Soluția finală

Din 2016 încoace, politicienii majorității de guvernământ sunt în căutarea unei soluții finale în conflictul lor cu Opoziția, cu amenințarea străzii, a diasporei și cu justiția, apoi și cu MCV, și cu Rezoluția PE, iar această soluție n-a putut fi aplicată fiindcă nu coincide cu dorința celei mai mari părți a cetățenilor și nici cu legile în vigoare. Poporenii, sătui de atâta bătălie oarbă cu justiția, au și ei o variantă a soluției finale, alta decât a PSD.
Imediat după instalarea la Palatul Victoria s-a considerat că soluția finală este OUG 13 prin care o serie de lideri ar fi scăpat de dosare penale, ar fi îngenuncheat astfel justiția și guvernarea ar fi decurs fără a mai ține cont de legi, de corupție și hoție, într-o devălmășie totală a oamenilor cinstiți și onorabili cu delincvenții. S-a dorit atunci, se dorește și acum, ca societatea să nu mai poată controla și sancționa corupția atotcuprinzătoare, afacerile necinstite cu statul și jecmănirea bugetelor publice, iar actuala majoritate să se eternizeze la guvernare.
Această soluție finală, însă, a intrat în conflict cu tratatele de aderare la UE și cu aliații noștri, cu toții apărători ai statului de drept, ai domniei legii, de aceea pentru prima dată puterea politică a considerat că locul României nu mai este în UE și s-a pronunțat cuvântul Roexit. Inițiativa ieșirii din UE a apărut ca o consecință firească a lipsei unor programe economice și sociale serioase, a lipsei interesului pentru reformarea justiției în favoarea tuturor cetățenilor. S-a adăugat și presingul uriaș determinat de exodul forței de muncă spre țările dezvoltate ale UE și de depopularea României, aflată într-o stare critică. De aici recrudescența suveranismului și a naționalismelor.
Pentru că primele două guverne nu și-au asumat această evoluție spre politizarea completă a justiției și revenirea la un regim discreționar, au fost demise, stârnind oprobriul cetățenilor și stupoarea mediilor internaționale, dar căutările pentru soluția finală au devenit și mai asidue. Simțind pericolul, diaspora și partea conștientă a societății românești au declanșat proteste pe 10 august, iar puterea le-a dat o lecție descurajatoare: gaze, tunuri cu apă și, ce e foarte grav, maltratarea oamenilor pașnici, cu mâinile sus, a bătrânilor și a copiilor. A fost semnalul că nu e de glumă cu voința spre autarhie, spre un regim de mână forte a actualei puteri politice.
Ba chiar au descoperit o ideologie numai bună pentru soluția finală, permițându-le și o oarecare legitimare publică: iliberalismul, fondat din aceleași motive de premierul Ungariei, Viktor Orban, cu patru ani în urmă și, culmea! tot în România. Pe scurt, semnificația iliberalismului este că, odată alegerile câștigate, majoritatea are dreptul să facă ce vrea la guvernare, fără a ține cont de Opoziție și populație, de legi și cutume. Or asta nu mai înseamnă democrație, ci abuz de putere, nicidecum aristocrație, cum pretind oficialii maghiari și polonezi. Ai noștri nu au curajul, însă, să vorbească de aristocrație, din pricina apartenenței formale la social-democrație.
Așadar, nici la stânga, nici la dreapta PSD n-a găsit înțelegere pentru ca statul de drept să facă abstracție de faptele de corupție ale marilor și bogaților lideri luați în vizor de DNA și atunci nu le-a mai rămas decât o altă ordonanță de urgență. Riscurile însă sunt la fel de mari: majoritate ca s-o impună nu prea mai este, responsabilitatea e una copleșitoare, iar ministrul de justiție și prim-ministrul au devenit ceva mai precauți. Simt amenințarea pierderii libertății după pierderea guvernării.
Soluția finală a actualei majorități are deja efecte, unele de competența CSAT și a Parlamentului României: 1. dimensiunile fenomenului de părăsire a patriei au devenit critice, depășind un sfert din populația înregistrată în scripte, iar șanse ca imigrația să scadă nu se întrevăd; 2. Banatul și Transilvania dau semne că se unesc într-o construcție politic-administrativă proprie, pentru a evita inactivitatea unui guvern incompetent, că tot am sărbătorit noi cu fast Centenarul Unirii la Arcul de Triumf și la Alba Iulia. Nu cumva soluția finală este și fatală democrației?

