Proteste, disperare, manipulare

Nu pot să nu mă bucur: e pentru prima dată când manipularea, deocamdată doar aceea prin generalizare abuzivă, nu mai ține. Fiindcă nu pentru salvarea tuturor bieților deținuți îngrămădiți în pușcării erau pregătite ordonanțele de urgență, nici pentru importante corecții ale codurilor penale, ci pentru salvarea unor politicieni condamnați și a unor lideri cu dosare penale în curs ca Liviu Dragnea.
Oricare dintre demonstranți vă putea convinge că niciunul dintre ei nu era împotriva grațierii amărâților cu pedepse pentru mici furtișaguri și altercații. Pentru ei pericolul folosirii abuzive a puterii politice ca să fie scăpați de condamnare cutare și cutare era mult mai puternic decât gerul, amenințările și minciunile de tip: „plătiți de Soros”, „puși de binom”, de Iohannis, de SRI ori imaginare lovituri de stat.
Cine era să dea lovitura de stat? Niște tineri, elevi, părinți cu copii mici în brațe sau în cărucior, cu căței în lesă, pensionari în frunte cu centenarul Mihail Șora? Ei, bine, astfel de manipulări care i-au reținut în anii ’90 pe cetățeni de la proteste nu-și mai fac efectul scontat, urmașii FSN-ului având nevoie să se pună cu burta pe carte. Ori învață să guverneze în favoarea celor ce i-au votat, ori se școlesc pe bune în arta manipulării. Ceea ce presupun că vor și face.
Or, ce s-a observat? Ordonanțele, „elefanții”, nu avut un parcurs legitim descris de legile în vigoare, domeniile respective având nevoie de legi organice, iar unele articole erau realmente „cu dedicație”: pentru fiecare culpabil, lider măreț al puterii actuale, ba și al altora, era câte o găselniță care-l ierta de restul pedepsei, îl exonera de foste condamnări, îl scăpa de consecința returnării bunurilor câștigate prin abuz, furt, corupție, necinste…
Dacă acest casus belli a fost bine însușit de demonstranți, nu este deloc acceptabil ca PSD să le aducă acuzații imaginare: nimeni nu i-a contestat actualei majorități parlamentare dreptul de a guverna și de a-și pune în operă programul generos de guvernare, nimeni nu i-a „furat votul”, iar președintele, ca oricare cetățean, nu s-a alăturat demonstranților pentru a da lovituri de stat, nici pentru a demola guvernul Grindeanu, ci doar pentru a se renunța la respectivele ordonanțe și a se respecta statul de drept.
Necazul este că „de atâta lup, începe a mușca și oaia!” Cine să-i mai creadă? Chiar și la limita legalității, cele două ordonanțe n-ar fi stârnit mânia populară dacă ar fi avut în vedere doar amărâții sorții din pușcării. Iar în momentul când Klaus Iohannis i-a prins asupra faptului, cu ordonanțele pe sub masa guvernului, credibilitatea li s-a făcut praf: la nici o lună de la instalare, guvernul lui Dragnea și-a pierdut simpatia populară de care beneficiase până acum fiecare guvern nou. Așa că, lipsit de suportul președintelui și al străzii, viața actualului guvern nu va fi una deloc ușoară.
Și-i mai strică ceva imaginea: dependența de liderul suprem, Liviu Dragnea, care nu se jenează deloc să facă el singur treaba prim-ministrului și a Executivului, ca pe vremuri. Priviți doar scenele în care Dragnea apare alături de insignifiantul Grindeanu, lipsit de replică și microfon, pus mereu în plan secund, dat continuu la o parte, inclusiv în întâlnirea cu președintele Americii, Donald Trump. Și totuși, Sorin Grindeanu este prim-ministrul României.
Necazurile acestei majorități vin și din altă parte: România nu mai poate fi guvernată ca în anii ’90. Vremea când Ion Iliescu cerea ajutorul „oamenilor de bună credință” împotriva regelui, a moșierilor țărăniști și liberali întorși în țară ca să ne ia înapoi moșiile și fabricile și să repună pe tapet exploatarea omului de către om a apus pentru totdeauna. De aceea nu mai ține să le dai oamenilor încă o sută de lei, dar, concomitent să-i scapi pe corupții mari de pedeapsă. Nu mai ține să susții în gura mare Justiția și statul de drept la televizor, iar apoi să vii pe șest cu ordonanțe de amnistie, grațiere și modificarea codului penal ca să-ți scapi tovarășii de condamnări.

Petru Tomegea

A salvat Liviu Dragnea onoarea României?

