Aut Dragnea, aut nihil

Aut Dragnea, aut nihil

La un an de la intrarea la răcoare a voievodului de Teleorman, PSD nu-și găsește calea. Fenomenul acesta de partid orfan de tată a apărut după plecarea lui Ion Iliescu din fruntea sa în 2005 și apoi a lui Adrian Năstase în 2112. După Mircea Geoană nu s-au înregistrat cine știe ce bocete, nici după Victor Ponta, Grindeanu ori Tudose. După Viorica-Vasilica Dăncilă, împinsă pe scări, nici atâta.

Acum, însă, situația leadership-ului celui mai mare partid românesc seamănă cu dangătul clopotului care bate numai într-o gardină, poporul pesedist jelind lipsa „tătucului“, fără de care nu are curaj să lupte cu dușmanii poporului, tot mai mulți și aproape de beregată.   

E însă evident că de 30 de ani reformele moderne nici că se lipesc de formațiunea social-democrată și nici n-au cum: a fost construit ca partid unic și așa moare, iar politica în frac european nu i se potrivește oricât și-ar dori-o elita mai școlită ori grupul europarlamentarilor. Ceea ce era previzibil: din minciună s-a născut, FSN nefiind partid de la început, ci organizație obștească a tuturor structurilor statului, locale și naționale, plus așa-zișii revoluționari și foști activiști PCR, mai puțin aceia care au stat în calea gloanțelor, cât aceia „chemați“ să-l păzească pe tătucul Iliescu să nu-i fure puterea Coposu, Rațiu și Câmpeanu, care n-au mâncat salam cu soia, că trăiau pe picior mare la Paris, cică.

În timp ce oștirea pesedistă stă cu ochii în soare, liderii din fruntea partidului se cotonogesc în văzul lumii, pe principiul politicii de lift: jos, Grindeanu, sus, Tudose,  jos, Tudose, sus, Viorica, jos Viorica-Vasilica, sus, Ciolacu, jos Securiciul, sus, Codrin și gașca peremistă… Cred că Ion Iliescu a chemat deja ambulanța, că nu mai poate pune geoană pe geană. Și vin alegerile…

Unde să mai găsească ei liderul providențial, măcar un surogat de tătuc din rândul oștenilor credincioși? Să fie acela dat afară și apoi rechemat, fostul prim-ministru Grindeanu, cel hainit, trădătorul lui Dragnea, căruia i-a mușcat mâna în loc să i-o lingă? Pesedeii privesc la el cu un singur ochi și acela neîncrezător. Așa că, fuguța înapoi la Liviu Dragnea, că altul n-au fost în stare să aibă! De, masculul Alpha e numai unul! Dragnea. Cel ce a îngropat definitiv ideea de social-democrație românească, fiindcă de portretul coruptului suprem nu se mai lipesc veci-pururi voturile.

Și apoi, după 27 mai 1919, toată floarea cea vestită a PSD-ului din Justiție, inclusiv Parlament, Guvern Dăncilă, CCR, mai ales activiștii gureși-forțoși din televiziunile credincioase s-au făcut luntre și punte să-și scoată jupânul din pușcărie, ba chiar s-a forțat și se forțează mâna UE, dar degeaba. În schimb, analiștii imparțiali observă cu stupoare că totuși coruptul, așa june-prim încarcerat cum e, se află în continuare la butoanele partidului, că bietul interimar Ciolacu are doar figură de interfață, de interpus, de aceea gașca lui Codrin șterge podelele din Kiseleff cu „leșinatul“.

Partea și mai întunecată a situației este că în Justiție Dragnea mai are vreo câteva dosare și mai dure decât acela în care a fost condamnat anul trecut, iar termenele de judecată se apropie. De aici dilema: au tot aranjat ploile în Justiție până acum, dar, după decizia CEDO referitoare la demiterea ilegală a Laurei-Codruța Kovesi, acum ditai Procurorul European, mârșăvirea proceselor nu va mai fi posibilă ca pe autostradă. Mai ales că SIIJ e cu un picior în groapă după deciziile tuturor organismelor europene.

Dar fiindcă în exterior nu are cine deschide frontul bătăliei, atunci l-au deschis în interior. Și când se cotonogesc social-democrații între ei, spectacolul miroase a circ cu balamuc. Un circ de două parale pe care PSD îl practică de 30 de ani și pe care l-a cultivat cu nonșalanță și pe marea scenă politică a țării: miniștrii săi au lăsat visteria statului pustie, dar după pierderea guvernării se strofocă să-i oblige pe actualii guvernanți să mărească pensiile cu 40% ca să îngroape definitiv ce a mai rămas din „țărișoara noastră“. Nu e zi să nu scornească în parlamentul controlat de ei alte și alte cadouri financiare pentru bazinul lor electoral. Nu contează că gestionarea problemelor legate de coronavirus a secătuit bugetul național. Atâta minte le-a lăsat moștenire voievodul de Teleorman.

Așa că „ori cu Dragnea, ori deloc!“

Petru Tomegea.

În căutarea modelului politic de succes

Nemulțumiți de felul cum sunt reprezentați de către politicienii aleși și de proasta guvernare, cetățenii dau vina pe instituțiile democrației, pe cele trei puteri ale statului de drept: Parlament, Executiv, Justiție, ceea ce se întâmplă și în Occidentul spre care privim cu jind. Dar, fiindcă nemulțumirile persistă de 25 ani, se caută fel de fel de explicații: ba că așa ni-e neamul nostru așezat la marginea lumii civilizate, între Balcani și Rusia, ba că nu știm să ne alegem conducătorii sau, și mai și, că diriguitorii nu-și iubesc țara, nu țin cont de voința populară, nu sunt demni, nici competenți…
Ei, bine, discursul acesta ne face viața amară zi de zi: ziarele și televiziunile, jurnaliștii și analiștii, formatorii de opinii nu-și dau rând să dea la iveală noi și noi elemente ale incapacității factorului politic de a se achita de datoriile față de concetățeni. De aici, concluzia fatalistă: avem politicienii pe care-i merităm, iar din această matrice nu putem ieși (iar Caragiale!). Așa să fie?