Petru Tomegea

Partide, mișcări politice sau clanuri?

Cine privește cu atenție viața politică românească nu poate să nu observe că partidele au renunțat la forma și conținutul activității lor clasice și devin simple formațiuni, mișcări, clanuri, clici, găști… ale cutărui mare și important personaj: PMP-ul e al lui Traian Băsescu, PSD-ul are numai ostași conștiincioși sub comanda lui Liviu Dragnea, iar PNL-ul începe și el să renunțe la ideologie în favoarea unor opțiuni legate de oportunități imediate. Cât despre USR și UDMR, ei bine acestea nici măcar nu au optat pentru o anume ideologie, fiind dependente de segmentele lor electorale destul de bine individualizate.
Nici în alte țări partidele nu stau grozav din punct de vedere ideologic și doctrinar. În Franța, ultimele alegeri au fost câștigate de o „mișcare” (mouvement), „La République En Marche!” a actualului președinte, Emmanuel Macron, iar dihotomia dreapta-stânga nu mai funcționează demult, aglomerându-se zona de centru.
Ceea ce îmi pare interesant este că moartea ideologiilor a fost prevăzută încă de prin anii 1960 (D. Bell, The End of Ideology, (Sfârșitul ideologiei) Princeton, Princeton University Press, iar teoria a fost reluată de Francis Fukuyama în „The End of History and the Last Man” (Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om), 1992, ceea ce înseamnă că fenomenul este acum în plin avânt. Dacă Occidentul a beneficiat aproape două secole de ideologii, România nu a trecut nici măcar prin faza de bază a conținuturilor ideologic-doctrinare, iar acum le abandonează, încercând să guverneze după rețete și concepte populiste, rupte de realitate. Rețete în care electoratul e bun numai la dat votul.
E clar că bătăliile politice nu se vor mai câștiga cu formule clasice, ci se vor disputa aceleași teme și interese ale liderilor și ale bazinelor electorale, iar de câștigat vor câștiga acele formațiuni, mișcări, clanuri… care vor dispune de credibilitate și eficiență, adică de o bună manipulare, în campaniile electorale. Ceea ce deja se întâmplă.
Așadar trăsătura comună a activităților noastre politice este îngroparea ideologiilor și renunțarea la doctrine. Dar, îngropând ideologiile și doctrinele, partidele se dezbracă de costumația clasică, apărând în fața publicului în toată goliciunea lor, că li se văd hidoșenia și egoismul intereselor de clan sau personale. Este principalul motiv pentru care ele au devenit tot mai neatractive în România, iar selecția valorilor nu mai e posibilă. Mai luați în calcul cealaltă dramă a politicii actuale, scăderea drastică a numărului membrilor de partid cotizanți, de aici încercările de a face rost de bani prin corupție și delapidare, pentru a susține mașinării complicate de partid.
Ceea ce se vede cu ochiul liber este că partidele nu mai dispun de personal competent și calificat pentru a ocupa funcții și demnități publice în caz de reușită la alegeri. Aceasta este de fapt cauza tuturor eșecurilor actualei majorități de guvernământ. Așa că vom asista în continuare la greșeli și bâlbâieli atât ale Executivului cât și ale Legislativului.
Pe acest fond vine Dacian Cioloș cu încercarea sa de a lansa Platforma 100 urmată de transformarea acesteia în Mișcarea „România Împreună”. Mai lipsea „În marș! ca să reediteze modelul francez. Numai că masa electorală românească se „mișcă” mult mai greu decât aceea franceză. Și apoi în Franța n-a îndrăznit nicio putere politică să vină cu pomeni guvernamentale, nici cu găleți roșii cu zahăr și ulei, iar diferența de educație între popoarele francez și român e evidentă. Câți sunt în stare să discearnă între gogoși electorale și realitate?
Din păcate, părăsirea ideologiei și a doctrinelor lasă loc unor aventurieri cinici, care n-au nicio reținere să se folosească de un populism sforăitor, inși în stare să promită orice pentru a ajunge la beneficiile puterii politice. Or lucrul acesta s-a întâmplat deja la alegerile din 2016. Vedeți dumneavoastră vreo forță politică, o mișcare, clan ori gașcă să schimbe macazul? Cred că mai degrabă vom avea o lungă perioadă de agonie în politica românească.

