Emil Boc – puterea exemplului personal

Pentru bravii ahei şi troieni, apariţia lui Ahile şi Hector în fruntea oştirii constituia proba că zeii sunt de partea lor, iar îndrăzneala şi bărbăţia le vor aduce victoria. Pentru românii abrutizaţi de o guvernare coruptă şi habarnamistă, apariţia lui Boc cu coasa ori cu lopata în mână arată că zeii l-au părăsit, iar de izbândă nici măcar credincerii săi nu mai aduc vorba.
Simţindu-se caracterul înălţător al actelor de bravadă, după Conferinţa PCR de la Mangalia, 1982, dedicată perfecţionării serviciilor de propagandă, spaţiul public s-a umplut de panouri cu eroi ai muncii şi activişti fruntaşi care debordează de entuziasm la munca de jos. Aşa că primii secretari au coborât din jilţurile înalte ca să fie „populari” între muncitori şi ţărani, iar exemplul lor trebuia să fie edificator.

UASCR – model politic

Emil Boc nu este străin de indicaţiile preţioase din perioada activităţii febrile în fruntea UASCR, de aceea păstrează până şi ticurile de atunci. Nu e singurul, de altfel. Privindu-i atent pe diriguitorii din prima linie, ai senzaţia că n-au mai învăţat nimic altceva. Căci în afara discuţiilor despre demisie, un tabu în epoca de aur, „intervenţia cu poporul” a dlui Băsescu şi frazeologia dlui Boc păstrează în mare aceleaşi cutume.
Ceea ce deranjează nu este că Emil Boc dă cu barda, cu coasa ori cu lopata, că şutează la poartă sau manevrează excavatorul, ci faptul că o face ostentativ, în faţa cameramanilor, a fotografilor şi a jurnaliştilor special invitaţi să asiste la şarja de îndemânare şi voinicie. În fapt, vrea să dea o lovitură mediatică pentru creşterea cotei de încredere şi popularitate. A se mai observa că politicienii noştri de top nu ridică un pai de jos fără să aibă la picioare televiziunile, radioul, în fine, toată presa, căci de 22 ani trăiesc din propagandă şi jocuri de imagine.

Puterea se câştigă la TV

De aceea s-a ajuns aici. Fiindcă încet-încet electoralismul, cel puţin din 2008 încoace, a devenit copleşitor. Cu mici excepţii, diriguitorii se fac a lucra, dar orice întreprind, dacă nu le aduce avantaj electoral, nu prezintă interes. Nu criza, nu recesiunea s-au abătut asupra României, ci calamitatea politicianismului, a politizării actului social, administrativ, economic, cultural. Nu din pricina crizei mondiale suferă românii, ci din lipsa unei guvernări calificate şi a transparenţei actului politic.
Neavând sentimentul demnităţii şi al ridicolului, dl Boc a dat cu căciula de pământ, a luat microfonul şi s-a dat în stambă, a vânturat bagheta dirijorului de fanfară în măsura de doi timpi, a luat în mână un harapnic ca să-şi arate muşchii poporenilor: „cumpăr unul, că cu ăştia trebuie făcută un pic de ordine. Trebuie pus biciul pe ei, începem de la Parlament şi mergem mai jos”.

Stăpânul Parlamentului

Aţi văzut unde stătea stăpânul a tot ce mişcă-n ţara asta, inclusiv al Parlamentului, organul suveran al poporului român? A mai spus vreun înalt demnitar dintr-o ţară democratică ceva asemănător fără a-şi fi terminat cariera politică şi fără a fi bănuit de pierderea integrităţii mintale? În baza căror competenţe şi capabilităţi va fi fost desemnat să conducă România?
De altfel, capacitatea managerială a oricărui guvern se vede în situaţii de criză. Acum ne întâlnim concomitent cu două situaţii grave: una politică, legată de revolte, cealaltă, o situaţie-limită legată de ravagiile iernii, că tot propovăduim noi de dimineaţă până seara încălzirea globală.