Nevoia de modele

Recunoaștem în aceste forme mentale dorința arzătoare a unui popor de a recupera distanțele care-l separă de Occidentul hiperdezvoltat și civilizat, dar și neputința de a o face într-un timp rezonabil. Or asta descurajează și invită la căutarea cu orice preț a vinovaților. Una dintre cauze se discută de un sfert de veac: lipsa modelelor.
Dar la o privire atentă, modelele nu ne lipsesc deloc, din contra. Avem de unde alege. E adevărat că istoria ne oferă exemple de liberali ca Brătienii, ca I. Gh. Duca și Delavrancea, țărăniști ca Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod, conservatori ca P.P. Carp, Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, socialiști ca Dobrogeanu-Gherea și Vasile Conta… Mie mi-au plăcut însă liberalii I. Gh. Duca și Gh. Brătianu, marele nostru istoric, ambii asasinați, primul de „Nicadorii” legionari pe peronul gării din Sinaia în 1933, iar al doilea, cică sinucis în 1953 după ce a fost dat afară din Universitate și maltratat crunt ani buni de torționarii Securității la Sighet.
Avem și modele postdecembriste ca Seniorul Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Horia Rusu, Crin Antonescu… Ei, da, Crin Antonescu, unul dintre puținii politicieni care au pus măcar o dată demnitatea și interesul de partid, poate și național, deasupra propriilor interese (las loc de înjurat!…………..).

Modele și …modele

Partea proastă este că modelele de mai sus sunt admirate în vorbe la aniversări și alte ocazii, dar de urmat urmăm modelele prezente zi și noapte pe ecranele patriei. De ce Gigi Becali, de ce Dan Diaconescu, de ce Radu Mazăre, de ce Elena Udrea, de ce Șerban Mihăilescu, alias Micky Șpagă, de ce Victor Hrebenciuc, Corneliu Vadim Tudor…? De adăugat și falsele modele din domeniile economic precum regii asfaltului, ai lemnului, ai bordurilor, clanurile de interlopi dintre care apare un Nuțu Cămătaru proaspăt eliberat din penitenciar, înălțat apoi pe un superb armăsar împărătesc, pur-sânge negru ca smoala, un Nicu Gheară sau Ștoacă sau Bercea Mondial de a căror frică tremură o bună parte a spectrului politic, inclusiv fratele fostului președinte… Mai puneți de la dumneavoastră mulțimea de modele de doi bani din showbiz și telenovele, ca să fie tabloul complet.
De ce sunt promovate aceste modele cu asupra de măsură? Există undeva vreun scenariu care, prin lipsa unor modele autentice, demne de urmat, să ne țină într-o stare de tranziție perpetuă, încât să nu mai putem vedea veci-pururi luminița de la capătul tunelului? Sau e vorba de altceva.

De la teorie, la practică…

În opinia mea, e vorba de amândouă, dar e nevoie de argumente. Pe unele deja le-ați anticipat: 1. televiziunile, Internetul și presa trăiesc din rating, iar personajele acestea stârnesc de fiecare dată vâlvă și curiozitate; 2. fruntașii politici înșiși sunt satisfăcuți de această stare deoarece o populație conștientă și corect informată e mult mai greu de momit cu gogoși electorale, iar modelele negative sunt tocmai ceea ce le trebuie; 3. pe deasupra, respectivele modele sunt foarte ușor de imitat. Nu e nevoie de cine știe ce efort, de multă carte, nici de competențe, ci doar de tupeu. De un imens tupeu. Iar primul sfert de veac din politica românească poate fi numit fără tăgadă al „tupeului politic”.
Modelul Corneliu Coposu nu avea cum să prindă deoarece presupune austeritate și rectitudine morală, principii politice și pricepere, iar la aceste capitole cei mai mulți politicieni sunt corigenți.

Petru Tomegea

Urmașii Seniorului Coposu lichidează PNȚCD

Mai există un Partid Național Țărănesc Creștin Democrat? Un partid istoric spre care ni s-au îndreptat cândva ochii cu ultima speranță de democratizare și europenizare a României? Ei, bine, mai există: doar pe hârtie și cu ștampilă, dar există. Iar posesorul ștampilei păzite cu strășnicie e președintele Aurelian Pavelescu. Autodeclarat moștenitorul Seniorului Coposu. Iar ștampila nu o va lăsa din mână decât atunci când va rămâne ultimul membru. Și nici atunci.

Un partid pe tarabă

Pe deasupra, mai e și proprietar al numeroaselor sedii pentru care bătrânii țărăniști, foști deținuți politici și disidenți anticomuniști, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Ion Diaconescu … s-au căciulit la Ion Iliescu și FSN. În marea lor majoritate erau proprietatea partidului, dar… Zestre care acum se tranzacționează în piața publică, la cea mai mare căutare fiind sediul central, monument istoric. Iar după ce se va termina zestrea, urmează scoaterea la tarabă sau la mezat, căci și partidele sunt de vânzare. Mai ales după ce ajung falite. Nu suntem noi o economie model de piață?
Mă veți întreba la ce mai e bun un partid național țărănesc cu un singur membru care se umflă în pene prin studiourile TV? Ce speranțe mai are PNȚCD de moment ce clasa rurală, țăranii adevărați sunt pe calea fără întoarcere? Cu toate că e nevoie, și încă ce nevoie! de un partid al agricultorilor, unul creștin-democrat, fiindcă, iată, agricultură românească ține de capriciile vremii și pericole mortale născute din conflicte religioase se năpustesc peste Europa.

Dar zestrea?

De ce roiesc mușteriii și samsarii de voturi pe lângă PNȚCD? E vorba de ciocli sau de mofluzi? Deocamdată de mofluzi, eternii pofticioși de măriri și sinecure avortați de restul partidelor și de votul popular. Se strâng ca muștele la borcanul cu miere. Deși mierea s-a terminat din 2000, odată cu pierderea alegerilor parlamentare.
Cum poate ajunge falit un partid istoric? Foarte simplu și fără prea mare efort: în România falimentarea unui partid istoric nu e în primul rând un fapt politic, ci unul al lipsei de măsură, al împăunării de sine, al găunoșeniei intelectuale și morale. Vă mai amintiți cum se băteau pe funcții și se blestemau liderii țărăniști de mucava pentru pielea ursului din pădure?