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

PSD e cel mai tare

Aici nu va fi vorba de partidul care a câștigat alegerile fără drept de apel, ci de modul în care înțelege să guverneze, fiindcă împăunarea zilnică cu rezultatul votului care le-ar da dreptul să facă tot ce vor și bătaia fudulă cu pumnul în piept nu sunt de bun augur pentru climatul democratic, nici pentru eficientizarea deciziei politice.
Din păcate, privind în urmă cu 27 ani, descopăr această meteahnă de la începuturile sale pe prima scenă politică, indiferent de numele purtat. Astfel, prostind o țară întreagă, o organizație obștească precum FSN s-a transformat peste noapte în partid și nu s-a dat în lături de la niciun abuz spre a-și netezi calea spre permanentizarea puterii, impunându-și oamenii și voința politică de sus până jos, indiferent de cursul istoriei sau voința poporenilor. Pe vecie mahări. De atunci provin destule obiceiuri proaste și încurcături legislative care ne dau mereu de furcă.
N-a fost niciodată vorba de parteneriate în cazul social-democraților, ci întotdeauna de stăpân și argat, iar atunci când jocurile nu le-au ieșit după poftă, s-au supărat, și-au luat jucăriile și au plecat, bineînțeles după ce și-au aranjat oamenii pe posturi grase și sigure. Dăruiți cu funcții și avantaje, aliații mai mici, conjuncturali, le-au fost mereu ascultători. Din păcate, modelul stângii a prins în politica românească, alte partide, e.g. PDL, încercând să-l imite, dar cu mult mai puțin fler și succes.
Acesta este principalul motiv pentru care majoritățile lor parlamentare au legiferat când și cum au vrut, „de-al naibii”, ca să le arate opozanților cine e jupânul în țara asta. Așa s-a ajuns să avem un climat politic duplicitar, irespirabil și una dintre cele mai stufoase legislații. Uneori, „greșelile” din legile adoptate de ei (90/2001) au ajuns să le fie fatale – mai mereu legile lor fiind cu dedicație.
Sunt și alte antecedente legate de relațiile cu celelalte formațiuni, unele fiind de-a dreptul ticăloase: PSD a avut o relație specială cu PNL în USL și un fel de gentlemen’s agreement Ponta – Antonescu, numai că dorința lui Victor Ponta de a deveni președinte n-a mai ținut cont nici de obraz, nici de înțelegerile de la început, nici de onoarea cuvântului dat, nici de demnitate ori de onoare…
O situație asemănătoare s-a produs după 11 decembrie: echipa lui Dragnea a câștigat alegerile cu promisiuni de creștere a standardului de viață, de creștere economică și reformare a administrației, educației, sănătății, dar prima grijă a fost să se pună la adăpost de justiție, să scape de condamnări, să adopte fără consultări, fără sindicate și organizații profesionale, fără cine știe ce analize parlamentare un buget numai pentru ei și ai lor.
Acum stilul acesta abrupt-primitiv nu mai ține, iar poporenii au observat că democrația pierise, de aceea protestatarii au ieșit cu sutele de mii în stradă. De remarcat că și de această dată partidele lor satelit își manifestă încrederea deplină în liderul suprem, ba chiar au inițiative personale împotriva justiției pe care social-democrații nu și le-ar permite.
Ei, bine, astfel de situații au mai fost, dar ceea ce a pus capac la toate a fost manifestarea puterii discreționare a lui Liviu Dragnea: la alcătuirea legilor și a hotărârilor societatea civilă, celelalte forțe politice, instituțiile subsecvente, spațiul public au fost complet ignorate și chiar scoase din arhitectura deciziei, iar legile lui au ieșit proaste: OUG 13 și 14, Legea Bugetului, ca să amintim numai trei. Numărul lor însă ne va speria mai târziu.
Fără consultare publică, fără un exercițiu de democrație parlamentară cum scrie la carte, cu niște justițiari de carton ca Șerban Nicolae și Eugen Nicolicea, fără a permite sub nicio formă contribuția opoziției, decizia politică după alegerile recente a fost întotdeauna ostentativă, „de-a naibii”, ca să se vadă cine e jupânul, ceea ce nu are legătură cu buna guvernare, ci doar cu interesul propriu și aroganța.
Politica asta a celui mai tare, plagiată după tipicul interlopilor și al bandelor de cartier, a fost îmbrățișată de PSD și pusă în aplicare după o campanie electorală deșănțat-manipulatoare, iar rezultatele le-am văzut în stradă și în sondaje. Miroase a eșec.