Căderea în derizoriu

În ambele, guvernanţii au rămas repetenţi. Batjocoriţi în fel şi chip, acuzaţi că sunt manipulaţi de Opoziţie, că îi plătesc USL, Voiculescu, Vântu, agenturile, că sunt nereprezentativi faţă de 5 milioane de voturi ale dlui Băsescu, oamenii protestau împotriva excesului de putere a celui ce l-a demis pe doctorul Arafat abuziv şi în direct la TV. Readucerea tardivă şi dezonorantă pe post a doctorului n-a mai rezolvat nimic. Protestele continuă, Puterea rămâne nepăsătoare, dar îi scad drastic şansele la urne.
În schimb, viscolul şi gerul arată totala degringoladă a serviciilor publice naţionale, lipsa de prevedere, jocul periculos cu destinul cetăţenilor, iar apelul la lopată în direct la TV e moţul care lipsea actualilor dregători: cu asemenea manipulări şi lovituri mediatice se menţin la putere, abătând atenţia mulţimilor de la nelegiuirile unei guvernări în interes de partid.

Petru Tomegea

Dă, mamă, cu biciu-n mine…

De multă vreme presa îi suspectează pe câţiva înalţi demnitari că mediul academic ori şcolile înalte prin care au trecut nu le-au asigurat cine ştie ce competenţă în domeniul activităţii social-politice. Au acumulat, în schimb, o însemnată cantitate de neologisme „preţioase”, numai bune spre a-şi demonstra loruşi ce multă ştiinţă de carte au, deşi sintaxa precară demonstrează contrariul. De aceea, comportamentul lor rămâne unul neaoş, venind dintr-o istorie a minimei civilizaţii, dominată de înapoiere şi sărăcie. Inclusiv intelectuale. Iată de ce fac vâlvă în spaţiul mediatic tot felul de fapte reprobabile, proastă-creştere şi imoralitate, vorbe de clacă rostite ca mari adevăruri. Doar se adresează unui „stupid people”.

N-ar trebui ca fruntaşii să ne fie modele demne de urmat? Căci nu neapărat din cauza proastei guvernări, a deciziilor nefundamentate ori nesimţite se generalizează neîncrederea poporenilor, cei mai mulţi neavând habar de managementul politic, cât datorită faptelor şi vorbelor neobrăzate, a minciunilor sfruntate care nu-i mai păcălesc nici pe copii. În spatele tuturora se străvăd setea neostoită de putere şi egoismul, mai josnice decât oriunde în lumea civilizată. Drept consecinţă a unei atari purtări, se percep tot mai clar viclenia, duşmănia şi încălcarea înţelegerilor între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi guvernaţi. Numai că şi putere, şi opoziţie au de gestionat împreună treburile ţării, fiecare cu rolul ei: una să-şi pună în operă programele pentru cetăţeni, iar alta să o critice, să nu o scape din ochi. Împreună constituie faţa şi reversul imaginii unice a politicianului român, responsabil faţă de votul alegătorilor. Responsabilitate făcută uitată după obţinerea sufragiilor, când, golăneşte, batjocoresc poporul numindu-l în scârbă gloată, plebe, mulţime, populaţie şi chiar prostime. Ca să nu mai adăugăm şi măscările.

De aceea, episodul cu biciul, ori harapnicul dlui Boc, ditai prim-ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, n-a primit încă replică pe măsură. O asemenea nesăbuinţă ar fi trebuit să-l măture imediat din viaţa publică, nu doar politică. Luaţi cu bălăcăreala zilnică, ne-a scăpat semnificaţia joasă a faptei. De la cronicari citire, biciul, harapnicul, gârbaciul, topuzul sunt simboluri dureroase ale supuşeniei perene, imprimate de veacuri în mentalul colectiv, semne ale lipsei de reacţie împotriva celor ce ne ştrangulează dreptul divin la libertate, căci am rămas obedienţi merei uzurpatorilor dinlăuntru şi vecinilor hrăpăreţi. Această „forma mentis” ultragiantă, extrasă din ideologii imperiale, e reînviată în faţa cetăţenilor noii Europe: trăim într-o promiscuitate pseudofeudală alături de cei ce ne jefuiesc şi ne asupresc, iar revolta ne dă ghes o dată la două generaţii irosite. Fiindcă mămăliga românească nu explodează.

