului”. Pe plan intern, însă, securitatea a fost un organ de represiune și supraveghere condus de PCR.

Liberté, égalité, fraternité

Din discuția de mai sus lipsește tocmai trinomul pașoptist: libertate, egalitate, fraternitate, pe care Secolul Luminilor l-a impus primei revoluții franceze din 1789. Ei bine, după ce comuniștii au acaparat puterea, predicau ideea de libertate doar pentru popoare, în timp ce libertățile individuale erau un fel de tabu. Despre egalitate, oficial se susținea că fusese complet „instaurată”, ca după ’89 să descoperim că tovarășii fuseseră mult mai egali decât marea masă a cetățenilor. Cât despre fraternitate, să recunoaștem că nici măcar biserica nu făcea mare caz, în vogă fiind sloganul „comunistului de omenie”.
Astfel, comunismul nu și-a făcut un cult pentru libertate, iar mai-marii educației socialiste nu se ocupau absolut deloc de educarea în spiritul libertății, la fel cum regimurile dictatorial-totalitare, autarhice și autoritariste scoseseră cuvântul „libertate” cu totul din uz. Este și motivul pentru care morala nu a devenit și încă nu devine obiect de studiu în trunchiul comun al școlilor din România.

Nu poate exista democrație în afara conceptului de libertate

De aceea ideea de libertate, libertățile individuale nu au constituit și încă nu constituie principala miză a revendicărilor populare, deși în țările occidentale cu democrație avansată libertatea se bucură de cea mai mare atenție din partea societății civile și a formațiunilor politice. De altfel, în temeiul acestor deziderate s-a constituit Uniunea Europeană, un organism suprastatal care trebuia să pună în operă ideea de libertate a popoarelor și de libertăți individuale.
Or partidele, formațiunile noastre politice, politicienii și-au fixat cu totul alte priorități: acapararea prin orice mijloace a puterii politice și perpetuarea la putere, ceea ce face că bătălia politică să se permanentizeze. În consecință, după Revoluție, partidele de guvernământ au politizat integral Executivul, administrația, încercând să facă același lucru cu Justiția, Poliția, serviciile secrete, fiscul… Ceea ce era în fapt sub Ceaușescu.
Așa că nostalgia după binefacerile ceaușiste se va alimenta multă vreme din acest cerc vicios…

Petru Tomegea

De la modelul suedez la cel polonez

 

 

 

 

Ne mulţumim cu tot mai puţin. România a plecat la drum în ’89 cu modelul suedez. Atât de tare îl slăveau noii-vechi politicieni, mai cu seamă cei şcoliţi la Ştefan Gheorghiu, încât i-am devenit cu toţii susţinători. Ni se spunea că va fi o perioadă de tranziţie de câteva luni, poate un an şi, gata, sărim din Balcani în centrul civilizatei Europe a bunăstării. Lipsindu-ne suedezii şi social-democraţii lor născuţi, nu făcuţi peste noapte, a ieşit ceea ce vedem azi.

Între timp, ne-au plăcut democraţiile germană, japoneză, mai ales americană, aceea pe care o aşteptam de mici să vină cu aeroplanele. Zadarnică aşteptare! Nu le-am intrat în vizor şi pace. Pe atunci nu era ambasador dl Gitenstein să-l certe pe dl Iliescu că prezumă caracterul licit al averii. Nu-l sfătuim, însă, să acuze vreun yankeu că şi-a acumulat ilicit averea, să nu ia full-contact cu prezumţia de nevinovăţie, sfântă în SUA ca şi proprietatea.

 

Mereu căutăm modele la alţii

 

Cel mai tare am jinduit după modelul constituţional al Republicii Franceze, jind în vogă şi azi, că tot suntem noi francofoni din tată în fiu, de la ’48 încoace. Cu încercarea asta se părea că ne-am lecuit: orice formă de succes anglo-franco-suedez… am adapta, la noi capătă mintenaş culoare locală. Şi iz. Tocmai ceea ce observa Titu Maiorescu în „teoria formelor fără fond”. În plus, dacă până deunăzi mai mergea câte ceva, cu ocazia discutării atâtor modele de răsunet, descoperim că nu mai funcţionează cum trebuie nici cele pe care le avem.

Dar nu ne-am învăţat minte. Acum ne frige la degete un alt model, cel polonez, odată cu o nouă reîmpărţire teritorială, actuala fiind moştenită de la tovarăşi. La rândul lor, ei înlocuiseră în 1968 regiunile şi raioanele sovietice cu antebelicele judeţe. Numai că actuala baronizare, ineficienta administraţie, corupţia generalizată şi neîncrederea comisarilor europeni, cea pierzătoare de uriaşe fonduri comunitare, ne dau ghes să le schimbăm.

 

România şi voievodatele

 

Văzând noi că polonezii s-au integrat cu bine în Europa, că civilizaţia, inclusiv cea politică, şi standardele lor de viaţă sunt de câteva ori mai zdravene ca ale noastre, am fi dorit să le imităm administrarea pe voievodate, funcţională la ei de prin Evul Mediu. Ca în orice naţiune care se respectă, în Polonia reformă nu a însemnat schimbare de dragul schimbării, nici slăbirea autorităţii publice, ci modernizare în fapt. De aceea au păstrat voievodatele, adaptându-le noilor condiţii.

Fireşte, nu supără faptul că privim cu nesaţ la democraţiile avansate, ci neîncrederea în capacitatea de a ne descurca prin noi înşine. Se ştia din ’90 că ne trebuie o organizare teritorială mai eficace. Aveam autorităţi pentru amenajarea teritoriului la Guvern şi Parlament, dar un proiect închegat nu a apărut, presa scriind orice se discută pe la colţuri, ba 8, ba 12, ba 16 regiuni. Cineva le-a zis voievodate, uitând că aşa ceva se pomenea doar în istoria noastră bazată pe izvoare slavone.

Presat de realitate, dl preşedinte a cerut Guvernului ca în termen de o lună să autorizeze crearea a opt departamente teritoriale mai mari, cu atribuţii în redesenarea intereselor economice în funcţie de resursele de forţă de muncă şi finanţarea privilegiată a zonelor rămase în urmă.

 

Cum se face regionalizarea?

 

Graba însă nu e de bun augur. O asemenea întreprindere se face o dată la un secol sau chiar mai mult. În plus, pentru a reuşi trebuie luate în calcul geografia, tradiţiile locale naţional-demografice şi comunicaţiile. Nu poţi să-i lipeşti pe vrânceni Dobrogei, nici pe gorjeni Banatului. Câteva condiţii: numele viitoarelor regiuni să fie relevante istoric: Moldova, Oltenia, Muntenia, Banat etc., iar capitalele provinciilor să nu cumva să coincidă cu interesele baronatelor actuale, ci cu ale cetăţenilor.

Iată că istoria ne-o ia înainte şi ne prinde iar nepregătiţi. Avem instituţii publice, institute de cercetare, avem universităţi, unele se vor de top, dar modele de dezvoltare a României, fundamentarea ştiinţifică a strategiilor economice, social-culturale ne lipsesc.

Întrucât regionalizarea ne priveşte pe toţi, era normal să fie supusă discuţiei academice şi publice din vreme.

Petru Tomegea