Petru Tomegea

Elitele sunt complice la dezastru

Revoltele mulţimilor nu au picat din cer, ele fiind previzibile încă din campania electorală pentru parlamentare din 2008, iar evoluţia personalităţii dlui Băsescu spre putere personală a fost corect anticipată încă din 2004. De ce au tăcut elitele? De ce n-au reacţionat cetăţenii?
Revăzând câteva teme ale presei acelor ani, istoricul îşi dă seama cu uşurinţă că la fel s-a întâmplat şi înainte de 1989: elitele, nu doar cele politice, ştiau că lucrurile se îndreaptă spre dezastru, că foamea, sărăcia, subdezvoltarea îşi arată feţele lor hâde, că diriguitorii ciumei roşii nu dispun de competenţe spre a schimba cursul vremurilor. Îşi dădeau seama perfect de excesele de putere ale lui Ceauşescu şi totuşi au tăcut şi au înghiţit.

De dragul Puterii şi al privilegiilor

Ca să se menţină la putere, populaţia era mereu înfricoşată şi ameninţată prin intermediul serviciilor de manipulare ale securităţii, ale organizaţiilor PCR şi prin propaganda mincinoasă a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Numai că de fiecare dată când grumazul săracilor ajunge sub cizma groasă a Puterii, Dumnezeu a intervenit în favoarea românilor răbdători, scoţându-i în prim-plan ba pe pastorul maghiar Laszlo Tokes, ba pe Raed Arafat. Tot el le-a luat minţile diriguitorilor.
Pentru că elitele politice şi bună parte a celor culturale nu vor să înveţe decât ce le convine din istorie, pentru că poporenii sunt ţinuţi departe de treburile publice, iată că ne este dat să retrăim scene de coşmar din decembrie ’89. Economia prăbuşită, finanţele de azi pe mâine, corupţia, sărăcia, analfabetismul, guvernanţi trufaşi, tari în gură, care mint, batjocoresc poporul, trăiesc în lux exorbitant, toate au generat o masă critică de nemulţumiţi. Lipsea doar data exploziei sociale.

Proasta funcţionare a instituţiilor

Ce alte variante ar fi fost posibile? Colaboratorii să-şi fi luat inima în dinţi şi să-i spună autocratorului adevărul, dacă nu la partid, măcar în presă, iar elitele să-şi fi ţipat împotrivirea. Prima variantă n-a fost posibilă în niciuna dintre ţările surori de lagăr socialist fără pierderea vieţii sau a libertăţii, iar a doua s-a lăsat cu tancurile sovietice pe străzile Budapestei – 1956, ale Pragăi – 1968, ori cu mulţi ani de puşcărie (Havel, Walesa). Nu este sigur că demersul ar fi avut vreo urmare, întrucât regimurile comuniste s-au prăbuşit fie sub presiunea maselor, fie cu arma în mână ca în România şi Albania.
Dl Băsescu şi-a anunţat liniile mari ale mandatului încă din campania electorală 2004, iar ideea statutului de preşedinte-jucător a fost corect interpretată de marea parte a presei. Numai că, la fel ca în 1989, s-au găsit care să-i ţină isonul şi să-i bată în strună. Ba chiar s-a reluat cultul personalităţii nu cu mult deosebit de cel dinainte.

Cumpărarea conştiinţelor

Un rol aparte l-au jucat mass-media: au fost şi publicaţii pentru care adevărul contează, dar ce te faci cu presa năimită care ridică în slăvi tot ce face şi spune măreţul personaj? Şi mai ales, ce te faci când el însuşi chiar crede ce citeşte? Căci aroganţa nu se naşte din senin, ea are ca surse linguşirile, ditirambii, laudele groase, băile de mulţime bine asezonate de organizatori.
Azi se vede cu claritate că dacă apropiaţii, dacă cele câteva vârfuri ale intelectualităţii şi ale societăţii civile l-ar fi prevenit asupra riscurilor, poate că nu ne întorceam de unde am plecat, nu stăteam cu inima strânsă privind la televizor. Dacă Parlamentul şi Justiţia, inclusiv Curtea Constituţională îşi făceau treaba cu responsabilitate, nu ajungeam aici. În plus, din sărăcia noastră va trebui să le plătim spitalizarea şi stricăciunile, plus absenţele de la locul de muncă.

