Nostalgia unui mare partid de stânga

Social-democraţia românească se zbate de un sfert de veac să construiască un partid puternic de stânga, dar, deşi am urmărit fenomenele politice postdecembriste cu atenţie, nu ştiu cum s-a făcut că FSN, PDSR, PSD… au fost orice altceva, dar mare partid de stânga nu.
Să nu credeţi cumva că aserţiunea de mai sus abdică de la proprietatea termenilor, însă o formaţiune politică nu poate avea decât o singură preocupare, să-şi pună în operă principalele elemente ale ideologiei, iar social-democraţii noştri au avut mereu o teamă şi o jenă să se manifeste ca atare. Nu este exclus ca acuzaţia de continuator al doctrinei şi practicilor defunctului PCR să fi constituit adevărata piedică. Mai ţineţi minte sloganele străzii în 1990? „FSN ce mai e? PCR!”
În timp, „emanaţia” revoluţiei a ajuns formaţiunea cea mai bogată, cu cea mai bună logistică în teritoriu, cu sedii, organizare, maşinărie redutabilă de adunat voturi, dar, din păcate, dominată de o încrengătură de interese private şi de grup, cu foarte mulţi membri de vază acum cercetaţi penal şi chiar condamnaţi pentru delicte de drept comun, mai ales corupţie, mită, asocieri infracţionale…
Abdicarea de la ideologia şi principiile social-democrate a devenit de mulţi ani obişnuinţă: pentru a câştiga alegerile, activiştii, comilitonii din presă şi pesediştii înşişi promit mereu marea cu sarea, îşi fidelizează propriile bazine electorale cu mită, până şi ajutoarele UE pentru săraci fiind folosite în acest sens. Procesul lui Liviu Dragnea a scos la iveală şi alte procedee, tot fără legătură cu stânga. Aşadar manipulare şi populism. Iar pe acest culoar n-au fost niciodată singuri.
În aceste zile s-a schimbat(?) leadershipul PSD, prim-ministrul renunţând, probabil pur formal, din cauza deficitului de imagine, la funcţia principală în partid şi ar fi fost de aşteptat ca înlocuirea să fi dus la relansarea unor vectori social-democraţi, cu atât mai mult cu cât s-a intrat intempestiv în precampania electorală.
Aşteptarea a fost zadarnică fiindcă, iată, descoperim acum un partid debusolat, care nu mai ştie ce să promită electoratului, dând semne de rătăcire ideologică. Pentru că, va fi revenit el Ion Iliescu în prim-palanul stângii, dar nu e permis ca într-o ţară UE să reînvie totuşi sloganele şi manipulările specifice anilor stalinişti din istoria României. Pe deasupra, astfel de mesaje şi-au dovedit ineficacitatea şi în campania prezidenţială.
Astfel, asistăm la reluarea unor vechi cabale precum naţionalismul primitiv, stimulată punctual şi de comportamentul lui Viktor Orban, teoria străinului-duşman de moarte al României, cel ce nu vrea ca scumpa noastră ţărişoară să se dezvolte, teorie lipită forţat de imaginea lui Iohannis, ideea frustrantă că am devenit o colonie a Germaniei, a Europei hiperdezvoltate, a SUA… şi cumpărăm totul de-a gata de la imperialişti… Tocmai de aceea nu lasă puterea din mână Victor Ponta. Ceea ce mă convinge că, aflat departe de propriul electorat, PSD a uitat că acesta a mai învăţat câte ceva în ultimii ani.
Veţi spune că numai Ponta, Ghiţă şi Iliescu au astfel de retorică populistă, naţionalist-înfocată, dar nici discursul (de învestitură?) a lui Liviu Dragnea nu a fost altceva decât o prelungire a acestora. Nu a perorat el împotriva „campaniei pe bani mulţi” desfăşurată de luni bune contra alegerii sale în fruntea PSD? E clar că, în loc de afirmare a stângii, urmează o răfuială la vârf, răfuială repetată după fiecare schimbare de lider.
A se mai observa că lipsa de mesaj politic autentic a caracterizat formaţiunea social-democrată în toată epoca Ponta-Dragnea, aşadar nu e ceva nou. Nou este faptul că s-a declanşat bătălia electorală, iar activiştii PSD sunt complet descoperiţi şi lipsiţi de muniţie. Doar cu mesaje precum „Iohannis e tot Băsescu”, iar PDL face jocurile în PNL şi se pregăteşte să preia frâiele guvernării după ce au nenorocit ţara între 2009 şi 2012, e clar că apariţia unui adevărat partid de stânga mai are de aşteptat.

Petru Tomegea

Cameleonii portocalii visează verde-nrourat

 

 

 

 

Fără să vrem, asistăm de câteva luni la chinurile facerii unei noi-vechi formaţiuni politice, cândva portocalie, în curs de înverzire. Nici vorbă de ecologism. Se pofteşte o megaconstrucţie de dreapta, un fel de aspirator naţional al tuturor tendinţelor populare, liberale, conservatoare şi ce se va mai găsi. Modelul îl flutură de ani buni dl Valeriu Stoica, mare ideolog şi strateg democrat-liberal.