Întrebarea mi-am pus-o după ce pe rețelele de socializare începuse o campanie intensă de laude la adresa lui Liviu Dragnea și a gestului său eroic de a renunța la funcția de prim-ministru al României, salvându-și astfel țara de la rușine și criză politică. Ei, bine, dacă o astfel de explicație naivă poate prinde la populația României, la Curțile Europene nu există nicio șansă, nici pentru Dragnea, nici pentru Sorin Grindeanu, țiitorul său de loc.
Iar explicația nu are legătură cu formalismul constituțional, căci Guvernul Grindeanu a trecut de Parlament ca toate celelalte, a depus jurământul de credință, primind și girul președintelui, dar are a face cu credibilitatea, o calitate care se câștigă cu greu. Sunt convins că omologii din UE sau din țările cu democrație consolidată vor evita să discute cu un prim-ministru lipsit de putere de decizie, un prim-ministru care trebuie să ceară aprobare de la comisia lui Liviu Dragnea sau de la însuși preaputernicul lider. În aceste condiții Guvernul României nu poate negocia pe picior de egalitate cu partenerii externi.
În opinia mea, necazurile nu doar externe, dar și interne, de aici vor începe, iar riscul cel mai vizibil este ca deciziile să fie luate și negocierile să fie purtate peste capul Guvernului, dar în numele conducătorului de partid, numai responsabilitatea aplicării acestora să-i revină prim-ministrului implicat formal în actul de guvernare. Iată că, în al 28-ulea an al democrației noastre se întâmplă ceva ce nici prin gând nu ne-a trecut, ceva demn de democrația noastră „originală”.
Așadar, în aceste zile ne-am îmbogățit cu un nou centru de putere executivă, unul nonformal și deci nelegitim: liderul PSD și-l asumă cu de la sine îngăduință și fără pic de jenă: „Îmi asum întreaga răspundere pentru echipa guvernamentală”. Firește că există o responsabilitate a partidului și a liderului acestuia care l-a desemnat, dar una este responsabilitatea politică și alta răspunderea ministerială. Prima poate duce la blam public și pierderea alegerilor viitoare, însă răspunderea guvernamentală e juridică, fiecare ministru semnând un angajament față de țară, de loialitate, corectitudine și cinste a cărui încălcare este pasibilă de pedeapsă.
Nu ne îndoim că actanții actualei majorități, ca iubitori de democrație, cum se declară în vorbe, sunt de acord cu prevederile constituționale referitoare la principiul separației puterilor, or una este Executivul, cel ce duce la îndeplinire hotărârile și legile Parlamentului, și alta puterea politică emanând din Legislativ. Așa că, prin mutarea deciziei de la Guvern către alt centru de putere, acela din jurul lui Liviu Dragnea, echilibrul și separația puterilor în stat sunt anulate.
Situația este generatoare de confuzii, de conflicte interne și externe, iar abia aceasta se va numi criză politică. Evident că încălcarea flagrantă a Constituției va reinventa și va legitima Opoziția de dreapta prinsă pe picior greșit de ofensiva electorală a stângii pe 11 decembrie. Deja Opoziția prinde glas, iar ultimele luări de poziție ale președintelui vin să deslușească direcțiile de atac: încercările de slăbire a independenței justiției și continuarea populismului deșănțat cu care s-au câștigat alegerile.
Iar vectorii de atac ai Opoziției au căpătat o și mai mare pondere după aprecierile președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la adresa justiției, cerând continuarea luptei anticorupție și păstrarea ritmului de creștere economică. Mesaje asemănătoare vin și de la alte guverne europene, semn că activitatea Justiției românești le va rămâne în centrul atenției.
O necunoscută va fi capacitatea de independență a prim-ministrului Sorin Grindeanu: dacă va aștepta mereu indicații, aprobări de la Liviu Dragnea și baronetul PSD, dacă decizia va rămâne la șeful de partid, iar activitatea guvernamentală va fi lipsită de forță și coeziune, zilele noului guvern vor fi ușor de numărat. Aceste motive se adaugă amatorismului mai tuturor membrilor noului Executiv precum și lipsei de viziune a noului Parlament rezultat în urma alegerilor generale din 11 decembrie.