Pe unde va mai fi fiind demnitatea PNȚCD?

Ei, bine, certurile și vânzoleala au început odată cu ieșirea din scenă a liderilor vârstnici, după debarcarea lui Victor Ciorbea din fruntea Guvernului CDR, prim-ministru care, să vezi și să nu crezi, nu poate ieși el însuși din siajul mancurților ultimilor 15 ani. Cu fiecare alegere la vârf, idealurile nobile ale partidului lui Iuliu Maniu s-au tot paradit, iar partidul a fost închinat pe rând preaputernicilor zilei. Model? Roza vânturilor.
La ce le folosește sforarilor politici PNȚCD? La menținerea unor iluzii, așa cum ai păstra în casă un obiect vechi, ca să-ți aduci aminte cine ai fost și să te lauzi cu înaintașii. Numai că istoria singură nu mai aduce voturi. E nevoie de programe, de proiecte atractive și figuri noi, credibile. Ori atât timp cât democrația internă a pierit și actualii lideri se cred de neînlocuit, ca și cei dinainte, inevitabilul deces se va produce.

Fără democrație internă, partidele mor încet

Unii au realizat că sfârșitul țărăniștilor e aproape, de aceea se căznesc să mai folosească o dată zestrea lor de imagine într-o coaliție a perdanților, a mofluzilor. Se adună la un loc nevoie cu nevoie și foamea de voturi a atâtor veleitari cu gând că în țara asta alegătorii încă mai pot fi momiți cu fel de fel de gogoși.
Numai că studiul atent al actualelor bazine electorale nu le dau nicio șansă: România se îndreaptă repejor spre un sistem politic binar, asemănător celor nord-american, englez și multor altora. Nu-ți trebuie cine știe ce expertiză politică să observi că prima noastră scenă politică s-a degajat de outsideri, păstrând un mare partid pe dreapta, PNL, și altul, pe stânga, PSD. Iar cine vrea să revoluționeze societatea n-are decât să se înscrie în unul din cele două.
De ce nu se înscriu? De ce nu s-au înscris dintotdeauna: sunt ocupate posturile de lideri, iar ei, fiii ploii, nu pot accepta să fie decât mari conducători pentru eternitate. În aceeași poziție îi veți găsi și data viitoare.

Petru Tomegea

Între oratori și prompter

Încă înainte de campania electorală a izbucnit o controversă legată de politicienii-oratori și politicienii-cititori (de pe prompter sau de pe foi). Și cum din orice în spațiul nostru public se încearcă obținerea unui cât de mic avantaj politic, nici de astă dată nu s-a scăpat ocazia. Cu ceva timp în urmă, se ironiza faptul că unii deputați și senatori nu se pot despărți de notițe. E de rău? E de bine?

De la agora la prompter

Este adevărat că în antichitatea greacă și latină, democrația a cunoscut fenomenul oratoriei, iar numele grecilor Demostene, Eschine, Lysias, Isocrate, Pericle, al romanilor Cicero, Iulius Cezar și Cato cel Bătrân care reușeau să-și convingă concetățenii în agora prin discursuri vor rămâne de-a pururi în paginile istoriei.
Nu știu dacă cititul de pe prompter sau de pe foi este neapărat atributul unui bun politician, dar știu că o mulțime de lideri mondiali (Barack Obama) apelează la această modalitate de a-și transmite mesajele către presă și public, fie citind discursurile mai importante de pe prompter, fie pur și simplu de pe foi. Dar n-am descoperit încă atacuri dure la adresa lor pe această temă, motiv pentru care se cuvin câteva explicații.

Modelele mele și oratorii

Aș aduce un sfios omagiu unor eminenți profesori universitari ca Lucian Blaga, Iorgu Iordan, Constantin Ciopraga, Ilie Dan… și al celei mai bune inspectoare de limba și literatura română pe care am cunoscut-o, Modesta Viorescu, pentru faptul că nu aveau timp să flecărească în fața învățăceilor, știind bine că fraza, știința și logica lor ar avea de suferit din pricina oralității, cu atât mai mult cu cât acestea ne deveneau modele.
Trecând la discursul actual, să remarcăm mai întâi două tendințe, nu neapărat contrarii: 1. nu foarte multe personalități contemporane au stat sau stau bine la capitolul retorică: patriarhul Teoctist, socotit îndeobște unul din marii retori ai Ortodoxiei, apoi politicienii Corneliu Coposu și Emil Constantinescu, iar din generația actuală, Crin Antonescu.
2. am remarcat, însă, intelectuali eminenți, oameni de știință și destui politicieni care, invitați prin studiouri TV sau aflați la tribuna parlamentului, la diverse manifestări politice, nu se jenează să-și citească discursurile ori intervențiile. De asemenea, marea majoritate apelează fără fandoseli la notițe, iar proporția acestora în organismele europene este covârșitoare. Poate și din cauza limbii.

De la retorică la vorbărie

Firește, oralitatea își are farmecul ei, mai ales în campaniile electorale. Și cum la noi campaniile electorale știm când încep, dar nu și când se termină, discursul politic pe care-l audiem zi de zi la televizor s-a transformat în politicăreală și vorbărie, moderatorii stimulând spectaculosul, încontrarea verbală, atacurile asupra preopinenților și a concurenților pe același culoar. Or politică nu înseamnă doar confruntare între oameni, ci mai ales confruntare de idei și proiecte.
Se pare că în această campanie s-a descoperit, în sfârșit, pericolul de a vorbi în zadar în fața cetățenilor, deoarece ca profesor de română care a învățat la școală despre oratorie nu pot afirma cu tărie că discursurile libere ale politicienilor noștri au tangență cu arta. Am remarcat adesea sclipiri, dar și tentația succesului facil prin butade, ironii și diatribe, preluate imediat de presă.

