În loc de politică, spaime și îngroziri

În loc de politică, spaime și îngroziri

Nu se întâmplă acum pentru întâia dată… Metoda aceasta de a stăpâni, a controla populația prin frică și teroare a debutat cu deplin succes încă din zilele revoluției, iar campionii de atunci și urmașii lor au desăvârșit-o, continuând să o practice și azi. Atâta doar că numărul credulilor s-a subțiat până aproape de dispariție, fiindcă procedeul e perceput ca parșiv și vetust, dar străveziu asupra intențiilor mizerabile ale puterii politice.

Să ne amintim de zilele și mai ales de nopțile de după 22 decembrie 1989: securiștii și teroriștii lui Ceaușescu, cei ce circulau prin tunele pe sub marile aglomerări urbane, otrăvesc apele și trag din orice poziție; temându-se de revenirea regelui în zilele revoluției, Iliescu și FSN au declanșat o manipulare fără precedent: cică regele vine împreună cu „burghezo-moșierimea“, cu liberalii și țărăniștii lui să-și ia țara, moșiile, fabricile și uzinele înapoi, iar noi să redevenim săraci (!), robi, sclavi, supuși lipsiți de drepturi și libertăți. Rușii stau și ei cu tancurile gata să intre în țară pe la Sculeni, Vadul Oii… și să ne ocupe din nou, de aceea noi trebuie să fim vigilenți și prevăzători, să le spunem, zice același Iliescu, „cine suntem și ce vrem“, adică să le cerem aprobare, ba chiar să încheiem un nou tratat de „prietenie“, ca și cum nu ne-ar fi ajuns 45 ani de pax sovietica. Partidele istorice vor să închine țara imperialismului american, finanței mondiale și capitalului străin, iar noi să le fim iarăși robi în propria țară. Ungurii, Ardealul, rușii, Moldova, ucrainenii, Bucovina, sârbii, Banatul… Și astfel s-au instalat definitiv(?!) la putere.

După cinci-șase ani, țintele mari s-au mai rărit, însă ne-au rămas destule mai mici: Coposu și Câmpeanu, deși n-au mâncat salam cu soia, pâine, ulei și zahăr pe cartelă, vor să-i aducă pe străini și pe ai lor la treburile țării, iar apoi să se facă ei stăpâni peste țară. Emil Constantinescu, Țapul, și Convenția Democratică ne vând țara străinilor și ne fac slugi la bogații Occidentului, lor le vând fabricile și uzinele, dar noi „nu ne vindem țara“, pentru că „noi muncim, nu gândim“, noi aici însemnând clasa muncitoare, proprietară a mijloacelor de producție, clasa conducătoare a României, rămasă la butoane de pe vremea tovarășilor. De aceea minerii în frunte cu ortacul-șef, Miron Cozma, alias Tudor Vladimirescu, s-au pornit la București în 1999 ca să-l scoată de barbă pe Țap din Palatul Cotroceni.

De fiecare dată când feseniștii pierdeau Puterea, catastrofa se abătea asupra României și a „românilor“: nu va mai avea cine să ne plătească salariile și pensiile, leul va fi înghițit de monedele străine, șomajul ne va lăsa fără locuri de muncă, ăștia, noii veniți „la ciolan“, habar n-au să conducă țara, nu-s nici măcar în stare să facă un program de guvernare, economia, industria se vor duce de râpă… Catastrofă, nenorocire, vai de noi!

Dar spectacolul cel mai degradant apare atunci când urmașii feseniștilor sunt amenințați de proteste! Ei, bine, atunci frica de a pierde puterea le ia mințile: acuză comploturi ale serviciilor secrete, ale ocultei mondiale, e mâna rușilor, a ungurilor, a lui Merkel, Macron…, fiind scoase de la sertar imaginile lui Soros, a statului paralel, ale dușmanilor României. Ținta ultimă a manifestanților este cică lovitura de stat. Nu sunt în stare să câștige alegerile cinstit, de aceea forțează obținerea puterii politice prin forță. Așa că organele de intervenție sunt pregătite de război: trebuie să le dea o lecție, o ripostă, a se citi o bătaie zdravănă, așa cum s-a întâmplat la 10 august, anul trecut.

Vă puteți întreba ce legătură are stilul acesta de a face politică, dacă politică se cheamă așa ceva, cu democrația și cu buna guvernare, iar răspunsul nu poate fi decât unul: e moștenirea bolșevică în România, fiindcă urmașii tovarășilor sovietici și ai cozilor lor de topor nu au știut cu adevărat ce înseamnă respect pentru democrație, pentru puterea poporului. Fiindcă în socialismul ceaușist omul a contat doar în calitate de cap de locuitor, diriguitorii fiind clasa superioară care se bucura de avantaje uriașe pe care nici un monarh nu le-a avut vreodată. Cum să iubească ei democrația și libertățile supușilor?

Petru Tomegea

 

Moștenirea lui Traian Băsescu

Cu cât ne apropiem de capătul dublului mandat prezidențial, cu atât discuția despre viitorul președinte și perioada post-decembrie 2014 devine mai aprinsă. Și e firesc. Sunt lucruri importante care ne privesc pe toți.
Ceea ce, însă, mă intrigă sunt termenii folosiți de unii politicieni și activiștii lor apropo de președintele în exercițiu: Elena Udrea se declară „mai mult decât moștenitoarea”, urmașa, succesoarea lui Traian Băsescu, și nu e singura, iar presa se întreba până mai ieri cine îi va duce mai departe „moștenirea politică instituțională”, pe cine îl va declara actualul președinte succesorul său, continuatorul, înlocuitorul…

Rege sau președinte?

