Cum ne dăm în stambă la președinția UE

Specialiștii în relații internaționale au anticipat demult că necazurile României în fruntea UE vor fi provocate de lipsa credibilității și a competențelor, că nu poți gestiona dosare importante europene fără o cunoaștere în profunzime a tuturor implicațiilor și fără să stăpânești la perfecție măcar o limbă străină, între care germana, engleza și franceza… Iată că, în aceste zile reprezentanții noștri sunt criticați și chiar blamați în Parlamentul European, sunt luați la întrebări de înalții comisari, de parlamentari europeni și, în loc de reacții de bun simț, la obiect, apelează la explicații inepte, într-o o limbă de lemn și dau vina pe dușmanii României, pe Opoziție, pe Banca Națională, pe UE, CE…
În schimb, în mare parte, eurodeputații și funcționarii CE, UE s-au convins că discursurile alor noștri nu prea au legătură cu interesele și idealurile europene, fiind idei, teme, obiective nu prea discrete ale coaliției de guvernare, ale majorității de guvernământ… Toate cunoscute de interlocutori de ani buni.
Așadar ne însușim dictonul străbun „zicem ca ei și facem ca noi”, adică facem pe gustul mai-marilor noștri politici, orice ar zice Europa. Așa că președinția noastră și-a scos în față specialiști în „aburirea” înalților oficiali, proces început de prim-ministrul României Viorica Dăncilă încă din vară: vom respecta drepturile și libertățile cetățenești, statul de drept și tratatele UE, iar de atunci și până azi statul de drept a ajuns statul în care PSDragnea face „ce vrea mușchii” lui: a dat legi și ordonanțe prin care 14000 de deținuți au fost trimiși la reeducare pe spatele bieților cetățeni, ca și cum nu erau destul de abuzați, a se citi omorâți, jefuiți, bătuți…, iar acum vor să facă ceea ce nimeni într-o țară democratică și europeană n-a mai făcut, recte să desființeze autoritatea și puterea lucrului judecat («res iudicata»), valabile de la Dreptul Roman încoace, dând posibilitate condamnaților și celor cu dosare penale să conteste sentințe definitive. Evident că UE, CE au înțeles despre ce este vorba, chiar dacă ministrul Justiției se ascunde după deget. Așa că statul de drept în România a ajuns de ocară la nivel european. Cât vom fi tolerați? Cine și când va reuși să ridice anatema?
Iar dacă la Strasbourg și Bruxelles s-a înțeles stratagema mizerabilă de inducere în eroare a organismelor europene au început atacurile pe față: poporul român vrea integrare în UE și îngheață cu steagurile uniunii protestând în fața guvernului român, iar reprezentanții săi în organismele europene o scaldă perorând verzi și uscate. Scrie în Constituție că toți suntem egali în fața legii, dar liderii actuali sunt mai egali ca restul cetățenilor și nu răspund în fața justiției, apelând la fel de fel de tertipuri avocățești. Iar peștele de la cap se împute.
Dacă, general vorbind, nu se poate susține că proiectele supuse dezbaterii în comisiile eurodeputaților nu sunt bine articulate, prezentarea și susținerea lor de către membrii guvernului Dăncilă au fost la întâmplare, la plesneală, mai degrabă, sperându-se că prestația miniștrilor noștri va trece neobservată. Or, defazarea, grozăvirea în fața liderilor UE, lipsa deprinderilor de comunicare au fost evidente. De greșeli groaznice de exprimare, de gestica dezonorantă și dezordonată, de tonul arogant, nepotrivit nu mai vorbim. Concluzia aproape unanimă a presei este că ne facem de rușine la cel mai înalt nivel.
Cum s-a ajuns aici? S-a ajuns din pricina politicii de cadre a majorității de guvernământ și a liderilor cărora, fiindu-le frică de oameni integri și competenți, au promovat doar inși docili, ascultători, loiali, adică yesmeni. N-a prevăzut nimeni că vine un moment când nu te poți afișa în fața lumii întregi cu oameni prost pregătiți fără să știrbești prestigiul României. Așa că în viitor, când îi vom auzi că mor de dragul iubitei noastre țărișoare, ar fi bine să deschidem ochii mari și să nu le mai credem minciunile. Poate se vor învăța minte.