Politica e o știință

Nu este exclus ca de data aceasta demersul de a impune un alt stil de a face politică în România, unul cu mai multă rigoare argumentativă, cu prezentare clară și precisă, unul cu accente pe fapte, nu pe „gargară politicianistă” să aibă ceva rezultate. Oricine știe că politica este mai întâi de toate o știință și abia apoi artă a bunei guvernări.
Așa că euforia „oratorilor” apropo de avantajele oralității s-ar putea foarte bine să li se întoarcă asupră-le. Întrucât până la urmă electoratul își va da seama că unele discursuri menite să le capteze atenția sunt spectaculoase, dar goale de conținut, în timp ce altele prezentate cu acuratețe și responsabilitate, dar citite, vin cu idei și proiecte clare, ușor de reținut. Fiindcă întotdeauna textul elaborat în scris este superior discursului oral.

Petru Tomegea

Câte voturi a adus manipularea la ultimele alegeri?

Alegeri au trecut, alegeri vor veni. Nu s-a estimat exact câte voturi a adus inducerea în eroare a populației în campania pentru parlamentare, dar se vede clar că manipulările nu mai sunt ce-au fost. Mai precis, n-au mai umplut urnele ca altădată.
Ce vremuri! Nici nu era nevoie de activiști, de ideologie sau de doctrină, nici de programe politice cu care să-i ademenești pe oameni la vot. Pur și simplu, angajai televiziunea, radiourile, presa și 100 de zvonaci, îi dotai cu „muniție” profesionistă, iar scorul sărea spre 85 – 90%.

Manipulare și democrație

Care era în anii 90 muniția profesionistă? În afara gogoșilor electorale, sarea și piperul tuturor campaniilor, prima manipulare profesionistă a fost „Nu ne vindem țara!” Se zvonea că alde Coposu, Câmpeanu, Rațiu…, liderii partidelor istorice, reconstituite în zilele revoluției, ni-i aduc înapoi pe moșieri, burghezi, capitaliștii și pe imperialiști ca să ne ia pâinea și laptele de la gura copiilor, să ne exploateze din nou. Iar idioțenia cu botnițele puse culegătorilor de struguri a prins în 1990-1992 la păturile sărace și slab instruite.
Primul dușman al poporului era considerat regele Mihai, cu familia și casa domnitoare de Hohenzollern – Sigmaringen, mai cu seamă după vizita de Paște în 1992 când fostul suveran fusese aclamat de peste un milion de oameni: cică Regele vrea să fie stăpân peste România, pe care a jefuit-o de toate bogățiile ei, plecând din țară cu averea poporului român și de aia suntem săraci…

Visul democratic

Manipulările acestea odioase, de fapt spaime și îngroziri scoase din arsenalul staliniștilor (1945 – 1947), nu au mai prins cine știe ce în 1996 și se părea că partidele și politicienii vor învăța un comportament civilizat, asemeni modelelor occidentale pe care le admirau în vorbă, dar nu erau în stare decât foarte puțini să le și urmeze.
Dar manipulările au continuat și mai abitir, deși cetățenii au început să deprindă regulile democratice. În contrapondere, nicio putere politică nu s-a străduit să pună în operă programe de educație civică pentru adulți. Arareori se mai explica procesul de votare, iar în ultimii ani nici lucrul acesta nu se mai face. De aceea, la ditai alegerile europarlamentare coeficientul voturilor anulate a depășit 6%. Ceea ce nu cred să se mai fi repetat în altă țară-membră a UE.

Inducerea în eroare

În ultima vreme s-a mai diminuat rolul manipulărilor primitive, însă s-au căutat metode mult mai rafinate de inducere în eroare a electoratului. Și cum direcțiile și serviciile de propagandă ceaușiste dispuneau de un arsenal excepțional, mereu actualizat, experții în PR și advertising au avut de unde se inspira. Cu toate multele condamnări ale comunismului.
Pe lângă acestea, au apărut și tehnici inspirate de sociologi și psihologi, de Niccolo Machiavelli, de teoreticieni ai diferitelor mișcări politice de succes, inclusiv naționaliste și extremiste. N-au fost lăsate deoparte tehnicile unor personaje precum Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy… Nu mai amintim de populiști și chiar de narodnici, strămoșii acestora.

Rușii și sondajele

Să trecem în revistă ultimele strategii manipulatorii folosite în 2012: „USL vinde țara rușilor”, cu varianta „X e omul rușilor, scoate România din NATO și UE”, iar în 2014: „USL trăiește!” pentru a fructifica bazinul electoral de peste 60% al fostei coaliții de guvernământ. Ei bine, câteva procente din cele 37 obținute de PSD provin din această tactică.
A doua ca importanță au constituit-o sondajele măsluite în care procentele USD, PMP erau umflate cu 3-5 puncte, iar ale celorlalte formațiuni erau scăzute corespunzător. Ocazie cu care au mai pierit pe limba lor câteva case de sondare a opiniei publice.

Cine face curățenie?

Un slogan manipulator a fost și „Mândri că suntem români”, al social-democraților, de parcă alte națiuni n-ar avea dreptul să fie mândre. N-am înțeles bine de ce sloganul n-a fost interzis alături de altele ca: „Schimbă-i cu forţa!”, „Votează cu suflet de român”… Oare cum se vor fi simțit ceilalți?
Dacă tot vorbim de campanii curate și civilizate, poate că ar fi cazul ca manipulări precum cele de mai sus să fie interzise prin lege. Altfel, rândurile de mai sus ar putea fi valabile și pentru următoarele generații.
Petru Tomegea

Reevaluarea lui Corneliu Coposu

Nici nu știu cum s-o iau. Când îi văd pe urmașii lui Ion Iliescu ridicându-l în slăvi pe Corneliu Coposu, al cărui centenar îl sărbătorim în aceste zile, nu știu dacă mai întâi trebuie să mă bucur sau să mă revolt.
Mă bucur totuși fiindcă, iată, la aproape două decenii de la dispariția sa i se recunosc meritele, calitățile de om politic vizionar și de lider moral al României, dar totodată mă revolt că tocmai urmașii celui ce a rămas „cu sula (lui Coposu) în coaste” încearcă să profite politic de imaginea și notorietatea Seniorului. Din partea lor, un gând pios și o lumânare la Bellu ar fi fost infinit mai potrivite.

