SOS Senatul

Între toate instituțiile statului de drept și ale democrației, Senatul României a pătimit cel mai mult. Înființat conform Convenției de la Paris din 1858 și adoptat prin plebiscit de Alexandru Ioan Cuza, modernizat prin Constituția promulgată de Carol I în 1866, Senatul a fost văzut de Stalin ca principala piedică în atingerea scopurilor sale imperial(ist)e și de supunere a României.
Simbolizând unitatea națională și independența teritorială prin caracterul reprezentativ al aleșilor, prima grijă a cotropitorului sovietic după ocuparea României și încălcarea armistițiului, a tuturor legilor universale de cobeligeranță a fost să reducă Senatul la tăcere până în 17 iunie 1946, când, prin ordinul(!) prim ministrului Petru Groza, coada sa de topor, a fost desființat. Nu prin referendum, așa cum ar fi cerut o cutumă democratică, ci prin dictat.

Cine hotărăște destinele României?

Acum pericolul de desființare a Senatului nu mai vine din exterior, România de azi, din câte știm, nemaiaflându-se sub ocupația nimănui, căci trupele sovietice „prietene” s-au retras câine-câinește în 1958. Iar, dacă niște conducători lași, trădători și neputincioși vor fi făcut legăminte de supunere fără știrea noastră, a poporenilor, și țin ascuns acest lucru, asta înseamnă că țara noastră nici nu mai merită să fie subiect de drept internațional.
Care sunt argumentele actuale ale desființării Senatului? 1. Economii la bugetul statului; 2. Simplificarea procesului legislativ; 3. Și așa unele prerogative parlamentare vor fi cedate Parlamentului European și CE. 4. Asta a hotărât poporul la referendumul din 2009. A se ține cont și de poziția președintelui care s-a văzut suspendat de două ori de către Parlament, iar o singură cameră este mai ușor de manevrat decât două. Manevre cu duiumul la care am asistat în anii celor două mandate.

Demonstrație

Să le luăm pe rând: 1. Economii la bugetul statului se pot face doar diminuându-se numărul parlamentarilor, ceea ce deja este prevăzut în proiectul de revizuire a Constituției. 2. Simplificarea procesului legislativ nu se poate face decât în dauna calității, două minți, două lecturi (și două filtre) fiind mai sigure și mai eficiente decât una singură.
Din păcate, temerile constituționaliștilor din 1991 s-au dovedit îndreptățite: cel mai mare pericol care paște democrația românească rămâne probabil pentru o lungă bucată de vreme ceaușismul, excesele autoritariste și chiar absolutiste, ceea ce înseamnă că slăbirea puterii organului suveran al Puterii în România în acest moment ar fi o greșeală uriașă pentru care viitorul nu ne va ierta. Deoarece desființarea Senatului va duce automat la slăbirea parlamentarismului românesc.

Corectitudine până la capăt

3. Este adevărat că unele prerogative ale suveranității vor fi cedate PE și CE, dar ele trebuie dublate de Parlamentul României, așa cum fac toate celelalte țări membre ale Uniunii Europene, care nu s-au apucat să-și demoleze propriile parlamente sau părți ale acestora după ce s-a hotărât de comun acord cedarea unor prerogative către UE.
4. Cât despre referendumul din 2009, e bine să-i reamintim dlui Traian Băsescu un lucru: referendumul a fost pus să dubleze alegerile prezidențiale din 2009 pentru ca să-i maximizeze șansele. I-a creat o aură de salvator al poporului, poziția sa fiind întărită și de păstrarea statu-quo-ului. Analizând rezultatele respectivei campanii, se vede cu claritate că fără voturile aduse de referendum și de Ambasada României din Paris, dl Băsescu se ocupa cu totul altceva astăzi.

Și apoi mai trebuie discutate și forma, dar și conținutul celor două întrebări fiindcă cele din 2009 au fost manipulatoare: în orice țară și în orice situație răspunsurile ar fi fost aceleași. Evident că cetățenii vor răspunde că preferă varianta mai simplă și mai ieftină.