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

Drepturile omului – drepturile penalilor

Mai întâi o precizare asupra termenului: „penal” înseamnă în cazul de față un cetățean ca oricare altul implicat la un moment dat într-un „dosar penal”, o „faptă penală”, un „proces penal”…, expresii foarte frecvente, din care, pentru economie de timp și spațiu, s-a reținut numai „penal”. Așadar e un cuvânt obișnuit și n-ar trebui nicidecum să-i atribuim conotații supărătoare.
Apoi, nu-mi pot reține satisfacția că, după 27 ani de la Revoluție, în spațiul public discursul despre drepturile omului capătă preponderență. Din păcate, demersul politicienilor de la putere se referă cel mai adesea la drepturile penalilor, ale infractorilor și mai puțin la drepturile cetățeanului, lucrător, pensionar, student…, or oamenii cinstiți, cu respect față de lege și cutume sociale constituie regula, iar „penalii”, excepția. Cu atât mai mult cu cât doctrina social-democrată se declară apărătoare a tuturor celor fără capital, trăitori din salariu, a pensionarilor, asistaților social…, care, în cvasitotalitatea lor, nu au avut de-a face vreodată cu penitenciarul.
Firește că nimeni nu le neagă „penalilor” drepturile la o viață decentă, la o lege dreaptă, la tratament corect și egal, dar prin gestul lor, determinat uneori de sărăcie, suferință, alteori de lăcomie, bravadă sau de necunoaștere s-au situat ei înșiși înafara societății, a semenilor care-și văd de treabă și se comportă civilizat. De aceea nu pot înțelege cum o majoritate întreagă de guvernământ este preocupată aproape exclusiv de soarta lor, iar cetățeanul obișnuit, contribuabilul e bun doar de plata dărilor și a impozitelor.
Din care cel mai adesea el nu se alege cu nimic: serviciile de sănătate sunt mereu în suferință, școala a intrat în zodia incompetenților politici de care nu se poate dezbăra, șoselele proaste ne ucid cu miile în fiecare an, civilizația pătrunde cu greu la sate, iar de o bună reprezentare politică în parlament și consilii locale mai bine să nu vorbim – odată aleși, reprezentanții noștri uită de ce au fost trimiși acolo. Și nu e de azi, de ieri…
Or nu-mi amintesc ca alegătorii să le fi cerut candidaților să schimbe legislația, Codul Penal… ca să scape X, Y, Z… de pușcărie, nici ca procurorii să nu poată investiga matrapazlâcurile guvernanților, ale aleșilor, ale înalților funcționari pe motiv de imunitate ori fiindcă au fost aleși. Și, colac peste pupăză: când dau justițiarii sau presa peste un abuz al unuia dintre ei, tocmai atunci se declanșează atacurile asupra justiției: ba că intervine în jocul politic, ba că face dosare la comanda binomului, sistemului sau a serviciilor secrete…
La fel cum nu-mi amintesc să fi cerut membrii vreunui partid, sindicaliștii în campania electorală să fie trecute în programul de guvernare OUG 13 și episodul „noaptea ca hoții” sau creșterea sumei la abuzul în serviciu, în așa fel ca să scape atotputernicul Liviu Dragnea și ceilalți aflați în aceeași barcă.
Pentru ca greutatea unui astfel de demers să fie cât mai pronunțată, sunt aduse în discuție drepturile tuturor condamnaților și ale locatarilor penitenciarelor pe motiv că unii dintre ei au fost victime ale erorilor judiciare. Cică multor politicieni nevinovați, multor lideri de frunte… li s-a pus punct carierei politice prin dosare penale fără probe, dar cu spectacol de cătușe la TV în orele de vârf. Dar exemple de nevinovați nu ni se dau.
Însă este adevărat că au fost și erori, că unele procese n-au primit confirmări la CEDO, iar statul român a fost bun de plată. Numai că, justețea dosarelor penale ale procurorilor DNA, de exemplu, a fost dovedită în 92% din cazuri, o medie care ne onorează la nivel european. Ceea ce înseamnă că discuția despre drepturile penalilor a devenit unidirecțională, interesată numai și numai de salvarea de justiție a câtorva mari mahări. Dar asta n-ar recunoaște-o.
În cazurile de mai sus, generalizările nu-și au rost: Liviu Dragnea trebuie salvat din „ghearele” justiției fiindcă e mare lider PSD și nu că justițiarii mai au și rateuri, iar pentru scăparea sa nu este nevoie să fie distrus întregul sistem legislativ. Însă luptătorii pentru drepturile penalilor trebuie să fie conștienți că, așa cum schimbă ei legislația acum, la fel va fi și schimbarea schimbării, căci puterea nu e veșnică, iar dreptatea până la urmă oricum învinge.