Revoltă și frustrare

Dar revolta mea are și motive temeinice: partidul căruia i-a dedicat ultimele picături de viață agonizează din 2000 încoace. Readus la viață în zilele fierbinți ale Revoluției din 1989, PNȚCD-ul a fost reclădit cu multă muncă, cu sacrificii imense și cu multă dăruire de către țărăniștii abia ieșiți din temnițele și lagărele comuniste. Tot cu multă trudă au fost (re)construite din fărâmituri antebelice și celelalte partide istorice, PNL-ul lui Radu Câmpeanu și PSDR-ul lui Sergiu Cunescu. Destinul lor se suprapune peste suișurile și coborâșurile democrației românești.
Dacă destinul PSDR-ului s-a încheiat încă din 2000 după ce s-a unit cu Partidul Socialist al lui Tudor Mohora, fiind înghițit în același an de către PDSR, fost FSN, dacă PNL-ul a rezistat ca partid parlamentar după atâtea atacuri, sciziuni și trădări, ei bine, PNȚCD n-a reușit să facă față dispariției Seniorului în 1995, nici moștenirii acestuia decât câțiva ani. Este adevărat că eșuarea partidului coincide cu ieșirea din activitate a foștilor deținuți politici, la fel cum concurența unor veleitari pentru întâietate în partid l-a scos la marginea eșichierului național.

Fără Senior suntem singuri

Se spune că, fiind atât de radicali și opunându-se cu atâta tărie FSN-ului, țărăniștii get-beget ar fi fost infiltrați de Securitate și de urmașii acesteia sau de către serviciile secrete ale lui Virgil Măgureanu. Numai că, fără complicități din interior, fără nimicnicia unor lideri care au traficat zestrea de voturi și imagine a PNȚCD în propriu interes, partidul-simbol al anticomunismului românesc nu putea fi îngenuncheat. Și apoi, mi-amintesc adesea cuvintele calde, pline de respect și considerație pe care însuși Virgil Măgureanu le avea pentru Corneliu Coposu și țărăniști.
Un alt motiv al revoltei este că modelul Coposu nu a prins. Am observat, în schimb, că „modelul Coposu” este pe buzele mai tuturor politicienilor care vor să-și demonstreze „coloana vertebrală” înainte de a o remarca alții. Din fericire, „modelul Coposu” înseamnă cu totul altceva: un om politic exemplar, trecut prin experiența tragică a temnițelor securiste și a universului concentraționar, un om vizionar ale cărui principii nu sunt negociabile, căci onoarea și cinstea nu se pot cumpăra, nici vinde.

Un postcomunism fără glorie

Dar în afara sentimentului de revoltă trebuie să recunosc că sunt dominat de frustrare: Seniorul a avut dreptate. Oricât și-ar schimba înfățișarea, comuniștii, securiștii și urmașii acestora nu-și schimbă comportamentul. Continuă sistemul PCR (pile, cunoștințe, relații) în plin avânt capitalist, averile le cresc odată cu funcțiile, copiii, rudele, tovarășii de afaceri și petreceri, indiferent de merite și competențe, beneficiază de favoruri…
În plus, foștii „tovarăși” și ai lor nu-și fac un ideal din serviciul adus patriei și partidului care i-au promovat, pe principiul că numai boul e consecvent. Ca urmare, își trădează colegii în schimbul unei sinecure, devin traseiști de profesie, slujesc mereu partidului de la putere sau personajului „tare” care le garantează averea, bunăstarea și libertatea.

Un Rege și un prim-ministru

Pentru ei ideologia nu contează, iar voturile le obțin cu promisiuni deșarte la televizor sau te miri ce la sacoșă. În loc de principii, își afișează cu nonșalanță ipocrizia, desfrâul și luxul. Fac publice programe și proiecte ca să atragă voturi și să vadă lumea cât de importanți sunt, dar mai toate rămân uitate prin sertare.
Seniorul Coposu a fost un monarhist convins, iar în nopțile de nesomn mi se arată un grup statuar ideal: Mihai – rege, Coposu – prim ministru. Refuz să cred că în 25 ani România n-ar fi fost lângă Franța, Belgia și Spania.

Petru Tomegea

De la Holocaust la tirania majorităţii

Altădată mai erau şi politicieni cu ceva onoare şi bun simţ. De aceea pieţele oraşelor au şi statui de politicieni al căror nume a rămas în conştiinţa publică. După revoluţie, un singur nume beneficiază de statui, al seniorului Corneliu Coposu, iar de străzi şi bulevarde, mai multe. Nu ştiu cum se face, dar imaginea clasei politice privită în ansamblu nu se mai ridică la aşteptările poporenilor.
Iată, vara referendumului a trecut, dar viaţa politică nu-şi revine din ameţeală. Încă din zilele campaniei, susţinătorii preşedintelui suspendat şi un număr impresionant de jurnalişti fac mare caz de „tirania majorităţii”, o teorie politică demult pusă în termeni, cunoscută şi studiată încă de la începutul secolului al XIX-lea (Cf. Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill etc.).

Ce e „tirania majorităţii”?