Fără adevăr nu există democraţie, nici libertate

Partea cea mai urâtă este însă înmulţirea populaţiei credule, uşor de manipulat, care nu înţelege ce se întâmplă, dar căreia nu se găseşte nimeni să-i motiveze corect luptele de stradă, violenţele. V-aţi întrebat vreodată ce spaime trăiesc bătrânii şi copiii când îşi văd semenii măcelărindu-se ca la război?
În plus s-a ajuns până acolo încât să existe mulţimi care strigă împotriva încălcărilor grosolane ale libertăţilor şi ale democraţiei, ale Constituţiei şi ale legilor în vigoare, dar, totodată, se găsesc jurnalişti şi activişti ai puterii să le aplaude. Încă nu s-a învăţat că orice denaturare a adevărului se răzbună.

Petru Tomegea

2012 – strângerea şurubului

Publicaţia The Banker (Financial Times) ne-a lămurit: regimul Băsescu în frunte cu recent premiatul cel mai mare finanţist al Europei Ialomiţianu beneficiază de un as în mânecă – cel mai grozav program de reforme pentru ieşirea rapidă din criză şi recesiune. Dar, stupoare, l-a aplicat şi Ceauşescu cu urmările cunoscute, numindu-se încă de atunci „strângerea şurubului”.
Chiar dacă despre „şurub” se vorbeşte în aceste zile şi în cancelariile europene, la ei semnificaţia e alta: se reduc cheltuielile actului de guvernare, se limitează la strictul necesar achiziţiile publice, se simplifică birocraţia, se plafonează plăţile cu ora, se renunţă la o mulţime de servicii parazitare…

Unica soluţie, strângerea şurubului?

La noi e pe dos: cresc costurile guvernării şi ale serviciilor secrete, iar de reducerea achiziţiilor unii miniştri nu vor să audă. Deşi rămân tăiate în continuare salariile, indemnizaţiile, subvenţiile, ajutoarele, se scumpesc fără nicio justificare economică mai toate bunurile şi serviciile, se redirecţionează banii contribuabililor din sănătate spre clientela politică, cresc accizele, taxele şi impozitele cică la „cererea expresă” a primarilor, creditarea se face tot mai dificil…
Partea proastă e că totul se face fără măsură, motiv pentru care angrenajul poate crăpa de atâta strânsoare, cum s-a întâmplat şi altădată. Pentru că iată deja frica îşi arată colţii şi se apelează la manipulare: ştirea că România trebuie să participe cu multe miliarde de euro la bugetul FMI a bulversat spaţiul public, autorităţile, de la primul om în stat până la presa aservită, negând cu străşnicie intenţia de a contribui. Vreo două săptămâni liderii arcului guvernamental mureau de grija noastră.

Banii pleacă totuşi la FMI

Numai că acum două-trei zile guvernul, Banca Naţională au anunţat că au depus deja în contul FMI 781 milioane DST (920 milioane EURO). Chiar dacă „nu e vorba de… majorarea capitalului social”, banii s-au dat. Aşa că una ni se spune pe faţă şi alta se face pe din dos. E mai importantă contribuţia românească la funcţionarea FMI decât relansarea economică şi alocaţiile pentru copii şi sănătate. Or fiecare moarte, fiecare îmbolnăvire gravă datorate lipsei medicamentelor compensate nu vor fi uitate şi, mai devreme ori mai târziu, vor fi decontate nu doar politic, ci şi penal.
Că nu învăţăm nimic din greşelile trecutului, că strângerea şurubului se face după aceeaşi strategie proastă ca înainte de ’90 le dovedeşte campania manipulatoare fără precedent: trebuie „să fim mândri că printr-un amplu efort naţional am depăşit împreună dificultăţile anului 2011…”. Probabil că locatarii de la Cotroceni şi din Palatul Victoria le-or fi depăşit, însă pluralul maiestăţii vrea să sugereze solidaritatea preşedintelui şi a primului ministru cu poporenii sărăciţi. Care solidaritate?