Petru Tomegea

O vizită și o concluzie

Vizita președintelui Klaus Iohannis la Suceava a scos în evidență câteva bariere peste care politica românească nu e în stare să treacă. Deși în campania electorală de la sfârșitul anului trecut partidele și politicienii se strofocau să ne demonstreze cum vor lupta pentru impunerea normalității, după ce s-au văzut cu sacii în căruță au uitat. De demonstrat.
Mai întâi despre „neamț”: în plină campanie de presă împotrivă-i, a prins curaj să iasă în public, iar vizita la Suceava a dovedit că decizia sa e corectă. Cetățenii erau dornici să-l vadă în carne și oase pe întâiul om în stat, așa cum trebuie să se întâmple în societățile democratice: am văzut lideri nu doar europeni plimbându-se pe stradă cu familia, mergând la teatru, la biserică sau la restaurant, fără fandoseli protocolare sau, ca Vaclav Havel, Barack Obama, David Cameron… salutându-se cu trecătorii.
Liderii noștri de azi sunt dependenți de spații închise și bine controlate, de șoferi și mașini securizate, de zeci de gărzi de corp și de băi de mulțime aranjate din timp. Arareori le place să se comporte ca oameni liberi. Ce viață e asta? Or lumea de azi nu mai suportă izolarea de vulg, de cetățeni, nici bătălia oarbă pentru notorietate și imagine la televizor.
S-a spus că, în fond, președintele, neavând cine știe ce puteri executive, s-a întâlnit degeaba cu primarii și cu patronii unor firme, cu investitori, șefi de instituții, dar a nu se uita că Iohannis a transmis două mesaje, preluate de mass-media: 1. Întrucât toate guvernele au eșuat în ceea ce privește regionalizarea și descentralizarea, e nevoie ca primarii înșiși și cetățenii să și le asume, 2. Atât timp cât Bucovina, Moldova… vor fi lipsite de căi de comunicație moderne și rapide precum autostrăzile, căile ferate, n-avem nicio șansă să ajungem din urmă Europa dezvoltată.
Nimic anormal în atitudinea președintelui. Anormale au fost însă faptele unor politicieni: partidele din arcul guvernamental au interzis(?) primarilor aparținători să participe la întâlnire ca și cum, odată aleși, respectivii trebuie să-i reprezinte numai pe membrii partidului social-democrat. Ca și cum președintele României s-ar reprezenta doar pe sine și pe cei ce l-au ales, lăsându-i deoparte pe ceilalți cetățeni. Fiindcă prima declarație a sa ca șef al statului, la fel ca în toate statele democratice, la asta se referă, la reprezentarea intereselor tuturora. Așa cum ar trebui să declare (măcar) și parlamentarii, și guvernanții, și primarii, inclusiv ai PSD. Altfel e posibil ca 60% dintre cetățeni să nu fie reprezentați niciunde, ceea ce nu mai e democratic, nici constituțional.
O observație referitoare la autoritățile locale: Klaus Iohannis nu le-a cerut să i se pună covorul roșu, nici să vopsească tocmai atunci bordurile și gardurile, nici să repare drumurile… Numai că la noi munca se face în salturi ori după cum dictează șeful. Așadar nu Iohannis i-a pus la treabă, ci teama de camerele de luat vederi. Ca pe vremuri când ne vizitau tovarășul și tovarășa.
O ultimă observație: numit mereu „mutul de la Cotroceni” fiindcă nu este și el mare jucător politic precum Traian Băsescu, (și slavă Domnului că nu e!), mediile de casă fac mare caz acum de acțiunea președintelui de a cunoaște realitatea de la sursă și de a căuta sprijin cetățenesc în favoarea proiectelor sale. Înțeleg criticile mediilor PSD în felul următor: publicul trebuie să primească numai ceea ce vine de la actuala majoritate de guvernământ, iar președintele „să stea în banca lui”, „să nu se bage în seamă”, deși este o parte importantă a Executivului.
Firește că președintele, la fel ca și alți politicieni de la vârf, are destule păcate, dar, atunci când vine în numele statului român, instituțiile, partidele, autoritățile și organizațiile locale împreună cu cetățenii trebuie să manifeste, nu adulație ca pe vremuri, nu supușenie totală, ci respect și bună cuviință. Chiar și dacă ar fi protestat. Unele lucruri par a se fi învățat totuși în acești 10 ani de Uniune Europeană.