La o scurtă privire, observ că în Constituție scrie cu totul altceva la art. 81: Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”, iar mențiunea că președintele în funcție își desemnează succesorul, urmașul, continuatorul… lipsește cu desăvârșire, așa cum e firesc să lipsească din Legea Fundamentală a oricărui stat democratic.
Pe deasupra, termenii moștenitor, urmaș, succesor… sunt preluați ca atare din recuzita constituțională monarhică: regele, împăratul sunt singurii care-și pot desemna moștenitorii, urmașii, succesorii la tron, eventual cu acordul parlamentului, al Consiliului de Coroană. Încât te întrebi: ce fel de republică va fi fiind România, ce fel de președinte am ales acum zece ani dacă vorbim despre moștenitori, urmași, succesori la scaunul de la Cotroceni? România mai e republică sau va fi devenit între timp regat, că iată Traian Băsescu își întemeiază deja o viitoare dinastie iar noi suntem ultimii care aflăm? De asta îl va fi atacat pe regele Mihai cu atâta…?

Un președinte – rege

Situația de mai sus nu este una fără precedent, să recunoaștem: există numeroase țări în care președintele își desemnează succesorul, iar votul popular, în caz că așa ceva există, îl confirmă. Vezi Rusia, Cuba, Coreea de Nord, China, Vietnam, multe dintre țările musulmane, asiatice, africane și latine. Vezi și cazul mult regretatului Nelson Mandela.
La noi, despre urmași s-a discutat la moartea lui Gheorghiu-Dej, succesor fiindu-i Nicolae Ceaușescu, iar în ultimii ani ai acestuia ca moștenitor era pregătit însuși fiul său, Nicu Ceaușescu. Ba chiar la diferite solemnități ale republicii, primul președinte al României se afișa cu un sceptru monarhic dăruit de Marea Adunare Națională(!) prin președintele ei, Ștefan Voitec. Semn că republica noastră era una… monarhică încă de pe atunci? Noroc de Revoluție…

Democrație înseamnă vot popular

De neînțeles este că niciun partid, nicio asociație civică, nici măcar cele ce funcționează pe banii contribuabililor nu protestează împotriva unor astfel de evoluții. Nu se gândește oare nimeni că politicieni serioși din Uniunea Europeană, din SUA sau specialiștii organizațiilor internaționale privesc cu uimire, ca să folosim un eufemism, la ce se întâmplă cu democrația românească?
Nu numai că partidele nu iau atitudine împotriva încercării de minimalizare a votului popular, a statului de drept și a instituțiilor sale democratice, dar nu e exclus să le convină anihilarea drepturilor și a libertăților cetățenești.
În acest sens, un exemplu edificator este depeșa Departamentului de Comunicare al PMP: „A fost o întâlnire la nivel înalt, între doi preşedinţi ai României, între actualul Preşedinte al României şi viitorul Preşedinte al României (Elena Udrea, n.a.). A fost aproape un moment istoric: am văzut mai natural ca niciodată o predare de ştafetă”.

De ce se grăbește Elena Udrea?

Conținutul comunicatului demonstrează tocmai aserțiunile de mai sus:
– doar Traian Băsescu a fost ales președinte al României, nu și Elena Udrea care deja se socotește „Președinte”;
– alegerile prezidențiale nu au avut loc, România este în acte o țară democratică, iar candidata Elena Udrea, oricât i-ar plăcea ei să fie urmașa lui Traian Băsescu, are șanse mai mici decât primii trei-patru candidați;
– având o Constituție republicană, în niciun „moment istoric” nu e posibil ca președintele în funcție „să predea ștafeta” cui crede el de cuviință decât dacă suspendă statul de drept. Ceea ce, pe meleagurile noastre, nu va mai fi niciodată posibil.
Au mai fost aberații în campaniile electorale, dar aceasta parcă le întrece pe toate.

Petru Tomegea

Câte voturi a adus manipularea la ultimele alegeri?

Alegeri au trecut, alegeri vor veni. Nu s-a estimat exact câte voturi a adus inducerea în eroare a populației în campania pentru parlamentare, dar se vede clar că manipulările nu mai sunt ce-au fost. Mai precis, n-au mai umplut urnele ca altădată.
Ce vremuri! Nici nu era nevoie de activiști, de ideologie sau de doctrină, nici de programe politice cu care să-i ademenești pe oameni la vot. Pur și simplu, angajai televiziunea, radiourile, presa și 100 de zvonaci, îi dotai cu „muniție” profesionistă, iar scorul sărea spre 85 – 90%.

Manipulare și democrație

Care era în anii 90 muniția profesionistă? În afara gogoșilor electorale, sarea și piperul tuturor campaniilor, prima manipulare profesionistă a fost „Nu ne vindem țara!” Se zvonea că alde Coposu, Câmpeanu, Rațiu…, liderii partidelor istorice, reconstituite în zilele revoluției, ni-i aduc înapoi pe moșieri, burghezi, capitaliștii și pe imperialiști ca să ne ia pâinea și laptele de la gura copiilor, să ne exploateze din nou. Iar idioțenia cu botnițele puse culegătorilor de struguri a prins în 1990-1992 la păturile sărace și slab instruite.
Primul dușman al poporului era considerat regele Mihai, cu familia și casa domnitoare de Hohenzollern – Sigmaringen, mai cu seamă după vizita de Paște în 1992 când fostul suveran fusese aclamat de peste un milion de oameni: cică Regele vrea să fie stăpân peste România, pe care a jefuit-o de toate bogățiile ei, plecând din țară cu averea poporului român și de aia suntem săraci…

Visul democratic

Manipulările acestea odioase, de fapt spaime și îngroziri scoase din arsenalul staliniștilor (1945 – 1947), nu au mai prins cine știe ce în 1996 și se părea că partidele și politicienii vor învăța un comportament civilizat, asemeni modelelor occidentale pe care le admirau în vorbă, dar nu erau în stare decât foarte puțini să le și urmeze.
Dar manipulările au continuat și mai abitir, deși cetățenii au început să deprindă regulile democratice. În contrapondere, nicio putere politică nu s-a străduit să pună în operă programe de educație civică pentru adulți. Arareori se mai explica procesul de votare, iar în ultimii ani nici lucrul acesta nu se mai face. De aceea, la ditai alegerile europarlamentare coeficientul voturilor anulate a depășit 6%. Ceea ce nu cred să se mai fi repetat în altă țară-membră a UE.