Petru Tomegea

Republica, de la măreața vatră la sistemul ticăloșit

Republica românească nu s-a născut ca urmare a voinței și hotărârii poporului român așa cum s-au născut toate celelalte republici europene. Republica românească a apărut prin dictat stalinist, iar un stat apărat „de braţe tari muncitoreşti”, adică de dictatura proletariatului, nu putea să aibă în frunte un rege, un suveran, ci un partid comunist cu centrul de comandă la Moscova. Căci România, deși aliată a URSS, nu a dispus de suveranitate și independență până la Revoluția din decembrie 1989.
Curios și intrigant este că și fără tancurile sovietice, și fără clasa muncitoare conducătoare, și fără comuniști(?) republica și-a continuat existența și după 1989, demonstrând fără tăgadă că statul și regimul inaugurat în 1945 sub opresiune și la ordinul ocupantului sovietic nu pot fi schimbate. Acestea sunt faptele. Că faptele nu ne convin și, din diverse motive, le ascundem sau le interpretăm fiecare după interesul politic e cu totul altceva.

Republica noastră e tot un fel de monarhie

Dacă în România republica nu are legitimitate, fiind o formă de guvernământ străină tradițiilor, legilor și psihologiei românești, evident că sistemul republican nu a funcționat niciodată ca în republicile instituite de popoarele înseși în Franța, Germania, Elveția, Italia…, ci s-a adaptat specificului românesc.
Astfel că nu a fost conducător din 1945 încoace, (cu o excepție, dar notabilă, Emil Constantinescu), care să nu se comporte sau să nu tindă să se comporte, nu ca un monarh sadea, fiindcă regii aveau totuși o anume educație, aparțineau unei case domnitoare în care onoarea, noblețea și bunele maniere erau ținute la mare cinste, ci ca un voievod, un stăpân, un jupân, de multe ori, cu drept de viață și moarte asupra supușilor. De la Vodă trebuia să emane orice carieră și avere, de el trebuia să se teamă oricine, pe el trebuia să-l slujească cu credință fiecare supus. Recunoașteți în caracterizarea de mai sus pe monarhul absolut, pe dictator sau tiran.

Republica moare, dar nu se predă

Pornind de la această realitate tragică în sine, consemnată de istorici doar cu jumătate de gură, sistemul republican s-a corupt, s-a ticăloșit de la primul până la ultimul funcționar corupt în aparatul Puterii și în cel instituțional republican, motiv pentru care clasa politică și instituțiile statului de drept sunt în curs de a-și epuiza ultimele rezerve de legitimitate și credibilitate.
De aici percepția devenită aproape unanimă că în România nimic nu merge, că răul s-a generalizat, că iubiții noștri conducători s-au depărtat de popor, urmându-și cu sârg doar interesul propriu, că imoralitatea, necinstea și hoția nu vor putea fi stârpite vreodată de politicieni imorali, necinstiți și hoți…

De vină e regele

În pofida acestei realități, „republicanii” noștri n-au încetat o clipă să denigreze, să înjosească, să acuze monarhia de situația în care a ajuns România, de sărăcia și înapoierea acesteia, deși înainte de război leul românesc era de multe ori mai tare decât francul, marca și lira, iar prețul grâului, al cărnii, al sării și al petrolului erau date de la București. La fel cum n-au încetat o clipă să-i acuze pe români de lene, delăsare și incapacitate, dar de managementul lor deficitar nu voiau să vorbească.

Acum republica, prin „contribuția” unor conducători care și-au lipsit propriul popor de libertate, egalitate (fraternitate), dreptate și bunăstare, începe să-și deconspire limitele, tot mai vizibile, iar monarhia reaprinde flacăra speranței aceluiași popor ajuns bătaia de joc a atâtor politicieni. Căci în nicio altă țară civilizată termeni ca p…lime, ciumpalaci, prostime, puturoși, dobitoci… n-ar putea apărea în spațiul public fără să provoace cutremure politice.

Mintea cea de pe urmă

Acum înțelegem altfel motivele pentru care o anumită categorie de politicieni în frunte cu șeful statului insistă să se aplice referendumul din 2009, ca nu cumva să-i treacă vreunuia prin minte să ceară alt referendum pentru alegerea în cunoștință de cauză a formei de guvernământ. Fiindcă dacă regele Mihai a ajuns cea mai puternică personalitate a momentului, bucurându-se de un procent de încredere de peste 40%, peste un an lucrurile vor fi clare. Și definitive.
Iată de ce, decât s-ar consuma inutil timp și energii pentru cârpirea actualei Constituții republicane, mai bine am actualiza Constituția regală din 1923, încă neabrogată legal, și ar fi lăsată Casa Regală a României să explice tuturor cetățenilor României ce este aceea monarhie constituțională.