Petru Tomegea

Politicienii vor toată puterea

Or într-o societate democratică puterea se împarte echitabil între Legislativ, adică Parlament și consiliile locale, unde trebuie să-și desfășoare politicienii activitatea, Executiv, deci Guvernul care pune în execuție ceea ce stabilește Legislativul, și Justiția care restabilește echilibrul între cele două. Necazul e că prea mulți politicieni nu se omoară cu fișa postului, însă sunt într-un veșnic război cu Executivul, căruia încearcă mereu să i se substituie, și cu Justiția care n-ar trebui să le iasă din cuvânt.
De aceea sunt mulți cei ce acuză alte centre de putere ca servicii secrete românești și străine, DNA, ÎCCJ, CSM, Banca Națională, ambasade, SUA, UE, companii multinaționale, presa, deși acestea își fac treaba lor. Mai bine ori mai puțin bine, dar și-o fac. Stârnit de un jurnalist care crede că politica românească are alte centre de putere decât cele formale, Liviu Dragnea confirmă că și el are „această senzație”, iar domnia sa nu este un fitecine, ci tocmai șeful celui mai puternic partid românesc.
De unde vine „această senzație” dl Dragnea nu spune deschis, dar nu e greu de înțeles: guvernul Cioloș nu mai vrea să execute ordinele politicienilor „tari” precum domnia sa, președintele, nici atât, iar procurorii anticorupție, cică un fel de stat în stat, deschid dosare după dosare unor figuri care altădată păreau de neatins. Și bine fac, zicem noi.
De ce-or fi vrând atâția politicieni tot mai multă putere? Iată la ce concluzie am ajuns, nu sunt singurul, după aproape 27 ani de bătălii politice:
1. modelul politicianului „tare” este acela care „face totul” de tipul Ceaușescu-Iliescu-Băsescu, de aceea profesorul Constantinescu, Ion Rațiu, Corneliu Coposu… sunt scoși din grilă;
2. politicianul vrea să fie singurul care decide în România, de aceea se ia de procuratură, presă, servicii secrete, fisc, administrație, bănci, firme de asigurări…, neînțelegând că acestea nu lucrează după voința sa, ci după lege. Sau ar trebui.
3. vrea să binemerite de la națiune, chiar și atunci când se bate doar pentru interesul propriu, vrea privilegii și avantaje, crede că statul se află la dispoziția sa, deși politică înseamnă preocupare pentru buna guvernare și bunăstarea tuturora;
4. politicianul român vrea el însuși să împartă dreptatea după cum îi convine, vrea DNA și judecători la dispoziția sa;
5. el nu vrea să răspundă penal de actele sale, iar legile sunt bune numai și numai atunci când îi sunt favorabile;
6. când nu-i convine, atacă serviciile secrete, binomul SRI-DNA, a căror activitate nu ar trebui să iasă din cuvântul său. Serviciile trebuie să se ocupe numai de dușmanii săi. Nici vorbă să se apropie de afacerile personale.
A nu se înțelege că alte categorii de personaje precum oameni de afaceri, demnitari, înalți funcționari, șefi din administrație, poliție, procuratură, justiție, educație, sănătate s-ar deosebi foarte tare de politicianul nostru, drept dovadă, presa ne alimentează zi de zi cu noi fapte reprobabile. E clar că protipendada noastră s-a alcătuit după alte criterii decât în Occident, iar eforturile de a schimba macazul nu dau cine știe ce rezultate. Mai sunt și altele…
Cu așa reprezentanți, clasa politică a devenit odioasă, și-a pierdut demult stima cetățenilor, iar cu 9% cotă de simpatie populară nu se mai poate face mare brânză. Nu degeaba, după demisia de poveste a politicianului Ponta, președintele a preferat un guvern de tehnicieni. Cineva trebuie totuși să facă treabă în țara asta. Măreții noștri lideri politici au acceptat realitatea, crezând că le va fi avantajoasă, numai că degringolada a continuat, iar imaginea politicului se degradează în continuare. Se vede că încă nu s-a atins treapta cea mai de jos.
Acesta este adevăratul motiv pentru care speranțele noastre de mai bine s-au cam evaporat. Meseria de politician este urâtă în România, iar tinerii talentați o ocolesc. De aceea nici șanse de schimbare…

Petru Tomegea

Partide sub semnul dezmembrării și al confuziei

Ca niciodată după 1989, partidele noastre politice, în forma lor clasică, se destramă, transformându-se în simple vehicule de câștigare și gestionare a puterii politice mai cu seamă în interesul membrilor, pus pe primul plan, și abia apoi în acela de partid. Pe cine mai reprezintă partidele? Căci liantul de bază al lor nu mai este demult cel ideologic-doctrinar, ci imaginea și notorietatea liderului atotputinte, personajul care distribuie funcții și resurse. De demonstrat.
Își zic social-democrați, liberali, progresiști, mai mult ori mai puțin naționali, dar de strâns se strâng în jurul lui Ion Iliescu și Liviu Dragnea, al Alinei Gorghiu și al lui Vasile Blaga, al lui Gabriel Oprea și Călin Popescu-Tăriceanu… în speranța că vor fi propuși pe liste cu oarece șansă de reușită în alegerile viitoare. Ideile de bine comun, de bună guvernare sunt vehiculate doar în campanii electorale, în vremea depunerii candidaturilor.
Dar nicicând confuzia nu a fost mai adâncă: se înregistrează un schimb, un trafic extraordinar și chiar furt de candidați și membri de la un partid la altul, făcând praf orice urmă de ideologie și credibilitate. În discursul liderilor noștri, cuvinte, expresii ca oastea mea, partidul meu, poporul pesedist, oștean sau soldat conștiincios al partidului etc. sunt folosite cu emfază, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că democrația internă a devenit vorbă goală de conținut.
Așadar, în forma lor clasică, partidele au murit, locul lor fiind luat de formații aproape militarizate, de găști, cârdășii, clici, clanuri, unii le zic mafiote, în care ordinul, comanda se află la un lider sau la un grup restrâns, iar asta se întâmplă de sus până jos. Căci filialele locale și-au pierdut puterea de decizie, fiind bune doar la lipit afișe și asigurat figuranți la activități electorale. Doar liderul național face și desface, inclusiv alianțe, excluderi, alegeri, numiri…
Singura activitate urmărită cu interes este aceea de la televizor, căci politica românească nu mai are niciun farmec în parlament sau consilii locale, județene, ci în studiourile TV. Acolo se fac și se desfac alianțe, acolo se definitivează candidaturile… Ideologia, programele sunt prea plicticoase și strică ratingul. Da, munca de partid o fac demult televiziunile. Nici nu mai e nevoie de convocator, de ședințe, de teren, door-to-door fiind posibil doar la englezi. Că la noi nimeni nu se mai coboară ca Alexandru Ioan Cuza la talpa țării, la poarta țăranului, și el pe cale de dispariție.
Aceasta este principala cauză pentru care în perioada actuală de precampanie electorală nu asistăm la lansarea unor programe sau proiecte în jurul cărora să se strângă alegătorii, ci la aranjarea unor colegii docile, cu oameni ușor de manipulat, pentru diverse personaje care până acum i-au servit cu credință pe diverși lideri de partid. Din nou sunt la mare căutare cântăreți, sportivi, șefi și șefuleți cu oarece vizibilitate în spațiul public, dar de o bună reprezentare a cetățenilor nu vorbește nimeni.
În aceste condiții de degringoladă a vieții politice interne, activitatea de bună chivernisire a țării, de bună guvernare la nivel central și local e ca și inexistentă, iar cea legislativă trece din gafă în gafă, prima grijă fiind crearea de noi privilegii, a sinecurilor pe viață. Ca și cum n-ar fi fost destule cele acumulate într-un sfert de veac.
Nefiind partide adevărate, activitatea internațională a formațiunilor noastre lipsește cu desăvârșire. Comparați activitatea partidelor noastre la UE, în PE cu ochii la negocierile continue între principalele forțe politice europene, observați schimbul intens de opinii, programe, experiență, expertiză între acestea și veți descoperi că România trăiește doar prin cei câțiva europarlamentari ocupați până peste cap cu agenda zilnică a PE.
Așadar, ne aflăm în pragul unei noi campanii electorale, partidele și-au scos soldații aliniați la start, dar nu știu cu cine trebuie să se lupte și nici în ce scop. În lipsă de un obiectiv serios, partidele se vor bate între ale ca și până acum, iar alegătorii vor fi chemați să stabilească învingătorii într-un război care nu este al lor.