Cine vrea să păcălească poporul?

Pentru a fi corecți cu înaintașii și cu noi înșine, întrebarea ar trebui să fie la subiect: 1. Sunteți de acord cu desființarea Senatului în condițiile în care legile vor fi mai proaste? Și apoi, fiindcă inițiativa aparține președintelui în exercițiu, a doua întrebare ar trebui să se refere la legitimitatea și responsabilitatea acestuia după un referendum pierdut.
Fiindcă, dacă întrebările ar fi fost puse cu responsabilitate și corectitudine de la început, dacă poporenilor li s-ar fi explicat consecințele unui ipotetic „da”, iar explicațiile ar fi ajuns și la urechile ultimului sătean sau locuitor al cartierelor mărginașe, ar fi pierit multora pofta de a se juca cu destinele României.

Petru Tomegea

Nici circul politic nu mai e ce-a fost

Abia scăpaţi din noaptea totalitarismului, priveam cu nesaţ la TV zi şi noapte spectacolul oferit de dezbaterile CPUN, un fel de parlament alcătuit 50% din FSN şi alte 50% din câte 3 reprezentanţi ai partidelor născute în focul acelor zile. Ochii însă ne erau aţintiţi spre legendarele figuri de politicieni interbelici, retorica şi gestica lor reuşind să lege cumva firul rupt al politicii româneşti de peste 45 ani.
Se regăseau acolo in nuce mai toate ideologiile de pe mapamond, mai toate curentele politice europene, dar şi destui şefi din varii sectoare economico-sociale, avocaţi, medici, profesori, „experţi” ai Securităţii şi ai Academiei PCR Ştefan Gheorghiu, mai toţi aduşi acolo de revoluţionari ca Brucan, Marţian, Iliescu. Cum a fost posibil? Simplu: personalităţile remarcabile ale politicii, gazetăriei, ştiinţei şi culturii făceau parte din structurile fostei securităţi, iar FSN nu avea încredere în partidele istorice.

Ce este circul politic?

E o combinaţie între actori, saltimbanci, măscărici şi politicieni devenită fenomen de masă cu sprijinul mass-media. De la ei au deprins românii să facă politică, fostele şcoli de partid dovedindu-şi repede inutilitatea. Principalii actanţi politici ai vremii au observat că imaginea publică, notorietatea se pot consacra prin intermediul câtorva gesturi şi fraze bine meşteşugite, de dorit cu încărcătură comic-beletristică, uşor de reţinut, încât era foarte greu de deosebit actorul de politician.
Notorie este existenţa, unică pe mapamond, a unui partid parlamentar din mantaua lui Caragiale, numit „liber-schimbist” cu destui adepţi şi chiar cu oarece rezultate. Căci la început circul politic a fost axat pe clovnerie-oratorie, mai toţi fiind mari meşteri la împerecheri de cuvinte şi sensuri care de care mai deocheate.

Fiind artă şi ştiinţă, politica ar fi trebuit învăţată

Privind fără mânie şi fără părtinire acele vremuri, e uşor de priceput că principiile şi doctrinele politice stârneau oroare, iar cei câţiva practicanţi erau repede taxaţi pentru vorbăria lor păsărească pe care nu o înţelegea poporul, aceasta fiind prima fază a politicii noastre de masă.
În absenţa unei adevărate elite credibile şi modelatoare, în condiţiile în care cei câţiva politicieni cu ceva activitate interbelică precum seniorul Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu erau desfiinţaţi, diabolizaţi, politicienii, buni, răi, aveau de gestionat treburile interne şi externe ale ţării.
Nefiind timp de carte, nici de studii politice, cu o şcoală politică nici azi prea răsărită, circul şi politicienii panglicari au continuat a face carieră, în timp ce politicienii şcoliţi cu greu prind un loc în colegii, consilii. Pe deasupra, beştelirea cărturarilor continuă de la cel mai înalt nivel.