Inducerea în eroare

În ultima vreme s-a mai diminuat rolul manipulărilor primitive, însă s-au căutat metode mult mai rafinate de inducere în eroare a electoratului. Și cum direcțiile și serviciile de propagandă ceaușiste dispuneau de un arsenal excepțional, mereu actualizat, experții în PR și advertising au avut de unde se inspira. Cu toate multele condamnări ale comunismului.
Pe lângă acestea, au apărut și tehnici inspirate de sociologi și psihologi, de Niccolo Machiavelli, de teoreticieni ai diferitelor mișcări politice de succes, inclusiv naționaliste și extremiste. N-au fost lăsate deoparte tehnicile unor personaje precum Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy… Nu mai amintim de populiști și chiar de narodnici, strămoșii acestora.

Rușii și sondajele

Să trecem în revistă ultimele strategii manipulatorii folosite în 2012: „USL vinde țara rușilor”, cu varianta „X e omul rușilor, scoate România din NATO și UE”, iar în 2014: „USL trăiește!” pentru a fructifica bazinul electoral de peste 60% al fostei coaliții de guvernământ. Ei bine, câteva procente din cele 37 obținute de PSD provin din această tactică.
A doua ca importanță au constituit-o sondajele măsluite în care procentele USD, PMP erau umflate cu 3-5 puncte, iar ale celorlalte formațiuni erau scăzute corespunzător. Ocazie cu care au mai pierit pe limba lor câteva case de sondare a opiniei publice.

Cine face curățenie?

Un slogan manipulator a fost și „Mândri că suntem români”, al social-democraților, de parcă alte națiuni n-ar avea dreptul să fie mândre. N-am înțeles bine de ce sloganul n-a fost interzis alături de altele ca: „Schimbă-i cu forţa!”, „Votează cu suflet de român”… Oare cum se vor fi simțit ceilalți?
Dacă tot vorbim de campanii curate și civilizate, poate că ar fi cazul ca manipulări precum cele de mai sus să fie interzise prin lege. Altfel, rândurile de mai sus ar putea fi valabile și pentru următoarele generații.
Petru Tomegea

Monarhia nu mai salvează România?

După revoluție, în fiecare an înainte de 10 mai, în spațiul public se isca un fel de agitație monarhistă, la început cu mișcări de stradă, iar în presă cu fel de fel de abordări despre regele Mihai și familia regală. De atunci spiritele s-au domolit cu totul, iar de la discursul ocazionat de împlinirea a 90 de ani, regele e și mai puțin prezent în mass-media.
Interesant este că rolul regelui în Cel de-al II-lea Război Mondial este privit cu mai multă recunoștință și simpatie în statele occidentale decât în România, iar actualul zăngănit al armelor la est de Nistru nu ne dă ghes să-i căutăm sfatul prețios. A nu se uita că regele Mihai e singurul șef de stat în viață care participat direct la marea conflagrație.

Pax sovietica

Din anii ’90 încoace, politicieni și formațiuni politice și-au făcut din monarhie un stindard, iar din rege un simbol național, însă de clintit foarte puțini s-au clintit de lângă republică, de această formă de guvernământ impusă de Stalin, de pax sovietica și de atât de multe cozi de topor. Nu numai că nu s-au clintit, dar au consfințit republica printr-un text constituțional întru înveșnicirea ei în neamul românesc atât în 1991 cât și la revizuirea din 2003. Nu va fi altfel nici în 2014.
Deoarece nu altceva vrea să fie articolul 152, alin. 1: „…forma republicană de guvernământ, integritatea…, limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. De obicei, Constituția este creată pentru o generație, de aceea nu cred că este moral și nici democratic să răpești generațiilor viitoare dreptul la schimbare.

Cine a anulat efectele plebiscitului din 1866?

În plus, abdicarea regelui la 30 decembrie 1947 s-a făcut sub amenințare, iar instaurarea republicii „populare” nu a respectat nicidecum cutumele constituționale. Or cei ce iau în considerație doar art. 152 nu au niciun argument pentru justificarea alungării regelui Mihai. Nimeni nu afirmă că actualul act constituțional nu e corect, dar abdicarea regelui și republica nu s-au întemeiat pe puterea dreptului, ci pe puterea de ocupație sovietică, pe dreptul celui mai tare.
E de mirare că atâția specialiști în dreptul constituțional, inclusiv Comisia de la Veneția, nu au găsit de cuviință ca, înainte de omologarea noii Constituții prin referendum să rezolve și problemele trecutului: monarhia a venit în România prin celebrul plebiscit, așadar abolirea ei trebuia făcută identic. Bătaia cu pumnul în masă a lui Vîșinski nu poate ține loc de referendum.

Poate am fi avut și noi o șansă

În actul de abdicare se spune că monarhia „nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. Să spunem că în conjunctura de atunci monarhia nu mai cadra cu republicile socialiste și muncitorești din „lagărul comunist”, dar după revoluție, Regatul României ar fi avut un cu totul alt destin, iar apropierea noastră de democrațiile occidentale ar fi fost un fapt împlinit după 25 ani.
Care ar fi fost avantajul? Regele nu este emanația niciunui partid, iar amestecul său în viața formațiunilor politice s-ar fi limitat la relații de curtoazie și respect reciproc. În plus, decizia politică, politicile publice ar fi devenit atributul exclusiv al Puterii Executive, iar bătăliile politice ar putea fi axate doar pe buna guvernare.
Dar nu știu cum se face că avantajele de mai sus sunt mereu uitate, demnitatea națională rămânând cu aceleași răni nevindecate ale trecutului, căci alegerile prezidențiale se repetă periodic, ținând captive elitele politice, întreaga societate, puterile statului aflându-se într-un etern șah.