Petru Tomegea

Politicienii confundă bătaia de joc cu politica

Aleșii apar adesea la televizor, radio sau în presă pentru a lua pulsul vieții publice și a-i reprezenta mai bine pe cetățeni în consilii locale ori în parlament. Teoretic. Practic, vin să-și creeze imagine și notorietate în vederea adunării voturilor. Pentru a-și face rost de acestea, folosesc diverse tertipuri, între care expresii șocante, promisiuni, laude la adresa capacităților și a competențelor proprii, critici exagerate la adresa adversarilor…
Dacă s-ar opri aici, poate că percepția publică despre politicieni ar fi una aproape normală. Numai că vor cu orice preț să rămână în conștiința publică, să adune capital electoral și atunci trec la exagerări lingvistice, expresii bombastice, batjocorindu-și adversarii… Nu sunt puțini cei ce împrumută din literatură, mai cu seamă din aceea populară, expresii, locuțiuni, metafore, comparații…, doar-doar vor rămâne în mintea ascultătorilor. Astfel de ziceri sunt ușor de memorat și de reținut, iar pentru aceasta politicianul are două căi: fie învață pe de rost propoziții și chiar fraze întregi, uneori furându-le de la colegi sau imitându-i, fie le inventează ad-hoc. Căci politicianul nostru de succes, dacă nu este pontos și hâtru, priceput la cuvinte și expresii șugubăț-deșucheate, înseamnă că nu există. Veți spune că este vorba de o calitate, nu de un defect, aceasta neavând a face cu cariera politică. De analizat.
Din cât se vede, privind cu un sfert de veac în urmă, acest tip de politician a făcut carieră mai cu seamă în politica românească. Deși situația poate fi observată și în campaniile electorale ale altor țări cu sisteme democratice consacrate, firește, la o amploare mult mai mică, în penuria noastră de modele, vorbitorul dibaci și personajul bun de gură, cel mai adesea superficial, au câștigat partida în dauna profesionalismului și a competențelor.
Explicația are legătură cu tipul de presă și televiziune practicat cu succes de public în România: informația și imaginea trebuie să șocheze, să impresioneze prin ceva ca să poată fi reținută, iar atunci când conținutul nu este relevant, jurnalistul apelează nu numai la mijloacele scriitorului, ale vorbitorilor de duh, ci și ale lucrătorului de PR, ale autorilor de reclame, reținând atenția prin titluri și cuvinte bombastice. Asta în condițiile în care spațiul public românesc este unul anomic, lipsit de lege și reguli, inclusiv de reținere și bun simț.
Obișnuite de la început să câștige voturi prin aceste tertipuri, vedetele noastre politice, în marea lor majoritate, nu s-au mai concentrat pe programe și proiecte, nici pe politici publice, de aceea reprezentativitatea a căzut în derizoriu. Tot de aceea, activitatea Legislativului, fie național, fie local, are de suferit: legi care încearcă să reglementeze domenii secundare dar de interes de partid sau personal, cu numeroase greșeli, unele voite, altele nu, sunt întoarse de CCR sau declarate complet neconstituționale, iar decizii discutabile ale executivelor sunt anulate de instanțe… Vezi legea alegerii primarilor într-un singur tur, legea defăimării, legea dării în plată… Ceea ce numai a competență și profesionalism nu miroase.
Or o guvernare competentă, profesionistă nu are legătură cu ceea ce se întâmplă actualmente în presă și la televizor. Partidele își trimit oamenii de influență și activiștii în studiouri seară de seară unde, în loc de analize aplicate pe idei, propuneri, programe…, își batjocoresc adversarii, le dresează procese de intenție, ca apoi să-i poată desființa politic. Multe astfel de discursuri pătrund și în parlament și-n consilii locale, ceea ce a dus pierderea încrederii, la deteriorarea fără precedent a imaginii clasei politice.
Președintele Iohannis și-a câștigat mandatul cu un slogan categoric: „un altfel de politică!” Dar până acum foarte puțini politicieni au ținut cont de cerințele societății de a schimba macazul, iar alegerile se apropie cu pași repezi, demonstrând că timpul schimbării va fi amânat sine die.