Circul a început să plictisească

Necazul e că după două decenii de politici publice improvizate, de circ, vorbărie şi spectacole vetuste cu băi de mulţime aranjate pe bani, în sfârşit românii par să-şi dorească altceva, sau cel puţin aşa arată cele câteva sondaje. A nu se uita că rezultatele proaste ale guvernărilor recente au scos lumea în stradă, provocând demiterea a două executive.
Între timp, vechii actori au devenit cabotini. Neştiind să facă altfel de politică, se iluzionează cu succese facile: în loc să explice situaţia-limită în care s-a ajuns, îşi acuză adversarii, încercând să-i linşeze mediatic; în loc să-şi recunoască spăsiţi vinovăţia ca să câştige capital electoral fie şi prin victimizare, ies în faţa mulţimilor cu ameninţări la adresa celor de altă părere. Pentru că le lipsesc lăudătorii, îşi ridică singuri osanale.

Circul şi urnele

Azi circul politic a căpătat efecte hilare, fără a mai aduce cine ştie ce avantaje la urne. Merge mână în mână cu incompetenţa, provocând sărăcie şi daune nu doar morale greu de acoperit. În plus, amestecând în bătălia politica românească, de o parte ori de alta, tot felul de personalităţi ale UE şi organizaţii partizane occidentale, politicienii noştri vor pierde întâietatea în propria ţară, iar centrele de decizie se vor muta, ca în alte vremuri zbuciumate ale istoriei, în afara graniţelor.
În aceste condiţii, Parlamentul îşi va pierde din suveranitate, şi asta nu neapărat din pricina integrării mai strânse în UE, ci pur şi simplu din lipsa competenţelor şi a profesionalismului.

Petru Tomegea

Cine a scos democraţia în stradă

Dacă n-ar fi ieşit mulţimile revoltate în stradă, n-am fi văzut cât de jos poate coborî omul politic dedulcit la mierea Puterii. Nu şi-ar recunoaşte un dram de vinovăţie, să-l pici cu lumânarea, semn că vremea vindecării societăţii româneşti încă n-a sosit. Ba caută cu înfrigurare vinovaţi la adversari, de nu, îi fabrică, sau învinovăţeşte toată suflarea politică postdecembristă şi dezastruoasa moştenire. Starea asta de spirit am mai trăit-o imediat după ’89.
Situaţia politică actuală însă nu are ascunzişuri, e una simplă, clară ca bună ziua, iar istoria o consemnează de mii de ani: sătulă de opresiune, rămasă fără speranţă, populaţia se revoltă împotriva înfăptuitorilor, nu a altora. Cine sunt înfăptuitorii? Priviţi pancartele şi ascultaţi sloganele: înalţi demnitari ai statului român, în ordinea frecvenţei, preşedintele Traian Băsescu, primul ministru Emil Boc, ministrul Dezvoltării Elena Udrea, preşedinta Camerei Deputaţilor Roberta Anastase. Lor li se adaugă partidele din arcul guvernamental PDL, UNPR şi UDMR, instituţiile statului Preşedinţie, Guvern, Parlament, Jandarmerie etc.

Vinovaţi în iarna protestelor

Numele scandate coincid cu autorii degringoladei politice şi economice, cu principalii capi ai regimului actual, percepuţi de protestatari ca vinovaţi pentru scăderea nivelului de trai, deficitul de democraţie, deficienţele din sănătate, educaţie, justiţie. Toată lumea ştie cauza protestelor, fiecare a aflat pe pielea lui cine a făcut legea, cine i-a tăiat salariul, pensia, toată lumea înţelege perfect de ce nu sunt bani, toţi în afară de liderii Puterii. Doar ei se fac a nu şti.
Însă cei ce au ieşit împotriva Puterii n-au aruncat niciodată vina asupra întregii clase politice, ci asupra lui Băsescu. El l-a demis brutal şi în direct pe Arafat, ca apoi, după penibila îngenunchiere a acestuia, oprobriul aruncat asupra preşedintelui să se extindă prin contaminare asupra tuturor oamenilor săi.

