Nu râdeţi de nord-coreeni!

Să nu ne pice râsu-n sân!
Nu mi-am închipuit vreodată că mediile autohtone debordează de profesionalism şi decenţă, dar să pufneşti în râs, să faci băşcălie de lamentaţiile colective ale coreenilor rămaşi orfani de tătuc mi se pare o culme a nesimţirii şi a neghiobiei.

Două lucruri trebuie spuse răspicat:

1. coreenii s-au comportat „normal” la moartea liderului lor, un fel de monarh bolşevic absolut, cu aproape nimic deosebit de Lenin, Stalin, Mao Tze dun, Ceauşescu… Normalitatea lor însă ţine de gradul de emancipare socială şi de educaţie (civică), or, în afară de cultul primitiv al personalităţii, şcoala şi societatea lor nu pregătesc decât modele de proletari supuşi, docili, care-şi venerează conducătorii;
2. dacă noi am scăpat cum-necum de un dictator nu înseamnă că am scuturat cu totul jugul tiraniei şi că ne-am vindecat definitiv de totalitarisme, nici că civismul românesc a pătruns în cătune şi în fostele cartiere lumpenproletare. Sunt adevărate uzine orwelliene de locuit, în fapt, mahalale sordide, sclipitoare acum de sărbători, dar cu mult sub bunul simţ al celor antebelice. Sunt acestea mai puţin manipulabile? Cu cât mai puţin?

Ce am fost şi ce-am ajuns?

Că nu ne-am despărţit definitiv de comunism şi de mantaua tătucului se vede din discursurile lemnoase ale dlor Băsescu şi Boc de sărbători, ovaţionate vivace de noua generaţie de aplaudaci de partid şi de stat. Dar de corul mereu în creştere al nostalgicilor după salamul cu soia, adevărată emblemă a epocii de aur, sau de bocetele aniversare la mormintele tovarăşului şi al tovarăşei ce ziceţi? Adăugaţi şi mesajele postacilor sârguincioşi, râvnitori la statutul de poet fruntaş de curte.
Stăm noi mai bine la capitolul demnitate şi mândrie naţională? Să fim serioşi. Nu sunt atât de sigur că bieţii coreeni şi-ar vinde sufletul şi votul pe-o tigaie, un pet de ulei şi-o pungă de făină. Nici că şi-ar jecmăni conaţionalii odată ajunşi în funcţii înalte. Încă nu au conturi offshore în care să-şi mute averea ţării, iar la hoţie şi ipocrizie îi întrecem de departe.

Ordnung und disziplin

Diferă totalmente opţiunile noastre majoritare de ale lor? Cel mai votat partid român ar fi ipoteticul PCD (Partidul Care Dă), căci cu ideologiile şi programele electorale mulţimile noastre nu se încurcă. Din toate sondajele rezultă încrederea că doar milităria şi pumnul de fier mai pot face „ordine şi disciplină” în România. Ceea ce, să recunoaştem, nord-coreenii au cu prisosinţă.
Stăm mai bine cu democraţia şi statul de drept? Putem vorbi de principiul separaţiei puterilor fără să punem ochii în pământ? Avem o economie atât de înfloritoare şi-o industrie atât de performantă, beneficiem de instituţii şcolare şi de sănătate aşa de grozave, că ne strigăm fericirea de a avea mari diriguitori?

Dinastii comuniste

Râdem că primii lor secretari de partid comunist, patriarhii roşii, şi-au instaurat dinastii la tron şi că urmaşii lor le moştenesc posturile. Cât a lipsit ca Nicu Ceauşescu să ne „conducă destinele spre comunism în zbor”? Nu cumva fenomenul ne bântuie în continuare mai ceva ca flacăra violet?
Nu e zi ca presa să nu ni-i arate cu degetul pe fiii de bani gata: nu s-au omorât ei cu cartea, dar ocupă posturi atât de importante, încât îţi stă graiul. Cumpărăturile şi le fac la Paris şi Londra, se grozăvesc cu limuzinele lor scumpe, iar cluburile selecte, adică de fiţe, din Capitală sunt locul lor de muncă. Nu degeaba tinerii valoroşi o taie din ţară, neputând accepta ca loazele să se folosească, ori chiar să-şi bată joc de ştiinţa lor de carte.

Aroganţă şi analfabetism

Dar cu bunăstarea, standardele de viaţă şi civilizaţie, cu analfabetismul, cu media de vârstă stăm mai bine? Cu cât? Aflaţi la coada Europei, nu ştiu cine are chef să se împăuneze cu nivelul cel mai de jos al vieţii şi al mediei de vârstă.
Râdem cu nonşalanţă de nord-coreeni, dar nu ne dăm seama că şansele de emancipare ne scad pe zi ce trece, nici că posibilitatea de a ieşi din această situaţie – limită diminuează. Ţările dezvoltate au şi ele necazurile lor, devin tot mai egoiste, UE abia se mai ţine, iar lipsa de perspectivă, de profesionalism a factorului politic intern nu permite aşteptări optimiste.
Şi atunci de unde atâta aroganţă? Te pomeneşti că ni se trage de la „spir(i)tul şi magia” Crăciunului.

Petru Tomegea