Petru Tomegea

Familia prezidenţială a României

„Familia prezidenţială a României”

Sintagma apare pentru prima dată(?) la 3 aprilie 2008 într-un tabloid care redactează în aceşti termeni o informaţie despre întâlnirea preşedintelui George Bush şi a soţiei sale Laura cu „familia prezidenţială a României”, recte cu Maria şi Traian Băsescu. Deşi a fost uitată sau puţin folosită un număr de ani, sintagma a fost reluată pe o mulţime de canale media până la saturaţie cu ocazia recentei nunţi a Elenei Băsescu, fără a ni se explica semnificaţia şi implicaţiile-i constituţional-juridice.
Pentru că nu e prima dată când redactorii, nu doar ai tabloidelor, sunt neatenţi la termeni şi formule cutumiar-diplomatice, expresia de mai sus ridică mari semne de întrebare. La fel de normal însă este să analizăm şi alte exprimări nefericite ale demnitarilor noştri care nu stăpânesc limbajul juridic, diplomatic sau consuetudinar, când e vorba de abordarea unor fapte ale şefilor de state, ale unor excelenţe sau altor reprezentanţi statali.

Noi am votat doar preşedintele

Mai întâi o precizare: atât George Bush cât şi Traian Băsescu au fost aleşi preşedinţi prin sufragiu universal în fruntea SUA şi a României, numai că alegătorii nu s-au pronunţat prin vot şi asupra soţiilor, nici asupra familiilor decât poate în intimitatea lor. Ceea ce nu contează.
Din această pricină, sintagma din titlu este una vicioasă, neputând căpăta nicidecum legitimitate. Alta este situaţia în regimurile constituţionale monarhice, unde şeful statului este socotit îndeobşte regele. Întotdeauna monarhul aparţine unei case ori unei familii domnitoare, motiv pentru care exprimări ca „familia regală” a României, a Angliei… sunt deplin îndrituite. În plus, regele are regină, nu şi invers, dar preşedintele nu are preşedintă lângă jilţul prezidenţial.
Din păcate, sintagma „familia prezidenţială a României” este una simptomatică. Ea vine să completeze o mulţime de alte exprimări asemănătoare din care rezultă că esenţa constituţională a regimului politic românesc este una, dar voinţa, părerile, impresiile dlui Băsescu şi ale susţinătorilor Domniei Sale, alta. Toate conduc însă către ideea unui şef de stat autoritar, de nu, a unui lider atotputernic. Unii comentatori argumentează că e vorba de neocezarism.

Democraţie şi abuz

S-ar putea interpreta că este vorba de aroganţă, de neatenţie la termeni, dar tot mai multe elemente vin să le justifice aserţiunea. Ultima o reprezintă confirmarea de către Curtea Constituţională a altei sintagme foarte dragi preşedintelui, aceea de „şef al statului”.
Deşi trebuia să se pronunţe despre constituţionalitatea reprezentării la Consiliul European de către preşedinte ori primul ministru, prin exces de zel, CC îşi arogă drepturi specifice Adunării Constituante statuând: „În exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European, în calitate de şef al statului”, or Constituţia României nu consfinţeşte nicăieri noţiunea de „şef al statului”. Juriştii şi specialiştii în drept constituţional susţin în marea lor majoritate că această hotărâre a CC e lovită de nulitate.

Aut Caesar, aut nihil

Ultimii şefi de stat recunoscuţi ca atare au fost regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu şi, în fapt, nu în acte, Nicolae Ceauşescu. Doar ei puteau hotărî cu de la sine putere, pe loc, angajarea României în tratate, alianţe, conflicte fără aprobarea prealabilă a adunărilor parlamentare. După revoluţie, preşedinţii noştri au avut doar funcţii reprezentative, dar, cu excepţia dlui Emil Constantinescu, s-au făcut luntre şi punte să şi le lărgească.
Sintagmele „familia prezidenţială a României” şi „şef de stat”, alături de o mulţime de alte aserţiuni prezidenţiale vehiculate zilnic în spaţiul public românesc vin să întărească acuzaţiile de „autoritarism” şi „neocezarism”, oricât ne-am ascunde sub bunele intenţii de care nu uită să ne amintească mereu dl Băsescu.

De atâta politicianism…

În lunile din urmă am asistat, pe lângă acuzaţiile de mai sus, la o ofensivă mediatică internă şi externă de condamnare şi izolare politică a USL, a liderilor ei şi de boicotare a guvernului României. Sunt lansate zilnic procese de intenţie precum că înfeudează şi împing ţara în braţele Rusiei, că pun la cale comploturi la adresa statului de drept, că vor să aservească justiţia…, dar nimeni nu vrea să ia seamă faptul că, luptând cu astfel de mijloace nedemne de secolul al XXI-lea, primii oameni în stat se fac de ocară în faţa lumii întregi iar România a ajuns ruda săracă a Europei. Împinsă dintr-o parte în alta.

Petru Tomegea