Ultima manipulare

Pancartele cu învinovăţirea întregii clase politice, a întregului sistem, cu „PDL = USL, aceeaşi mizerie” etc. demască serviciile de manipulare folosite până în ultimul ceas. Or pe participanţii la revolte nu-i poţi prosti în faţă. Nu Opoziţia i-a guvernat prost, ci PDL. Nu Crin a fost preşedinte, ci Băsescu. Nu Ponta a fost prim ministru, ci Boc.
Se cuvine o incursiune în trecutul apropiat: până la alegerile din 2008, salariile şi pensiile au tot crescut sau măcar au ţinut pasul cu inflaţia. Neştiind să stimuleze economia, agricultura, industria, nefiind în stare să dea peste mână clientelei politice, Executivul actual, în bezmeticia sa, n-a găsit altă cale decât sărăcirea populaţiei.

Bogaţi pe spatele necăjiţilor

Poate că lucrurile rămâneau aşa, dacă în ultima vreme îmbogăţiţii din afaceri cu statul n-ar fi sfidat bunul simţ, iar diriguitori ipocriţi şi cinici n-ar fi început să se laude cu curbele de sacrificiu pe talpa ţării, dând România ca exemplu pentru Uniunea Europeană, Grecia, Italia, Spania, Irlanda unde nimeni nu s-a atins de salarii şi pensii, iar veniturile sunt de 4-10 ori mai mari decât ale noastre.
Nu se pot prevala nici de necunoaştere, ca în cazul infractorilor ordinari. Institutele de sondare a opiniei publice, Comisia Naţională de Statistică, comisiile guvernamentale de diagnoză şi prognoză, mass-media erau conştiente că sărăcia, nedreptatea, deficitul de democraţie, guvernarea catastrofică vor genera explozie socială.

Democraţie = Putere şi Opoziţie

Opoziţia a atras atenţia de nenumărate ori prin moţiuni simple şi de cenzură, dar corecţiile sistemice pe care le face orice guvern conştient că până la urmă va da seamă nu s-au produs. Din contra, Puterea a devenit tot mai arogantă, concentrându-se pe strangularea instituţiilor democratice: Parlamentul a ajuns la mâna unei coaliţii pe care n-a votat-o electoratul, în plus, adoptă legi discreţionar şi fără cvorum, principalele sindicate au fost decapitate şi învrăjbite, iar liderii Opoziţiei, înlăturaţi de la dialog şi batjocoriţi.
Guvernul execută fără crâcnire ordinele primite fie de la Cotroceni, fie de la FMI. Concomitent, s-a lovit în presa de Opoziţie şi în societatea civilă, s-a încercat discreditarea vocilor critice la adresa regimului, iar ameninţările împotriva lor erau exprimate în direct. Or în nici o ţară europeană abuzarea libertăţilor şi a democraţiei n-a ajuns până aici.

Petru Tomegea

Nu râdeţi de nord-coreeni!

Să nu ne pice râsu-n sân!
Nu mi-am închipuit vreodată că mediile autohtone debordează de profesionalism şi decenţă, dar să pufneşti în râs, să faci băşcălie de lamentaţiile colective ale coreenilor rămaşi orfani de tătuc mi se pare o culme a nesimţirii şi a neghiobiei.

Două lucruri trebuie spuse răspicat:

1. coreenii s-au comportat „normal” la moartea liderului lor, un fel de monarh bolşevic absolut, cu aproape nimic deosebit de Lenin, Stalin, Mao Tze dun, Ceauşescu… Normalitatea lor însă ţine de gradul de emancipare socială şi de educaţie (civică), or, în afară de cultul primitiv al personalităţii, şcoala şi societatea lor nu pregătesc decât modele de proletari supuşi, docili, care-şi venerează conducătorii;
2. dacă noi am scăpat cum-necum de un dictator nu înseamnă că am scuturat cu totul jugul tiraniei şi că ne-am vindecat definitiv de totalitarisme, nici că civismul românesc a pătruns în cătune şi în fostele cartiere lumpenproletare. Sunt adevărate uzine orwelliene de locuit, în fapt, mahalale sordide, sclipitoare acum de sărbători, dar cu mult sub bunul simţ al celor antebelice. Sunt acestea mai puţin manipulabile? Cu cât mai puţin?