Ar mai fi o speranță

Din fericire, se pare că ideea monarhică prinde teren, dacă ne luăm după sondajele de opinii, iar forțele politice vor fi obligate într-un viitor nu prea îndepărtat să țină cont de voința populară. Este adevărat că deocamdată nu există o masă critică în favoarea instaurării monarhiei, deși bucuria reîntoarcerii pe tron a mult încercatului nostru rege ar putea fi fără egal.
Este adevărat, de cele mai multe ori formele de guvernământ se schimbă prin revoluții, prin revolte populare, dar o elită politică însuflețită de patriotism ar putea găsi calea corectă spre rezolvarea unor chestiuni importante care țin atât de trecut cât și de viitor.

Petru Tomegea

Cine are dreptul sa vorbească despre onoarea politică?

În sfârșit, politicienii noștri realizează cât de necesară e moralitatea în politică. Numai că de moralitate se discută demult, și între politicieni, și în mass-media, dar rezultate nu se prea văd. Din contra, parcă ne afundăm tot mai mult într-o văgăună lipsită de perspective și de repere. Din păcate, discursul despre onoare rămâne blocat la nivelul acuzațiilor aduse adversarilor, la fel cum se întâmplă și cu responsabilitatea politică, statul de drept sau anticorupția.

De ce fel de onoare e vorba?

În politica românească s-a vorbit de onoare chiar din primii ani de politică modernă, atunci când fiii plecați la studii la Paris ori în alte centre universitare occidentale se întorceau bine motivați în Valahia să-și „ridice țara și neamul”. Ei au europenizat România, reușind sub Carol I să ajungă din urmă țări de prestigiu: leul românesc devenise una din cele mai puternice și stabile monede, iar bursele cerealelor, ale petrolului și ale sării erau la București.
După 1989, primii descalificați în cursa pentru onoare au fost securiștii și activiștii eșalonului al II-lea – al III-lea care au pus mâna pe putere. Între timp, mai cu seamă după dispariția seniorului Corneliu Coposu și retragerea din prim plan a doamnei Doina Cornea, a altor fruntași țărăniști și liberali, foști deținuți politici, mai tot eșichierul politic s-a contaminat de imoralitate. Neînțelegând rolul asanator al votului, populația l-a acordat prea multor compromiși. S-a tras concluzia că merge și așa. Și chiar a mers, așa că numărul doritorilor nu scade.

Lupii moraliști

Cine are dreptul să vorbească despre onoare, caractere și moralitate în politică? Nu chiar oricine. De aceea, astăzi discursul despre onoare politică nu are absolut nicio relevanță, iar asta se datorează lipsei de credibilitate și căderii politicienilor „moraliști” într-un ridicol desăvârșit.
Disputa pe onoarea politică a reizbucnit în timpul și mai ales după abandonarea USL de către liberali: PSD, prin vocea lui Ilie Sârbu, îl acuză pe liderul liberal, Crin Antonescu, implicit PNL-ul, de lipsă de onoare. Și asta după ce, în spațiul public românesc, deja s-au încetățenit câteva definiții ale politicii acceptate de toată lumea. Da, politica românească este „o damă de moravuri îndoielnice”, iar politicienii noștri nu sunt „ușă de biserică”. O recunosc ei înșiși.

Campionii moralității?

De când a ajuns PSD campionul moralității? Poate de la „patrulaterul roșu” al lui Nicolae Văcăroiu? De la „șeful mafiei personale a lui Adrian Năstase” perpetuat și astăzi la vârful puterii? De la coaliția Iohannis, mătrășită în favoarea intrării la guvernare alături de vechiul inamic, PDL, în 2009? De la Ilie Sârbu care a mărturisit cu mândrie că, deși aflat în coaliție cu PNL, negocia pe ascuns cu Traian Băsescu intrarea la guvernare? De la păstrarea USL doar până în momentul când PSD și-a realizat visul de a se instala la Palatul Victoria?
Fecioară neprihănită nu este nici PNL. Destul să ne amintim invitarea de către Radu Câmpeanu a regelui Mihai să candideze pentru președinție sau negocierile pe din dos ale lui Valeriu Stoica pentru a-i bloca pe țărăniști și pe Emil Constantinescu în anul 2000, jocul la două capete în primul an al guvernării Năstase sau situația stânjenitoare a susținerii de către PSD a guvernului Tăriceanu.

Onoarea ține doar până la câștigarea alegerilor

Nu știu cine poate descoperi multe repere onorabile în situația actuală a PSD. Rămași singuri la guvernare, nu pe voturile proprii, ci ale USL, social democrații își deschid drum spre Palatul Cotroceni. Deși proiectul USL era prim ministru – Victor Ponta și președinte – Crin Antonescu, acum le vine greu să-și țină cuvântul până la capăt. Practic, se repetă situația din celelalte coaliții la care au luat parte…
Iată că întârzierea luării în considerare a noțiunilor de moralitate și onoare, inapetența pentru ideologii și programe naționale și pierderea elanului coalițiilor pe parcursul guvernărilor sunt principalele cauze pentru care România bate pasul pe loc de atâta vreme. De aceea, e bine de spus că s-a ajuns aici prin „contribuția” mai tuturor actorilor politici perindați pe la guvernare și care azi fac mare caz de cinste și corectitudine.

Petru Tomegea

Traian Băsescu, șeful țării

Titlul nu este o glumă și nici nu aparține vreunei opere literare. El cuprinde o afirmație seacă, extrasă dintr-un comunicat al Administrației prezidențiale care a fost reprodus de o mulțime de ziare și reviste, printre care și 22, revista GDS. Comunicatul a fost preluat de la fel de multe televiziuni și radiouri: „Președintele României,Traian Băsescu, va efectua, vineri, o vizită oficială la Comisia Europeana. Șeful țării urmează să se întâlnească cu președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso…”

Între Constituție și istorie

Deschidem în fugă Constituția României și, stupoare! „șeful țării” nu apare, așa cum nu apare nici sintagma „șeful statului” folosită nu numai de presă, ci și de însuși președintele României. Să fie oare vorba de neprofesionalism sau de încercări de a câștiga bunăvoința celui mai înalt demnitar al României? Și dacă i-ar câștiga bunăvoința, la ce le-ar folosi?
Dând filă cu filă înapoi istoria deselor ieșiri publice ale politicianului Traian Băsescu, descoperim o mulțime de ziceri interesante despre predecesorii săi, cel mai adesea cuvinte de ocară. Astfel, Ion Iliescu, este „bătrânul edec”, activiștii săi numindu-l „ultimul bolșevic, un dinozaur leninist”, ca și partidele pe care le-a condus, iar despre Emil Constantinescu e convins că nu a lăsat „nicio dâră” măcar în istoria României.