Savanţii consideră in corpore că nu se poate vorbi de „tirania majorităţii” în contextul campaniilor electorale şi nici atunci când o majoritate liber constituită într-un Legislativ votează ceva conform Constituţiei. Devin „tiranice” acele majorităţi anarhice care depăşesc de fiecare dată cadrul legal şi suprimă drepturile unei minorităţi, inclusiv dreptul la cuvânt, la vot şi chiar la viaţă, favorizând curentele de opinie împotriva acesteia mai cu seamă sub aspect spiritual.
Numai că teoria e una şi ce ni se întâmplă nouă e cu totul altceva: cu orice preţ, inclusiv al forţării conceptelor şi a legilor de mai sus, se încearcă acreditarea ideii că majoritatea parlamentară alcătuită din USL şi UNPR era / este una anarhică, malefică, iar suspendarea preşedintelui Băsescu şi trimiterea sa în faţa poporului pentru reconfirmare ţine de „tirania majorităţii”. S-a ajuns până acolo, încât se contestă dreptul constituţional al Parlamentului de a-l demite şi al alegătorilor de a vota împotrivă-i.

Bătălia pentru împărţirea României

Pe cale de consecinţă, oamenii legii sunt puşi să ancheteze campania referendară, încurajând întru totul contribuţia şi activismul de partea preşedintelui suspendat, dar interzicând sub ameninţarea cu „puşcăria” dreptul celorlalţi de a face campanie împotrivă-i. Ba este socotită ilegitimă comisia parlamentară de anchetare a unor abuzuri ale oamenilor legii, încât stai şi te întrebi: România mai este republică sau a căzut în dictatură? Parlamentul mai este suveran sau trebuie să îndeplinească ordinele nu ştiu cui, redevenind Mare Adunare Naţională? Cetăţenii mai pot conta pe votul lor sau Puterea se va decide de către unsul lui Dumnezeu pe pământ?
Deja în spaţiul public ideea existenţei a două centre de putere, ba chiar a două Românii, e tot mai vehiculată, iar încăierarea celor două tabere e atât de încrâncenată, încât sunt tulburate până şi pacea şi liniştea celor jertfiţi pe altarul pasiunilor oarbe pentru putere în cel de-al treilea Reich. E vorba de 10 octombrie, Ziua de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

De ce Holocaust şi nu Shoah?

Despre Holocaust, „arderea tuturor (evreilor)”, nu poţi vorbi fără să te rogi pentru iertare înainte, nici fără să ţi se cutremure inima. S-a uitat că Holocaustul desemnează o altă faţă a lucrurilor, de aceea organizaţiile mondiale ale evreilor ne-au cerut cu ani în urmă să-l înlocuim cu termenul evreiesc Shoah, „dispariţia tuturor (evreilor)”, pentru că noi, în loc să deplângem lacrima lor, ne fălim cu durerile noastre.
Dar să participi la comemorarea victimelor Shoah-ului şi să răneşti sentimentul şi voinţa a 7,5 milioane de votanţi români pentru că ar fi susţinut o iluzorie „tiranie a majorităţii”, votând împotriva preşedintelui Băsescu, asta înseamnă două lucruri: comemorarea a fost una pur formală, iar democraţia, respectul reciproc între state şi politicieni nu mai fac două parale.

Amicus Plato…

Să acceptăm teoria ambasadorului american că suspendarea a fost cauzată de „tirania majorităţii”, dar 14 angajări ale răspunderii guvernelor Boc-Ungureanu pe legi de maximă importanţă, reducerea drastică a bugetelor armatei româneşti, tăierile a 25% din salariile românilor, închiderea a peste două mii de şcoli şi a sute de spitale, diminuarea indemnizaţiilor pentru mame şi copii…, aşadar amputarea nivelului de trai, supunerea la curbe inutile de sacrificiu a întregului popor nu constituie „tiranie a majorităţii”? Nu cumva „tirania majorităţii” înseamnă în fapt tirania unei minorităţi împotriva unui întreg popor?

Petru Tomegea

Cameleonii portocalii visează verde-nrourat

 

 

 

 

Fără să vrem, asistăm de câteva luni la chinurile facerii unei noi-vechi formaţiuni politice, cândva portocalie, în curs de înverzire. Nici vorbă de ecologism. Se pofteşte o megaconstrucţie de dreapta, un fel de aspirator naţional al tuturor tendinţelor populare, liberale, conservatoare şi ce se va mai găsi. Modelul îl flutură de ani buni dl Valeriu Stoica, mare ideolog şi strateg democrat-liberal.

S-ar prinde în horă mintenaş ţărăniştii lui Pavelescu, rămaşi pe de lături, dar morţi de câţiva ani după vreo ipotetică sinecură, farsa PIN Guşă, ecologişti veşnic în căutare de formă, populiştii marca DDD sau becalieni. Trădătorii altor partide vor fi puşi ca întotdeauna în capul mesei. Ca să dea jos USL, cică „pe scena politică bate un vânt de Convenţie Democratică!”

 

Rebrănduirea asta ce mai e?

 

Unii consideră acţiunea un fel de rebranding al PD-L, în pierdere urâtă de suflu, de membri activi şi susţinători, cu o cotă a încrederii care le trezeşte fiori în viitoarele campanii. Dar rebrănduire fără program nu se poate.

Nu sunt puţini cei ce idealizează politica antebelică, trecând sub tăcere cameleonismul, trădarea joasă, şantajul şi etajul, mica ori marea ciupeală. Dacă-l cităm pe Caragiale, cameleonii „sunt vechi, domnule!” Ca şi Agamiţă Dandanache, se lăudau că vin „de la patuzsopt”, că luptă în „toate Camerele, [se dau] cu toate partidele, ca rumânul imparţial”, aşadar mereu cu fundul în mai multe luntri, ca să se poată „lipi” de oricine le dă mai mult. Azi s-ar zice că joacă la două sau mai multe capete.

Cameleonismul s-a jucat într-o tragedie cu multe sute de mii de morţi după 23 august, când câteva cozi de topor ale partidelor istorice, inclusiv ale foştilor social-democraţi şi socialişti, au dat cinstea şi onoarea pe ruşinea înfrăţirii cu PCR. După un răgaz de vreo 40 de ani, fenomenul a reapărut în toată „măreţia” lui în 1989.

 

De la roşu purpuriu, la verde buratic

 

De un roşu bolşevic până în măduva oaselor, mari activişti şi securişti au renunţat la purpura tovărăşească, croind social-democraţia „modernă” sau reinventând fostele partide istorice. Au stat o vreme pitiţi în dosul unor figuri autentice de politicieni de înaltă stirpe ca seniorul Coposu, fraţii Boilă, Ion Diaconescu, Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, I.V. Săndulescu, Sergiu Cunescu etc.