Petru Tomegea

Pe cine mai reprezintă Parlamentul României?

Toate cărțile de științe politice susțin că Parlamentul este instituția principală a democrației, reprezentantul tuturor cetățenilor (art. 61) și depozitarul suveranității, al independenței naționale, iar Constituția îi stabilește cu mare claritate atribuțiile și îndatoririle. Ceea ce înseamnă că fiecare act legislativ trebuie să-și aibă legitimitatea în votul popular, în nevoia tuturora de a trăi în libertate, demnitate, bunăstare și siguranță.
Câștigând mandatul într-o circumscripție, deputatul și senatorul sunt obligați să țină cont în actul de legiferare de dorințele, păsurile și posibilitățile nu numai ale celor ce le-au dat votul, ci și ale celorlalți, iar pe parcursul întregului mandat au datoria să ia pulsul vieții publice mereu pentru a ști în fiecare moment ce vor cetățenii. Cu alte cuvinte, piața publică, strada, satul le dictează demersurile legislative.
Numai că, după ce primesc votul de încredere, parlamentarii noștri uită să mai stea de vorbă cu oamenii sau, din jilțurile lor confortabile, nu mai vor să se amestece cu vulgul, cu opinca, plutind în sfere foarte înalte, acolo unde se împarte banul public și se fac jocurile politice. Asta ca opinie generală, fiindcă, spre cinstea lor, se află încă mulți care-și fac datoria cu cinste și corectitudine.
Dacă în cei 26 ani scurși de la revoluție între reprezentanții aleși și electorat nu s-au înregistrat conflicte majore, deși nemulțumirile cetățenilor au existat cu prisosință, iată că tragedia de la colectiv a generat revolte uriașe care au dus la răsturnarea majorității de guvernământ și a Guvernului Ponta. Și aici nu poate fi vorba de scenarii puse în operă de Iohannis și servicii secrete, nici de exerciții de manipulare a maselor în faza cea mai acută: protestele au fost conștient asumate de peste 50 000 de demonstranți. Nu i-a scos nimeni cu forța în stradă. În plus, nu-mi amintesc participări de asemenea amploare nici măcar când forțele politice le-au adresat chemări.
Nu. Guvernul Ponta n-a căzut fiindcă și-a vrut președintele „guvernul său”, ci fiindcă se umpluse paharul. Ca drept dovadă nivelul critic de încredere de care mai beneficiază parlamentul, aprox. 10%, instituție aflată cu totul în derizoriu după votarea unor legi numai și numai în propriul interes: pensii și indemnizații speciale numai pentru ei înșiși. Ca și cum n-ar fi avut destule privilegii.
Or gestul lor plin de cinism a născut întrebarea din titlu la care sunt posibile două răspunsuri.
1.Vechea majoritate de guvernământ a rămas pe vechile poziții și, prinzând momentul favorabil cu sărbători, concentrare pe buget, și-a mărit în dispreț față de poporeni salariile și pensiile în ideea că foarte mulți dintre aleși nu vor mai prinde vreun mandat. Același lucru e valabil și pentru mulți primari, președinți de consilii județene.
2. Pe față, majoritatea sus-zisă votează Guvernul tehnocrat al lui Cioloș, dar pe din dos îi pune bețe în roate: votează toate legile cu câștiguri salariale pentru parlamentari și aleși locali, aprobă ridicarea salariului minim de la 1050 lei la 1200, micșorând în dispreț față de cutuma universală raportul de 1 / 5,5 între salariul minim și acela maxim. În dispreț deoarece salariul mediu în România este de-abia 2415 lei, iar numărul celor ce-l depășesc este nesemnificativ. Ceea ce miroase de departe a de-motivarea muncii.
Fără să-și dea seama că gestul celor dedulciți la butoiul cu miere al bugetului public le va diminua drastic viitorul politic, partidele, cu excepția PNL, și-au votat legea pensiilor speciale, punând în foarte mare dificultate și viitorul propriilor formațiuni. Percepute ca „aceeași mizerie”, partidele aveau nevoie ca de aer să găsească o cale sinceră de întoarcere la popor, dar lăcomia și cinismul incalificabil al actualei majorități nu le vor permite.
Lovitura cea mai grea o pot primi parlamentarii și partidele din partea guvernului de tehnocrați: în caz de reușită, și până acum calculul șanselor lui Dacian Cioloș este optimist, partidele vor intra într-o lungă agonie și anul electoral 2016 le-ar putea fi fatal. Iar posibilitatea să se nască noi formațiuni mi se pare nedemnă de luat în seamă devreme ce deja funcționează un sistem de guvernare bipartid.