O strategie constantă?

De un atac mai mult decât înjositor a avut parte și Regele Mihai numit „slugă la ruşi”: „Abdicarea regelui a fost un act de trădare al (sic!) interesului naţional al României. Un act de trădare din partea regelui”. Încercarea ulterioară de a-și cere scuze sau de a atenua grozăvia afirmației a fost un eșec, iar imaginea lui Traian Băsescu a început de atunci să pălească.
Nu știu dacă astfel de etichetări ale înaintașilor săi reprezintă o strategie de imagine sau nu. Cert este că dorința de a-și degaja terenul în vederea propriei poziționări în panoplia conducătorilor români nu poate fi negată. A se lua în considerație și alte etichetări de tipul porumbacul, ironicul dottore, copilotul, Geoană Virginul și Comunistul, Felix Motanul…, toate atribuite cu generozitate celorlalți competitori politici.

Drumul către istorie

Firește, au mai fost și alte personaje care și-au pregătit din vreme terenul ca să rămână pentru totdeauna în mintea și istoria românilor… De aceea, nu știu cât de departe de asemenea tentații se situează cartea „Marele soc. Din finalul unui secol scurt”, un dialog între politologul Vladimir Tismăneanu și președintele Ion Iliescu, volum apărut la Editura Enciclopedică, Buc., 2004.
Să ne amintim că până în 2004, când i-a expirat ultimul mandat, Ion Iliescu a reușit să-și îndepărteze concurenții, nu întotdeauna prin mijloace ortodoxe, vezi alungarea lui Petre Roman din Palatul Victoria de către mineri sau acuzațiile la fel de grave ca ale succesorului său de azi atât la adresa aceluiași Rege Mihai cât și a altor lideri ca Radu Câmpeanu, Ion Rațiu, Corneliu Coposu, sau a unor lideri de opinie precum Doina Cornea, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Roxana Iordache…

Doar simple cuvinte?

În aceste condiții, e clar că arogarea unor titluri inexistente în actuala Constituție vine în întâmpinarea unor tendințe din activitatea lui Traian Băsescu. Se înțelege din capul locului că nu și le-a acordat singur, dar le folosește și le-a folosit, iată, cu plăcere, el însuși, fără a le interzice nici comilitonilor săi.
Dacă până la urmă sintagma „șef de stat” ar putea beneficia de oarece înțelegere, deși unii constituționaliști ai noștri au condamnat-o, sintagma „șeful țării” ne pune în grea încurcătură. Mai întâi că este una nouă, iar apoi că nu a mai fost folosită nu doar în România, dar nici în altă parte. Ce-o fi vrând să însemne?

De la șef de gară la șef de țară?

Președintele nu e șef, adică „persoană care conduce o organizație, o instituție; conducător; persoană superioară în grad sau în funcție altei persoane”(DEX), fiindcă nu conduce Președinția, nici nu este superior în grad celorlalți angajați ai Administrației prezidențiale. Fie Administrație, fie Cancelarie, acestea nu sunt unități militare.
Nu cumva „șeful României” vrea să însemne altceva? Poate Președinția ar trebui să ne spună din ce cauză repudiază termenii constituționali de „președinte”, „reprezentare”… în favoarea unora jignitori din recuzita străzii. Nu cumva noțiunea de președinte este aruncată în derizoriu?

Petru Tomegea

Consensul lui Iliescu și pactul lui Băsescu

Bătălia asta pe viață și pe moarte între două facțiuni ale elitei politice românești nu e nouă, ci a debutat în primele zile ale revoluției: urmașii liderilor comuniști, autodeclarați anticomuniști și disidenți, au reușit să înșele vigilența populară și să preia puterea, iar un alt grup, la început neînsemnat, compus din seniorul Corneliu Coposu, Doina Cornea, Radu Câmpeanu, Ioan Rațiu, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu, regele Mihai… au încercat să reziste în bătălia pentru adevăr, democrație și libertăți cetățenești.
După multele mineriade și mitinguri aproape permanentizate, președintele CFSN, Ion Iliescu, a făcut apel la consensul național spre a depăși situația politică „încrâncenată” și a se putea trece la o guvernare cât de cât coerentă. Ideea în sine, deși utopică, nu era rea: după ce activiștii de rangul al II-lea acaparaseră toate frâiele puterii, o putere discreționară, mult mai înspăimântătoare de cât cea dinainte de 1989, aveau nevoie de legitimare din partea maselor și a Opoziției.

Jihadul și soluția finală

Întrebarea este dacă statu-quo-ul celor două facțiuni s-a schimbat de atunci sau nu, iar răspunsul este că destule asperități s-au tocit, dar jihadul politic inițial continuă, căpătând forme, strategii și logistici noi, dintre cele mai perverse. De demonstrat.
Caracteristicile respectivelor facțiuni: cea mai puternică partidă nu e stânga ori dreapta, ci una implicită, constituită și sprijinită de „sistem”. Ea provine din „revoluționarii” care au reușit în zilele lui decembrie 1989 să smulgă puterea de la foștii lideri, primari, directori, șefi și șefuleți de instituții, din administrație, deconcentrate, inclusiv miniștri, toți constituindu-se apoi în partid, FSN, spre a fi legitimați la alegerile din Duminica Orbului. Ulterior, din sânul FSN s-au „desprins” diverși inși care au penetrat PNL și PNȚCD sau au format alte partide. Așa se face că fostul FSN rămâne mereu la „butoane”, după principiul „vin ai noștri, pleacă ai noștri”.