Nu s-au mulţumit însă multă vreme cu rangul secund, începând marea burzuluială politicianistă de după 2004 când doctrinele şi curentele s-au contaminat reciproc, că nu mai ştii unde e stânga şi dreapta, unde sunt democraţii ori democrat-liberalii.

Postdecembrist, cameleonismul s-a practicat la greu şi cu bune rezultate: FSN, FDSN, FDUS, PDSR, PSD au dus la îmbrobodirea electoratului în două Duminici ale Orbului şi o dată în 1992. Văzând că ţine, au copiat-o şi alţii, însă fără succesul scontat, ultimii amatori fiind PD-1991>PD-L-2007. Acum se coace o mare strânsură politică, mişcare-obsesie de dreapta,  gândită în laboratoarele puterii, care „să ţâşnească din valul indignării(?) şi entuziasmului nostru”, sub bagheta dlui Lăzăroiu, cu maeştri de ceremonii Boc, gen. Oprea, Miki Şpagă, Morega, Tărâţă, toţi luptători glorioşi împotriva stângii bolşevice!

 

Cum e la alţii?

 

În democraţiile aşezate, arareori se produc astfel de mutaţii, doar dacă apar acumulări şi evoluţii doctrinar-ideologice, fenomene social-economice care converg spre o anumită osatură a majorităţilor politice, nicidecum stratageme oportuniste de păcălire a alegătorilor.

Dacă în lumea civilizată schimbările se fac în deplină transparenţă, la noi funcţionează subversiunea: partidul-pâlnie UNPR, apărut pe scena politică prin management de culise, achiziţionează la hurtă din piaţa politică primari, consilieri, parlamentari slabi de înger şi de virtute ai altor partide.

 

Ciocu’ mic!

 

Presa nici măcar n-are voie să critice cameleonismul fără a trezi un cor de injurii şi grosolănii ale liderilor portocalii de opinie şi ale postacilor, tot mai scrofuloşi la datorie. Acum le dă apă la moară un proiect de lege care va închide gura criticilor, interzicându-se organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice în faţa palatelor Cotroceni şi Victoria. În loc de întoarcere cu faţa la popor, de care li-e frică. Să sperăm că legea nu se va numi „Ciocu’ mic!”

 

Petru Tomegea

 

 

 
 

Cine va câştiga războiul demagogilor?

E pe cale să izbucnească un război estival năduşit între Putere şi Opoziţie. Casus belli: cine are dreptul să fie demagog. Diriguitorii consideră că e normal să fie singurii demagogi deoarece ei conduc poporul, iar Opoziţia se teme să nu rămână fără muniţie electorală, deoarece până azi nimeni nu a putut câştiga sufragiile, nici guverna fără demagogie. Ceea ce nu e departe de adevăr.

Puterea are dreptate: la origine, demagogia denumea acţiunea de a conduce (ago) poporul (demos), numai că termenul s-a umplut de dispreţ încă din antichitatea elină, când diriguitorii, lăudându-şi supuşii, şi-au însuşit beneficiile guvernării şi, în consecinţă, au avut de dat seamă în faţa răsculaţilor. În schimb, Opoziţia poate fi oricât de demagogă pofteşte, întrucât, nefiind la guvernare, nu-şi poate băga mâna în haznaua cu parale a comunităţii.

Dreptul de a fi demagog

Până la urmă, e vorba de dreptul de a minţi, aşadar de cinste. Însă cinstea, ruşinea încă nu au a face cu politica, deşi pot ştirbi credibilitatea oricui. Nefiind o profesiune de maximă responsabilitate ca peste tot în lumea civilizată, meseria de politician rămâne ceva ceţos, supus batjocurii publice. Ca dovadă, în cei 21 ani postdecembrişti, doar Seniorul Coposu are statui şi străzi.

Cum se manifestă demagogia? Ne-ar trebui o enciclopedie în „n” volume. Demagogia e discurs ipocrit, vânzare de iluzii, înşelarea aşteptărilor populare şi chiar prostire pe faţă. Punerea sa în fapt se numeşte populism. Discursul demagogic n-are a face cu raţiunea, adresându-se unui public ţintă, mai ales frustraţilor şi sărăcenilor, cărora li se promite exact ceea ce aşteaptă. Scopul este obţinerea votului.

Demagogi şi elite

Partea scandaloasă a demagogiei este că, în dorinţa de a ajunge la inima maselor, demagogul, de la Stalin citire, trebuie să distrugă orice urmă de încredere în elite. Mai ţineţi minte? Stigmatizarea lor a început cu diatribe împotriva filosofilor, a tâmpiţilor scoşi pe bandă rulantă de şcoala românească, în ciuda faptului că societatea are nevoie doar de chelneri, tinichigii şi mecanici auto.

Ca să nu ne facem noi înşine iluzii, poate mai corect ar fi să ne întrebăm cât din politica românească nu e demagogie. De aceea, pentru ilustrarea discuţiei de faţă vom folosi numai exemplele zilei de 2 august 2011.

Demagogie cât încape

La acea dată s-a reluat multilateral acţiunea „Crin şi Ponta sunt bolnavi de putere”. Cu tot cu USL. Ca şi cum partidele din afara arcului guvernării ar trebui să planteze straturi de roze în faţa Palatului Victoria, în semn de aleasă preţuire. Comanda a dat-o purtătorul de vorbe al portocaliilor şi a întărit-o însuşi dl Băsescu, semn că acţiunea bifată era în plan.

Apoi jurnaliştii de serviciu au redeclanşat operaţiunea „Toţi sunt populişti”, de parcă Opoziţia ar fi pus mână de la mână să mărească salariile şi pensiile înainte de alegeri. Ori să înfiinţeze economate cu produse sub preţ contra voturi de la pensionari.