S-ar prinde în horă mintenaş ţărăniştii lui Pavelescu, rămaşi pe de lături, dar morţi de câţiva ani după vreo ipotetică sinecură, farsa PIN Guşă, ecologişti veşnic în căutare de formă, populiştii marca DDD sau becalieni. Trădătorii altor partide vor fi puşi ca întotdeauna în capul mesei. Ca să dea jos USL, cică „pe scena politică bate un vânt de Convenţie Democratică!”

 

Rebrănduirea asta ce mai e?

 

Unii consideră acţiunea un fel de rebranding al PD-L, în pierdere urâtă de suflu, de membri activi şi susţinători, cu o cotă a încrederii care le trezeşte fiori în viitoarele campanii. Dar rebrănduire fără program nu se poate.

Nu sunt puţini cei ce idealizează politica antebelică, trecând sub tăcere cameleonismul, trădarea joasă, şantajul şi etajul, mica ori marea ciupeală. Dacă-l cităm pe Caragiale, cameleonii „sunt vechi, domnule!” Ca şi Agamiţă Dandanache, se lăudau că vin „de la patuzsopt”, că luptă în „toate Camerele, [se dau] cu toate partidele, ca rumânul imparţial”, aşadar mereu cu fundul în mai multe luntri, ca să se poată „lipi” de oricine le dă mai mult. Azi s-ar zice că joacă la două sau mai multe capete.

Cameleonismul s-a jucat într-o tragedie cu multe sute de mii de morţi după 23 august, când câteva cozi de topor ale partidelor istorice, inclusiv ale foştilor social-democraţi şi socialişti, au dat cinstea şi onoarea pe ruşinea înfrăţirii cu PCR. După un răgaz de vreo 40 de ani, fenomenul a reapărut în toată „măreţia” lui în 1989.

 

De la roşu purpuriu, la verde buratic

 

De un roşu bolşevic până în măduva oaselor, mari activişti şi securişti au renunţat la purpura tovărăşească, croind social-democraţia „modernă” sau reinventând fostele partide istorice. Au stat o vreme pitiţi în dosul unor figuri autentice de politicieni de înaltă stirpe ca seniorul Coposu, fraţii Boilă, Ion Diaconescu, Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, I.V. Săndulescu, Sergiu Cunescu etc.

Nu s-au mulţumit însă multă vreme cu rangul secund, începând marea burzuluială politicianistă de după 2004 când doctrinele şi curentele s-au contaminat reciproc, că nu mai ştii unde e stânga şi dreapta, unde sunt democraţii ori democrat-liberalii.

Postdecembrist, cameleonismul s-a practicat la greu şi cu bune rezultate: FSN, FDSN, FDUS, PDSR, PSD au dus la îmbrobodirea electoratului în două Duminici ale Orbului şi o dată în 1992. Văzând că ţine, au copiat-o şi alţii, însă fără succesul scontat, ultimii amatori fiind PD-1991>PD-L-2007. Acum se coace o mare strânsură politică, mişcare-obsesie de dreapta,  gândită în laboratoarele puterii, care „să ţâşnească din valul indignării(?) şi entuziasmului nostru”, sub bagheta dlui Lăzăroiu, cu maeştri de ceremonii Boc, gen. Oprea, Miki Şpagă, Morega, Tărâţă, toţi luptători glorioşi împotriva stângii bolşevice!

 

Cum e la alţii?

 

În democraţiile aşezate, arareori se produc astfel de mutaţii, doar dacă apar acumulări şi evoluţii doctrinar-ideologice, fenomene social-economice care converg spre o anumită osatură a majorităţilor politice, nicidecum stratageme oportuniste de păcălire a alegătorilor.

Dacă în lumea civilizată schimbările se fac în deplină transparenţă, la noi funcţionează subversiunea: partidul-pâlnie UNPR, apărut pe scena politică prin management de culise, achiziţionează la hurtă din piaţa politică primari, consilieri, parlamentari slabi de înger şi de virtute ai altor partide.

 

Ciocu’ mic!

 

Presa nici măcar n-are voie să critice cameleonismul fără a trezi un cor de injurii şi grosolănii ale liderilor portocalii de opinie şi ale postacilor, tot mai scrofuloşi la datorie. Acum le dă apă la moară un proiect de lege care va închide gura criticilor, interzicându-se organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice în faţa palatelor Cotroceni şi Victoria. În loc de întoarcere cu faţa la popor, de care li-e frică. Să sperăm că legea nu se va numi „Ciocu’ mic!”