Fatalitate

Facțiunea are membri ușor de recunoscut: prin privatizare și-au trecut în cont sau în proprietate mare parte din avuția națională, prin mijloace numai de ei știute controlează Justiția, instituțiile statului, serviciile secrete, mass-media, având mereu în mână cvasitotalitatea frâielor Puterii, iar ceilalți, ca regele Mihai, fostul președinte Emil Constantinescu, Ticu Dumitrescu, Ion Diaconescu, Doina Cornea… au fost mereu „învinși de sistem”.
Starea asta de fapt se caracterizează prin fanatism: fiecare parte vrea cu orice preț desființarea celeilalte, iar modelul confruntării după câștigarea puterii de către CDR în 1996 rămâne valabil până în zilele noastre: li s-a lăsat aleșilor iluzia Puterii, dar frâiele și decizia propriu-zisă erau la alții.

Anticomunismul de fațadă

Fundamentaliștii politici, deși vin să ceară votul întotdeauna în numele libertății și al democrației, evident cu anticomunismul de fațadă, nu sunt în stare să cadă de acord asupra unor idealuri, principii și valori comune, naționale, politice sau economice, de aceea nu suportă ideea de a împărți puterea cu nimeni. E și motivul pentru care, la 23 ani de la revoluție, clasa diriguitorilor nu a fost capabilă să cadă de acord asupra unui program de dezvoltare economică durabilă ori a unui proiect de țară, situațiile când România este atacată deliberat de propriii cetățeni în afara granițelor nefiind nicidecum singulare.
Or majoritatea parlamentară care a reușit să disloce guvernul Mihai-Răzvan Ungureanu în 2012, ar fi vrut și dislocarea celorlalte părți ale „sistemului”. Necazul era că vârful sistemului dispunea de pârghii foarte puternice de contracarare a intențiilor USL. Astfel că presa vorbește de o Justiție și un CSM ai căror judecători și procurori sunt numiți de președinte, serviciile secrete, CCR, ANI, CSAT se află sub aceleași influență și comandă, ca și cea mai mare parte a mediilor, singura soluție fiind suspendarea. N-a mers. Dar speranța moare ultima.

Consensul sau pactul

Însă, câștigând alegerile locale și parlamentare cu scoruri imposibil de mătrășit, președintele și-a văzut amenințate imunitatea, prerogativele și privilegiile, de aceea și-a amintit stratagema iliesciană a consensului politic, dar, în timp ce Ion Iliescu a lucrat la vedere, în deplină(?) transparență, pactul de coabitare, sau de stabilitate al dlui Băsescu a fost semnat pe furiș, noaptea, în deplin secret și, ceea ce supără, cam pe genunchi și în necunoștință de cauză.
Iată cum consensul și pactul au salvat doi politicieni aflați în situații-limită.

Petru Tomegea

Revizuirea Constituţiei şi republica lui Stalin

În anii ’90, politicienii, membrii CPUN şi constituţionaliştii au promis o Constituţie serioasă, modernă şi echilibrată, care să ne aşeze în rândul celor mai avansate state democratice. A ieşit însă o construcţie hibridă, nici republicană sadea, nici monarhică, numai bună de încălcat cu sau fără intenţie.
Urmărind nu numai lucrările Adunării Constituante de atunci, dar şi pulsul străzii, al spaţiului public, oricine a putut observa principalele axe şi principii ale noii construcţii juridice. S-au dorit extirparea totală a ideii de monarhie constituţională, dar continuarea cu orice preţ a cutumelor republicane ceauşiste. Se pare că a fost tentantă preşedinţia cu sceptru monarhic, dar a funcţionat concomitent teama că aleşii pot cumula prea multă putere şi se poate reedita epoca totalitarist-dictatorială.

Constituţia la 22 ani

Încercând la 22 ani un fel de feedback al Constituţiei din 1991, revăzute în 2003, eşti tentat să afirmi că ea n-a devenit nici pe departe Biblia vieţii noastre politice şi administrative, că şi cele trei Puteri, şi instituţiile statului de drept, şi o serie exagerat de mare de demnitari au intrat prea adesea în conflict cu legea supremă, în fine, că aceasta n-a slujit cum ar fi trebuit democraţiei noastre.
Iar cauzele sunt uşor de reţinut, fiind repetate până la saturaţie în aceşti ani: premisele fostei Adunări Constituante n-au fost de bun augur căci Constituţia regală din 1923, una dintre cele mai moderne ale Europei, se spune, n-a fost anulată legal, prin referendum, aşa cum nici abolirea monarhiei, nici noua formă de guvernământ republicană n-au depins de voinţa poporului român, ci de forţa pumnului procurorului stalinist Vîşinski şi a tancurilor sovietice, fiind vorba de un act impus de puterea de ocupaţie.

Postcomunism degeaba

Noua Putere politică instalată după revoluţia din 1989 s-a comportat cu slugărnicie faţă de leadership-ul comunist naţional şi moscovit, continuând statu quo-ul impus cu forţa şi neîndrăznind să permită regelui revenirea în ţară. În plus, mediile favorabile regelui Mihai au fost mereu ostracizate, monarhia fiind demonizată alături de boieri şi odioşii burghezi, de relaţiile de exploatare a omului de către om.
Or acum se pune întrebarea: în virtutea cărei realităţi politice continuăm preceptele şi condiţiile fostului dictat sovietic? Suntem sau nu ţară suverană şi independenţă ca să ne apucăm să facem o lege clară, corectă faţă de toată lumea, dreaptă cu toate forţele politice implicate şi reprezentativă pentru doleanţele naţionale de început de mileniu al treilea?