Petru Tomegea

Noi jucători politici în 2015 – partidele balama

În spațiul public s-a auzit un oftat de ușurare după alegerile din 2014: numărul partidelor câștigătoare în alegeri se diminuase, iar consolidarea celor două forțe politice proeminente, PSD pe partea stângă și PNL pe partea dreaptă, părea să simplifice bătălia politică, să limiteze jocul politicianist la mai multe capete.
Numai că dorințele analiștilor și ale comentatorilor nu coincid cu obișnuințele ultimilor 25 ani de democrație originală: destui politicieni priveau cu jind la situația celor două partide rămase agățate de PSD, adică UNPR și PC, salvate ca și altădată pe listele electorale ale social-democraților. De ce? Fiindcă împreună cu UDMR aveau uneori o putere mai mare decât a partidului-mamă(?) sau tată(?).

Cu ce s-au ocupat partidele mici?

Asta nu vrea să însemne neapărat că dacă ar exista doar două formațiuni politice mari n-ar fi posibile jocuri și manevre, dar măcar în această situație reprezentativitatea celor ce le-au dat votul ar fi cât de cât păstrată. Căci nu pot uita situațiile când una s-a votat și alta s-a întâmplat după: în 1998 PD-ul lui Petre Roman provoacă demiterea guvernului Ciorbea, în 2004, PUR-ul lui Voiculescu scoate PSD de la masa negocierii pentru Palatul Victoria și aduce la putere Guvernul Tăriceanu, iar în 2012 UNPR, PC și UDMR pun umărul la demolarea guvernelor Boc – Ungureanu, înscăunându-l prim-ministru pe Victor Ponta.
Ei bine, tocmai importanța și rolul care li s-au dat unor asemenea formațiuni pare să fie stimulentul principal în 2015, anul când sunt anunțate cu surle și trâmbițe noi creații partinice. Trăsătura lor comună este aceea că se vor construi în jurul unor lideri puternici și mai puțin al unor platforme politice: unul cu efective smulse din PSD de către Mircea Geoană și Marian Vanghelie, altul anunțat încă din campania prezidențială de europarlamentarul Monica Macovei, altul în jurul lui Nicușor Dan, eternul candidat la ceva, susținut de câteva organizații civice bucureștene… Vor mai fi fiind și altele.

Ori președinte de partid, ori nimic

În consecință, ca alegător, am dreptul să mă întreb: e săracă oferta partidelor deja existente în România sau liderii enunțați mai sus vor ei înșiși să aibă „oastea” proprie care să le permită statutul de jucător? Nu intrăm în detalii ideologic-doctrinare, dar analizând actualul eșichier politic se impune o observație: sunt bine reprezentate mai toate laturile, stânga, centru, dreapta, în măsura în care acceptăm că partidele mai țin cont de identitate ideologică.
Or această tendință de personalizare a vieții și deciziei politice nu a fost încă stăvilită din 1989 încoace, astfel că, în loc de mișcări politice, de partide puternice, am avut un fel de grupări, unii le zic găști, de aderenți la remorca unui anume personaj, un fel de jupân care împarte posturi și funcții în eventualitatea câștigării alegerilor. Singurul criteriu? Nu competența, nu profesionalismul, ci loialitatea.

O revizuire mereu amânată

Așadar schimbarea încă nu va veni în 2015, iar restrângerea tendințelor centrifuge se amână. Vom avea ce am mai avut: sursele principale ale fragmentărilor recente au fost PDL din care Elena Udrea și Traian Băsescu au rupt PMP, apoi PNL până la constituirea grupării Tăriceanu cu al său imposibil de înregistrat PLR. Se pregătește acum spargerea monopolului social-democrat și satisfacerea poftei de putere a tandemului Geoană – Vanghelie.
Din ce bazin electoral își va extrage membrii viitorul partid al Monicăi Macovei? Evident din actualul PMP ajuns în sondaje la 3%, partid care se declarase cândva mare apărător a Justiției și al justițiarismului românesc, și dintre susținătorii unor organizații civice cu obiective asemănătoare.

De exemplu

Ce șanse au noile formațiuni anunțate? Foarte mici, iar lecția PMP ar putea fi pilduitoare: această formațiune a avut alături Fundația Mișcării Populare, foarte activă în spațiul mediatic, are parlamentari, primari și consilieri locali, are susținători importanți printre intelectuali, politicieni ca Traian Băsescu, are de partea sa jurnaliști și formatori de opinii ai unor televiziuni și, cu toate acestea, evoluția sa este sub semnul întrebării.