Biciul, harapnicul şi gârbaciul ne vin din istoria plină de osândă a Evului Mediu. Aduse din orientul osmanlâu şi mujic, sunt preferate mai ales de fanarioţi pentru îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor, pentru estorcarea ultimei picături de strânsură şi strâmtorarea rumânilor, a vecinilor, a ţăranilor clăcaşi. Cu asemenea scule de tortură ispravnicii, agii, vechilii strângeau dările şi birurile ori menţineau în frâu talpa ţării: „îmi voi împleti biciul în piele de rumân”, ne îngrozea aga Costache Chiorul pe la 1830. Mai devreme cu un secol, C-tin Mavrocordat foloseşte gârbaciul ca să siluiască boierimea autohtonă şi să stoarcă tot rodul muncii silnice. Îi promisese sultanului în schimbul caftanului, tuiului şi topuzului că ştie cum să plătească un haraci de zeci de ori mai mare decât cel cerut, lecuindu-i pe români de „lene” cu gârbaciul. Vezi că şi pe atunci eram „neproductivi”. Însă neamul acesta veşnic docil nu a putut niciodată înţelege de ce trebuie să fie productiv pentru îmbuibarea altora. Şi apoi, unde s-au mai văzut robi productivi?  Căci naţiunile Apusului au prosperat doar în libertate. A lor. A noastră a fost mereu jugulată de diriguitori „mari şi tari”, străini de durerile celor mulţi.

Universitarul de drept constituţional, un anume Boc, fiu de harnic ţăran ardelean, băgat iată pe nedrept de odraslă în ocară, nu se lasă mai prejos, ameninţându-şi şi el concetăţenii cu biciul: „Ia daţi-mi un bici…, că cu ăştia trebuie făcută … ordine” (Scuzaţi. Am sărit peste un dezacord! n.a.). Să fie vorba de „Ordnung und Disziplin”? „Începem de la Parlament şi mergem mai jos cu biciul, mai departe”… Parlamentul fiind simbolul democraţiei, al suveranităţii şi al libertăţii României! Pe care îl calcă în picioare ca apoi să deplângă neîncrederea otova în „clasa politică”. Mai ţineţi minte poza marţială a lui Hitler cu biciul ameninţător în mână? Căci şi naziştii au ales biciul ca simbol al atotputniciei fuhrerului. Între Mavrocordaţi şi Boc, trei secole de sugrumare a libertăţilor, trei secole de război primitiv cu propriul popor. Se vede clar că nu l-a luat gura pe dinainte, ci aşa gândeşte. Îşi urăşte neamul în care s-a născut. Din contribuţia căruia îşi hrăneşte copiii. Nu e singurul. Seară de seară tovarăşii săi în frunte cu alt posesor, de astă dată de buzdugan ridicat spre cer, ne ameninţă nu numai cu biciul, ci şi cu foamea, cu tăierea salariilor, a ajutoarelor sociale, ori că ne umflă dările şi preţurile. Cică, în nimicnicia noastră, halim ca sparţii şi consumăm curent mai mult ca nemţii. Pe deasupra, mai şi cârcotim.

Rătăciţi de tradiţie şi de cultura străbună, pe care au abandonat-o în sărăcie lucie, au picat din mediu academic tocmai în clasa maneliştilor, pe care, radiind de fericire, îi citează copios, ori le lălăiesc ahturile de baştani şi gologani dând cu căciula de pământ. Ca-n dosul crâşmei „La ultimul leu”. Astfel economia, sociologia, politologia care i-au călăuzit pe alţii afară din criză, au ajuns „ştiinţele lu’ Peşte”.

Criza asta nu e economică, nici politică, ci boală a imposturii.

Petru Tomegea