Temelia unei noii abordări constituţionale

La fel cum ar trebui să primim răspunsuri legitime legate de Constituţia din 1923 (pe care poporul român n-a abrogat-o), de alegerea, în cunoştinţă de cauză de această dată, a formei de guvernământ şi abia apoi să punem bazele statului democratic românesc, unul care să descurajeze pe oricine a atenta la integritatea şi unitatea naţionale, la suveranitate şi independenţă, unul care să permită tragerea la răspundere a celor ce au jurat strâmb (sperjur) cu mâna pe Constituţie.
Decât să ne aflăm în treabă şi să nu putem rezolva definitiv, cu răbdare, cu înţelepciune şi în tihnă toate cele de mai sus, mai bine amânăm orice iniţiativă până când vom fi destul de maturi, de chibzuiţi, de pregătiţi şi de hotărâţi să facem în sfârşit ceea ce trebuie.

Ori corectitudine, ori deloc

Din abordările de până acum ale principalilor actanţi politici implicaţi în actul de revizuire iese în evidenţă o cumplită îndoială: „Aş vota pentru monarhie, însă nu se conturează o astfel de opţiune”, spune preşedintele Senatului, Crin Antonescu. Dar pe noi ne interesează nu numai opţiunea Domniei Sale, ci a întregului popor şi, mai cu seamă, să se ţină cont de voinţa acestuia, de principiile statului de drept, de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Că lucrurile nu sunt tocmai cum ne-am dori se vede din susţinerile specialiştilor implicaţi şi ale liderilor de opinie: nici vorbă de clarificări certe asupra regimului politic şi constituţional, ci doar de o cosmetizare a republicii staliniste. Ce altceva să însemne redefinirea raporturilor între cele trei Puteri, Legislativ, Executiv şi Justiţie, pe de o parte, pe de altă parte clarificarea raporturilor acestora cu Preşedinţia decât o încercare disperată de a face funcţionale elemente ale republicii staliniste? Care nu va putea niciodată să funcţioneze altfel.

Petru Tomegea

Revoluţia nu ne mai spune nimic

Decepţie, frustrare şi disperare… în loc de aniversare decentă. A mai trecut un 22 Decembrie, la fel de cenuşiu ca întotdeauna. Revoluţia românească nu vrea să intre în cartea de istorie aşa cum a fost şi asta fiindcă decepţionaţii nu vor să accepte adevărul acelor zile şi nopţi, frustraţii n-au fost chemaţi la împărţirea prăzii, iar disperaţii văd viitorul românesc în negru. Şi, din păcate, ultimii ies mereu în faţă.
Pe cine şi de ce a dezamăgit revoluţia? Pe puritani şi pe alţii. Cine sunt puritanii? Nişte inşi preţioşi, născuţi din spuma mării, care declară cu „convingere” că , înainte de ’89, au trăit în turnul lor de fildeş, fără vreun compromis cu regimul comunist, sertarele fiindu-le doldora de opere interzise de cenzură. Pe care încă nu le-au scos. Între timp, au făcut puzderie de prozeliţi.

Cine e curat să arunce primul piatra

Numai că, după informaţiile culese din spaţiul public, cetăţeni absolut „curaţi” n-au prea existat, cu excepţia regelui Mihai, a celor dimpreună cu el şi a unor exilaţi, în schimb, după „război”, această categorie a devenit tot mai numeroasă şi mai gălăgioasă, revendicându-şi funcţii înalte şi merite demne de anticul Miles Gloriosus al lui Plautus.
După aceşti puritani, niciunul dintre capii revoluţiei noastre n-a fost pur, ca şi cum va fi existat vreodată o revoluţie declanşată şi condusă de sfinţi şi mucenici. Ca să nu se amestece cu pletora „proletarizată” şi „plebea comunizată”, în acele zile au luptat vitejeşte în faţa televizoarelor, ascunşi care pe unde au putut. Din laşitate. Ca şi mine. Ca majoritatea.

Puritanii adevăraţi au fost cam sângeroşi

Dacă sângeroşii iacobini ai lui Duport, Barnave, Lameth, Robespierre… au ucis din puritanism, ei bine, puritanii noştri şi-ar fi dorit o revoluţie făcută de inşi curaţi ca lacrima, nepătaţi de comunism şi de societatea multilateral dezvoltată, de inşi geniali ca ei şi campioni ai virtuţilor. Pentru puritani, revoluţia a fost o simplă lovitură de stat dată de Iliescu, Securitate şi KGB. Cei peste o mie de tineri ucişi nu sunt eroi, ci victime pentru care capii revoluţiei trebuie să răspundă. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Or revoluţia românească a reuşit să înlocuiască regimul ceauşist cu un sistem care s-a vrut democratic şi care ar putea cândva deveni chiar democratic. Ea a fost pregătită şi condusă, după cum s-au priceput, de către activişti PCR de rangul al II-lea şi militari ai fostului regim, care, fie ce-o fi, au avut voinţa şi curajul s-o facă. Dacă astfel de inşi n-ar fi existat, acum statuia odiosului rivaliza cu mausoleul lui Kim Ir Sen. Sau îşi închipuie cineva că puritanii de azi ar fi ieşit cu kalaşnikovul în mână la luptă cu hidra roşie…

Ce vină au poporenii?

Ei bine, dacă revoluţia s-a făcut cum s-a făcut, cu excese, greşeli şi victime nevinovate, doar eroii fiind puri, frustraţii au devenit disperaţi, ducând o luptă acerbă în spaţiul public împotriva foştilor lideri şi a faptelor acestora. Victime colaterale? Poporenii şi România. Şi iată cum.
De 23 ani ne demonstrează zi de zi că românii nu sunt în stare de nimic, că de fapt mămăliga românească n-a explodat, că democraţia nu e pentru noi, că n-avem stofă de UE, că industria, agricultura şi civilizaţia noastră au o problemă cu… Mioriţa şi balcanismul funciar, iar revoluţia este o pată neagră a istoriei noastre. Mai lipsea să ni se spună că a fost inutilă, iar eroii s-au jertfit de pomană. Ei bine, de câţiva golul a fost completat.