Ce am fost şi ce-am ajuns?

Că nu ne-am despărţit definitiv de comunism şi de mantaua tătucului se vede din discursurile lemnoase ale dlor Băsescu şi Boc de sărbători, ovaţionate vivace de noua generaţie de aplaudaci de partid şi de stat. Dar de corul mereu în creştere al nostalgicilor după salamul cu soia, adevărată emblemă a epocii de aur, sau de bocetele aniversare la mormintele tovarăşului şi al tovarăşei ce ziceţi? Adăugaţi şi mesajele postacilor sârguincioşi, râvnitori la statutul de poet fruntaş de curte.
Stăm noi mai bine la capitolul demnitate şi mândrie naţională? Să fim serioşi. Nu sunt atât de sigur că bieţii coreeni şi-ar vinde sufletul şi votul pe-o tigaie, un pet de ulei şi-o pungă de făină. Nici că şi-ar jecmăni conaţionalii odată ajunşi în funcţii înalte. Încă nu au conturi offshore în care să-şi mute averea ţării, iar la hoţie şi ipocrizie îi întrecem de departe.

Ordnung und disziplin

Diferă totalmente opţiunile noastre majoritare de ale lor? Cel mai votat partid român ar fi ipoteticul PCD (Partidul Care Dă), căci cu ideologiile şi programele electorale mulţimile noastre nu se încurcă. Din toate sondajele rezultă încrederea că doar milităria şi pumnul de fier mai pot face „ordine şi disciplină” în România. Ceea ce, să recunoaştem, nord-coreenii au cu prisosinţă.
Stăm mai bine cu democraţia şi statul de drept? Putem vorbi de principiul separaţiei puterilor fără să punem ochii în pământ? Avem o economie atât de înfloritoare şi-o industrie atât de performantă, beneficiem de instituţii şcolare şi de sănătate aşa de grozave, că ne strigăm fericirea de a avea mari diriguitori?

Dinastii comuniste

Râdem că primii lor secretari de partid comunist, patriarhii roşii, şi-au instaurat dinastii la tron şi că urmaşii lor le moştenesc posturile. Cât a lipsit ca Nicu Ceauşescu să ne „conducă destinele spre comunism în zbor”? Nu cumva fenomenul ne bântuie în continuare mai ceva ca flacăra violet?
Nu e zi ca presa să nu ni-i arate cu degetul pe fiii de bani gata: nu s-au omorât ei cu cartea, dar ocupă posturi atât de importante, încât îţi stă graiul. Cumpărăturile şi le fac la Paris şi Londra, se grozăvesc cu limuzinele lor scumpe, iar cluburile selecte, adică de fiţe, din Capitală sunt locul lor de muncă. Nu degeaba tinerii valoroşi o taie din ţară, neputând accepta ca loazele să se folosească, ori chiar să-şi bată joc de ştiinţa lor de carte.

Aroganţă şi analfabetism

Dar cu bunăstarea, standardele de viaţă şi civilizaţie, cu analfabetismul, cu media de vârstă stăm mai bine? Cu cât? Aflaţi la coada Europei, nu ştiu cine are chef să se împăuneze cu nivelul cel mai de jos al vieţii şi al mediei de vârstă.
Râdem cu nonşalanţă de nord-coreeni, dar nu ne dăm seama că şansele de emancipare ne scad pe zi ce trece, nici că posibilitatea de a ieşi din această situaţie – limită diminuează. Ţările dezvoltate au şi ele necazurile lor, devin tot mai egoiste, UE abia se mai ţine, iar lipsa de perspectivă, de profesionalism a factorului politic intern nu permite aşteptări optimiste.
Şi atunci de unde atâta aroganţă? Te pomeneşti că ni se trage de la „spir(i)tul şi magia” Crăciunului.

Petru Tomegea