 

Petru Tomegea

 

 

 
 

Politică de supravieţuire

Nu poţi pricepe evoluţia societăţii fără a studia feedbackul politicilor publice, influenţa acestora asupra populaţiei. Rămâi însă surprins, eufemistic vorbind, să constaţi ineficienţa, atipicul, dezordinea şi impredictibilitatea, de aceea exclamăm frustraţi „ca la noi, la nimenea”. De ani buni, preocuparea de bază a partidelor este aceea de a supravieţui într-un mediu ostil, contaminat de neîncredere, nemulţumire şi chiar revoltă. A se feri însă de acuze gratuite, abundente la comentatorii cu peniţe parti-pris. Ipoteza noastră are nevoie de  argumente.

În regimurile democratice aşezate, partidele îşi pun în operă programele, ideologia cu care au câştigat sufragiile. Prioritate are agenda cetăţeanului, iar menţinerea, dezvoltarea bazei electorale proprii sunt consecinţa realizării în deplină transparenţă a idealurilor colective. Bătălia pentru întâietate în sondaje, electoralismul permanent bântuie doar lumea a treia. În România, programele sunt abandonate imediat după accederea la guvernare, promisiunile gogonate neavând cum să fie puse în aplicare vreodată. Din acest motiv, diminuarea zestrei electorale şi a bunăvoinţei publice survine în scurt timp, iar (re)capitalizarea încrederii se mai poate face doar prin mijloace condamnabile, puse la index de politologi. Ca să evite căderea, guvernul, lipsit de instrumente programatice bine fundamentate, improvizează la repezeală măsuri, hotărâri, ordonanţe pentru rezolvarea unor situaţii presant-urgente, numai mila lui Dumnezeu ferindu-ne de faliment. Deocamdată.

Strategia de supravieţuire a partidelor nu ţine seamă de reglementările constituţionale nici de drepturile cetăţeneşti în uz. Ea vizează în primul rând uzurparea funcţiilor statului, mediile vorbind chiar de disoluţia acestuia. Astfel, bugetele nu se mai repartizează conform principiilor stabilite în Parlament, ci după indicaţiile de partid. Demnitarii puterii redistribuie fondurile, favorizându-i pe membrii marcanţi din teritoriu, cu condiţia ca alocarea banilor să aducă beneficii la urne. Aşa se şi explică mulţimea investiţiilor fără legătură cu priorităţile naţionale ori cu revigorarea economiei ca patinoare, săli de sport, ajutoare unidirecţionate, iertări de datorii etc. Toate se fac în numele formaţiunii cutare sau al liderului său, deşi sumele nu provin din buzunarele lor, ci din vistieria statului.

Pentru îndeplinirea unor astfel de hotărâri, partidele nu au nevoie de personalităţi puternice, cu moralitate indubitabilă, ci de yesmeni. De altfel, fiecare şef sau şefuleţ mai răsărit cultivă nu profesionalismul, ci loialitatea până la slugărnicie, având grijă ca nu cumva să fie „săpaţi” din interior ori să le fie ameninţat leadership-ul. Prevăzători din fire, îşi mătrăşesc rivalii ori şi-i reduc la tăcere, folosind în acest scop tehnici ignobile binecunoscute. De aceea, arareori mai crâcneşte cineva fără urmări notabile. Atacul continuu, concertat împotriva valorilor intelectual-morale, promovarea pe criterii partizane, pile, rudenie şi interese de clan au avut drept consecinţe fireşti reducerea tragi-comică a competenţelor ministeriabile şi starea derizorie a actului decizional. Ce ni se întâmplă azi era anticipat demult.

În ideea supravieţuirii, în deceniul trecut s-a practicat schimbarea numelor, nu şi a doctrinei, e.g. social-democraţia: FSN, FDSN, PDSR, PSD, toate având rol major în obţinerea majorităţii legislative. După veştezirea acestei stratageme, a urmat marşul forţat de la stânga la dreapta al democraţilor, deveniţi peste noapte democrat-liberali, cu achiziţii din întreg spectrul ideologic universal, de la conglomeratul popularilor europeni, la (neo)conservatorismul lui Michael Oakeshott sau Craig Duncan. N-au scăpat libertarienii. Oricum, doctrinele în politica dâmboviţeană nu sunt mare scofală. Nu ele aduc grosul voturilor, ci popularitatea, flerul, tupeul, minciuna sfruntată, promisiunile hiperbolice şi mita. Nu e vorba de moartea ideologiilor (Fukuyama), ci de neimplicarea lor, de lipsa culturii şi a spiritului civice, de neînţelegerea democraţiei şi a libertăţilor.

Ştiinţele politice, onoarea, demnitatea nefiind punctele noastre tari, supravieţuirea politică s-a orientat spre ocultism, parapsihologie, vrăjitorie, ca apoi să ajungă la yoghini bivolari. Mass-media sunt pline de dovezi din recenta campanie. A avut ce râde Madame Europa.

Nouă ne-ar fi plăcut supravieţuirea prin sacrificiu (Aron Ralston). Istoria venerează o mulţime de personalităţi şi formaţiuni politice care şi-au sacrificat conştient viitorul, punându-şi viaţa în slujba celor mulţi. De aceea li s-au ridicat statui.

Petru Tomegea