O altă formă de nostalgie

Pare-se că aici e vorba de altceva: îi acuză pe români de neputinţe şi de complexe de inferioritate ca să se vadă genialitatea lor, faptul că doar ei sunt de neînlocuit, că le suntem prea puţin recunoscători, deşi ne fac onoarea să existe printre noi. Va fi fiind vorba şi de nostalgie. Deocamdată îi acuză ei de nostalgie pe cei ce deplâng binefacerile epocii „celei mai umane dintre societăţi”, când locul de muncă le era asigurat, iar casa le era repartizată de la stat, când cuvântul partidului şi legile trebuiau respectate de cei mici, fiindcă cei mari aveau „statut special”, palate luxoase, magazine cu circuit închis şi tot ce voiau. La discreţie.
Se vede bine că tânjesc după statu quo-ul de atunci, după privilegiile elitei comuniste, altfel ar coborî de pe soclul pe care s-au autoînălţat şi ar veni lângă militanţii pentru democraţie şi stat de drept, pentru propăşirea societăţii româneşti. Căci, din fericire, lumea românească postrevoluţionară se vrea capitalistă şi e în curs de a deveni imună la privilegii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Petru Tomegea

Politruci ghicitori şi analiştii şamani

Imediat după revoluţie, destui politicieni, analişti şi jurnalişti s-au specializat în futurologie, făcând predicţii, anticipând evoluţii politice ale ţării, ale unor partide şi personalităţi. Modelul lor nemărturisit era, bineînţeles, Silviu Brucan, ideolog cu 6 clase al PCR, un fel de spiritus rector la Scânteia, fost organ de presă bolşevic.
Apoi specia mafaldelor media s-a înmulţit peste măsură, dominând spaţiul public, că nu mai ştii care e politician de anticipaţie şi care e analist-prezicător, astrolog, zodiacar… Întrucât fenomenul încă produce imense daune informării corecte şi cinstite a cetăţenilor, poate fi încadrat în domeniul manipulării. Fiind detectat în toată nimicnicia lui mai ales în România, merită să-i prezentăm un scurt memento.

Ai noştri sunt cei mai tari

Ca împătimit al presei de atât amar de ani, n-am putut rămâne indiferent la predicţii de tipul: FSN şi Ion Iliescu vor scoate ţara din înapoierea ceauşistă în 6 luni, tot el fiind prezentat ca providenţial, carismatic, salvator al României. A urmat Contractul cu România pe 200 de zile al Convenţiei Democratice şi al preşedintelui Emil Constantinescu: n-au fost schimbări spectaculoase, dar deschiderea internaţională şi unele decizii au făcut imposibilă reîntoarcerea la vechiul sistem.
Ca propaganda să atingă limitele josniciei noastre politice, au fost lansaţi concomitent şi vectorii: jos, monarhia! Regele vrea ţara înapoi, ca noi să-i fim iar robi, iar clasa burghezo-moşierească să ne exploateze din nou. Aceeaşi anatemă fiind aruncată şi partidelor istorice PNL, PNŢCD şi PSDR (Cunescu). Deşi autorii se cunosc, pentru aceste mârşăvii n-a răspuns nimeni.

Unde-s bani, hop şi ei

Din 2000 încoace, aceşti vizionari au devenit piese de rezistenţă ale campaniilor electorale şi mediatice. Astfel, alura europeană, gândirea politică şi mapa de parcurs ale unor personaje ca Adrian Năstase (2000-2004), Traian Băsescu (după 2004) şi, ultimul pe listă, Mihai Răzvan Ungureanu (2012) au devenit bunuri naţionale, steaua lor urca spre zenit, viitorul lor neputând fi altcumva decât măreţ, iar România, sub înţeleapta lor conducere, se va aşeza în concertul marilor naţiuni ale Europei şi ale lumii!?
De altfel, partidele, coaliţiile, mişcările politice sunt ele înseşi subiect de anticipaţie. Dar ce s-a ales din grozavele proiecte menite să înalţe România pe noi culmi? Contrafaceri mediatice gonflate artificial ca Mişcarea creştin democrată, Mişcarea populară, Alba ca Zăpada, Noua Republică… al căror viitor a sucombat odată cu pierderea puterii de către PDL, ca dovadă că portocalii le erau naşi.

Crin închină ţara

În schimb, Doamne fereşte să ajungem pe mâna porumbacului Crin, pregătit să închine ţara KGB, Uniunii Sovietice şi Finanţei mondiale, să ne vândă intereselor străine, chiar dacă respectivele entităţi sunt poveşti. Cu aceeaşi conştiinciozitate s-a lucrat la mătrăşirea unor lideri importanţi ai fostei Opoziţii, fie cu dosare instrumentate de procurori, fie prin linşaj mediatic controlat de ofiţerii de presă.
Tehnica moştenită de la fostele servicii de propagandă ceauşiste, de la Securitate şi DIE e mereu vie. Semn că nimic nu s-a schimbat, nimic nou nu se învaţă. Fireşte, ea face parte din recuzita serviciilor de manipulare de când e lumea, dar ni s-a spus că suntem cetăţeni liberi…
Întrucât fenomenele de mai sus ne menţin într-o stare de înapoiere perpetuă, iar vânzătorii de iluzii, manipulatorii folosesc un întreg arsenal mediatic în bătălia politică, nu cred că vreo putere politică va putea merge mai departe dacă nu dă în vileag şi nu condamnă astfel de practici.

Când scăpăm de politicieni mincinoşi?

În spatele fiecărei făcături mediatice eşuate într-o perioadă oarecare de timp s-a aflat – se află mai mereu un autor cunoscut, o celebritate în domeniu care n-a răspuns niciodată pentru faptele sale. În majoritatea situaţiilor s-a acţionat la ordinul unor lideri politici marcanţi, cu concursul unor proprietari de ziare şi televiziuni, de obicei fără rating, întreţinute tocmai în acest scop.
A sosit vremea unor feedback-uri, a unei analize temeinice a aventurierilor şi a prezicătorilor mincinoşi din mass-media, care au vândut, vând şi întreţin în continuare iluzii. Noi avem nevoie de speranţe. E timpul ca adevărul să vorbească, iar manipulatorii să tacă. Altfel rămânem mereu la coada Europei.

Petru Tomegea