Dlui prim ministru Boc nu i-a dat voie dl Băsescu decât să deschidă gura ca să-i auzim glasul, fiind calificat ca populist sadea. Am înţeles. Doar preşedintele ne iubeşte şi ne vrea binele, de aceea nu ne va mări salariile.

Şi bine face deoarece stăm mult mai bine ca Italia, Spania, Grecia, zice Domnia Sa. Numai că cititorii ştiu că respectivii cetăţeni au salariile şi pensiile de 3-4… ori mai mari ca ale noastre. Iar treaba asta nu se cheamă corectitudine politică, nici cinste şi nobleţe, ci pură demagogie.

Cu jurnaliştii e greu

Din mesajele zilei respective ei au înţeles că în România nimeni în afara preşedintelui nu are voie să fie demagog. Nici populist. De aceea preşedintele i-a probozit în direct pe USL-aşi, condamnându-i veci-pururi la Opoziţie. Chiar dacă ar obţine ei 50% + 1 din voturi.

Să fie atenţi că în Constituţie scrie „partide”, nu uniuni. S-a întors roata. Nu mai e 2004. Acum Legea e dl Băsescu însuşi. Poporul să ştie că unica soluţie posibilă e PD-L la butoane. Să nu risipească aiurea voturile.

Cine va câştiga războiul? Evident, cine ne va minţi mai frumos şi mai cu folos. Guvernarea? Cum a fost aşa rămâne.

Petru Tomegea

Patriciu, libertarienii şi liberţii

Până deunăzi, Dinu Patriciu era doar miliardarul nostru din epoca de tranziţie, averea sa în doar 10-15 ani depăşind cu mult ce-au putut agonisi 3-4 generaţii de businessmeni în ţări cu reguli funcţionale. În plus, ideologia sa economică avea ceva exotic, reinventând practic un fel de copilărie a capitalismului salonard.

Cine sunt libertarienii? Nişte politicieni în devenire, mai cu seamă din lumea rarefiată a posesorilor de capital, de obicei tineri plini de elan teoretic antisistem, cu principii inspirate de Rousseau, de eterna reîntoarcere la tipicul naturii umane. Libertatea individuală, legată mai strâns de liberul arbitru, este noua lor religie politică, statul fiind văzut ca auxiliar risipitor de bani, un rău care mai mult strică şi încurcă.

Socialiştii acuză lipsa de înţelegere pentru fundamentele statului modern, conceput de la romantici la Wilhelm al III-lea ca instrument de realizare a unor idealuri naţionale şi colective apropo de dreptate socială, educaţie, sănătate, apărare etc.

Din norocire, „individual liberty” şi „political freedom” (libertate politică), elemente fundamentale ale discursului libertarian, n-au generat şi nu vor genera revoluţii care să schimbe regimuri politice şi, evident, nici constrângătoarele relaţii de producţie pentru a naşte raporturi sociale „libere”.

Liberţii erau sclavii recent eliberaţi în antica Romă, deveniţi subiecte de literatură satirică a antichităţii de la Plautus, la moderna Rosemary Rowe’s. Ca şi pe românii postdecembrişti ajunşi cum-necum în funcţii publice, îi caracteriza o poftă grotescă de parvenire şi înavuţitre, de imitare a clasei cu sânge albastru necorcit. Atunci a debuat indolenţa lui „merge şi aşa”.

Libertarieni pe Podul Mogoşoaiei? Greu de crezut. La noi, politica încă nu vizează ideologii, ci doar poziţionare categorică împotriva a ceva sau a cuiva, cei cu idei şi principii, oricât de moderne, nebeneficiind de atenţie nici din partea alegătorilor, nici a mediilor.

Conştient de imposibilitatea naşterii unei mişcări libertariene semnificative în România, dl Patriciu are a ţine cont şi de înapoierea noastră civică şi politică, de aceea face ce a mai făcut pe vremea PL-AT: loveşte în PNL, condus acum nu de Radu Câmpeanu, ci de Crin Antonescu, cu speranţa că poate iese ceva, o aripă-aripioară ruptă din trupul singurului partid istoric rămas pe scena politică, pentru a contribui şi el asemeni altui liberal de marcă, Valeriu Stoica, la bunăstarea electorală a partidului de la putere. Oportunism pentru eternitate, vorba dlui Tismăneanu.

Dacă pe vremuri, lupii tineri ai PL-AT aveau idei şi viziuni, ei bine, fripturiştii de azi s-au specializat în sforărie ordinară, capabilă doar să desfigureze cariere ca să se pună ei înşişi în jilţuri. Război între persoane şi dispute puerile de tipul: noi – sus, voi – jos. Politică de lift. Căci leadershipul românesc nu depăţeşeşte încă numărul 1 (unu), de aceea noţiuni legate de lucru în echipă, colaborare, negociere, încredere reciprocă nu dau roade.

Scărpinându-ne între corniţe, politologi cu staif european ne laudă că aplicăm principiul antebelic al rotativei guvernamentale, al alternanţei la putere, or arhitectul Patriciu e pasionat nu de megaconstrucţii edilitare moderne, ci de noua arhitectură politică de după alegeri. Ceea ce e firesc, până la urmă.

Nefiresc este că încearcă prin jocuri de culise murdare, ca şi cum n-ar fi de ajuns un singur jucător, să schimbe evoluţia firească a lucrurilor. Erodaţi de o guvernare fără cap şi coadă, căzuţi la un nivel istoric al neîncrederii, implicaţi până peste cap în scandaluri politice şi bişniţăreşti, actualii diriguitori îşi merită dreptul la opoziţie în viitorul mandat.

Dl Patriciu este un om umblat, se învârte în cercul marilor oameni de capital ai lumii, unde afacerile au stil şi legi. Or intrarea sa în mocirla noastră politică de partea Puterii miroase de la o poştă a trădare a principiilor nu doar libertariene, ci şi liberale. De onoare şi cod al bunelor maniere în politică nu mai vorbim. Recunoaştem cinstit că ne-am înşelat. Le-am îngropat odată cu Seniorul Coposu.

                                                                                      Petru Tomegea