Petru Tomegea

Cum am votat noi pe unul căzut ca prostul

Gheorghe Ștefan, actualul primar al Municipiului Piatra Neamț, a căpătat notorietate ca patron al echipei nemțene de futbol, Ceahlăul, ceea ce i-a permis, ca și altora, nu puțini, să facă pasul spre politică, devenind primar și lider de partid. Ales și răsales. E cunoscut mai bine ca Pinalti, având porecla înregistrată la OSIM. Au stârnit adesea curiozitatea, uneori și deliciul presei, afacerile cu terenuri, cu Transelectrica, iar acum, după ani buni de anchete, este arestat provizoriu în dosarul Microsoft.

Cine sunt aleșii?

Cătălin Dancu este avocatul lui Gheorghe Ștefan și, presupun, îl cunoaște foarte bine, căci își permite să i se adreseze astfel: „Eu cred că Ștefan a căzut ca prostul. Cred că relaţiile de prietenie şi anturajul lui îl generează în această discuţie a computerelor. Este ageamiu total. Nu avea ce să discute el de licențe IT, de software”. Să înțelegem că putea fi mai inteligent, mai șmecher pentru a nu fi „generat”(!) în acest dosar și a fenta Justiția așa cum au făcut-o destui până acum?
Firește, în speța avocatului Cătălin Dancu sunt conștient că ar putea fi vorba de intenție de victimizare a clientului său ori încercare de obținere a unor circumstanțe atenuante. Dar, oricât ai apăra o astfel de soluție, nu-ți poți discredita clientul în spațiul public, făcându-l „prost” fără să te bazezi pe o evaluare oricât de superficială. Mai adăugați și alte zeci de politicieni calificați altădată ca proști, duși cu capul, analfabeți, fără minte, dobitoci, tembeli, primitivi…

Două întrebări retorice

În consecință, am dreptul să-mi pun câteva întrebări: câți sunt „căzuți ca proștii” între politicieni, demnitari și funcționari publici? Câți oameni politici și de afaceri și-au acumulat pe merit diplomele și averile? Nu cumva din această pricină bunăstarea tuturor românilor rămâne mereu un deziderat, iar sărăcia nu are leac?
Și apoi, cum de au votat pietrenii pe unul „ căzut ca prostul”? Tocmai la Piatra Neamț, oraș frumos, supranumit cândva „Perla Moldovei”? Sau, prin extensie, cum de au votat alegătorii niște „proști” în fruntea altor primării ori în organe reprezentative și mai înalte? Cum de e posibil așa ceva în democrația noastră?

Au și alții proștii lor, dar asta nu ne încălzește

Ei bine, iată că e posibil. Nu voi face apel, însă, la literatură sau la istorie, mai nouă ori mai veche, pentru a demonstra că aleși bântuiți de prostie au fost și la noi, și la alții, încât nu trebuie să ne simțim în inferioritate decât de numărul mai mare în funcție de perioadă, de condiții de viață și civilizație.
Se spune că de vină ar fi întotdeauna alegerile. Oricât de democratice, oricât de corecte, au mereu aceleași limite: cetățenii nu pot vota decât pe unul dintre cei ce își depun candidatura, iar dreptul de a candida îl are orice cetățean, de la academician la absolventul de 4 clase primare. Și mai trebuie să observ un lucru deloc lipsit de importanță: de foarte multe ori, cetățeni simpli, cinstiți, harnici, cu simț gospodăresc, reușesc să fie mai buni primari, mai buni consilieri decât alții cu diplome grele. E clar că diploma nu e o condiție, nici o garanție 100% a reușitei.

Oameni cu carte?

Căci la fel au căzut ca „proștii” și alții în dosarele deschise de Justiție, indiferent de școlile absolvite. Închei cu o concluzie deloc roz pentru clasa noastră politică și a îmbogățiților: proasta guvernare, sărăcia, lipsa unei viziuni clare pentru viitorul României… i se datorează cu vârf și îndesat.
Din pricina diriguitorilor țara nu beneficiază de programe de dezvoltare economică, din pricina lor nu avem educație, sănătate și administrație la nivel european, din cauza lor România e lăsată mereu deoparte când e vorba de admiterea în spațiul Schengen sau de participarea la luarea deciziilor politice importante ale Uniunii.
Veți spune că e ușor de acuzat pe alții, când vina e împărțită. Adevărat. Nu doar „clasa politică” a fost iresponsabilă, ci și cei ce au creditat-o prin vot. Dar posibilitatea de a găsi candidatul perfect este mică: valoarea candidaților nu se poate ridica deasupra societății înseși decât în mod excepțional, iar selecția candidaților prin examene, probe, înafara cadrului legal, e neconstituțională. Singura șansă e votul inteligent, cu ochii deschiși, cu mintea limpede. Și cu proverbul: „Nu toate muștele fac miere”.

Petru Tomegea