În loc de solidaritate, austeritate

Ipocrizia nu cunoaşte margini: se predică austeritatea pentru popor, dar diriguitorii noştri se lăfăie în lux: au elicoptere, trenuri, avioane, zeci de limuzine scumpe, şoferi, bodyguarzi, SRI-işti, SPP-işti, servitori, circulă numai în coloane oficiale de zeci de maşini, blochează circulaţia când le convine, au zeci de palate la dispoziţie de care dispun după bunul plac. Totul pe bani de împrumut.
Ştiaţi că Havel, Walesa, Thathcer… veneau pe jos la serviciu, adesea cu maşinile proprii ori cu transportul în comun, iar bunurile statului erau folosite doar protocolar? Că îşi foloseau cearceafurile şi vesela de acasă, că plăteau tot ce consumau, că nu abuzau de deliciile funcţiilor publice ca ai noştri?

Cinism cât încape

Oare de cât cinism trebuie să fii în stare să afirmi: „cea mai importantă valoare a României sunt oamenii”? Că faci reforma statului, dar sărăceşti cu bună ştiinţă populaţia şi îmbogăţeşti clientela politică? Spui că am ieşit din criză şi recesiune, dar anunţi majorări de taxe şi impozite? Că peste 7000 de posturi din societăţile feroviare dispar, biletele de tren si metrou se scumpesc, că necompensările medicamentelor şi coplata îi vor „scoate din sistem” pe mulţi bătrâni şi bolnavi, iar subvenţiile la energia termica sunt eliminate? Când FMI hotărăşte că reducerea taxelor va fi posibilă abia peste 5 sau 10 ani?
Am urmărit mesajele conducătorilor apuseni, dar niciunde atâta prefăcătorie şi minciună ca pe Podul Mogoşoaiei.

Petru Tomegea

Preţul loialităţii politice

                                               Preţul loialităţii politice

Îl plătim noi. Îi plătim pe mai toţi diriguitorii să nu gândească, să nu lucreze pentru noi, ci doar pentru aceia cărora le sunt loiali. Dacă în ţările occidentale loialitatea se manifestă pentru coroană, stat, partid, instituţie, în România suntem loiali jupânului de care depind cariera, averea, soarta noastră şi a familiei.

Ca şi alte forme împrumutate din civilizaţia apuseană, loialitatea s-a românizat, însemnând mai ales încredere, supunere, aservire, căci normele cavalerismului, ale dreptăţii, onoarei şi probităţii morale n-au avut nicicând mai slabă relevanţă.

A se mai observa că de loialitate s-au folosit guvernanţii secolului al XIX-lea, dar într-o variantă care nu ştirbea demnitatea individului. Astfel, Bismarck a avut motive serioase s-o legifereze, urmărind să sporească puterea centrală prin fidelizarea amploiaţilor la stat şi a lucrătorilor din marea industrie, ceea ce a dus la creşteri economice fără precedent. Productivitatea muncii a făcut posibilă instituirea primului stat social bine reglementat.

Loialitatea politică

Încercând să înlocuiască normele şi standardele profesional-ştiinţifice legale, guvernului Boc i-a venit ideea să introducă loialitatea politică între criteriile de angajare a funcţionarilor de stat. Noroc de intervenţia promptă a Curţii Constituţionale care a anulat ordonanţa. Ceea ce nu l-a împiedicat să politizeze totul, de la şef de agenţie la birou comunal.

Privită astfel, loialitatea faţă de partid a devenit una conjuncturală, politicienii români fiind „mai preocupaţi de exprimarea loialităţii faţă de un patron politic mai puternic decât faţă de servirea alegătorilor” (Charles King, Univ. Georgetown). Situaţia face imposibile clarificarea eşichierului politic, delimitarea corectă între stânga şi dreapta, iar mlaştina politică actuală va rămâne neasanată.

De la „Bună ziua!”, la „Să trăiţi!”

Pentru că legea se aplică în funcţie de toanele şefilor, sistemul de relaţii între oameni şi instituţii, între coechipieri şi lideri nu este unul de conlucrare, bună înţelegere, ci unul bazat pe ordin şi poruncă. De aici şi forma cazonă de salut „Să trăiţi!” care, practic, a înlocuit „Bună ziua”, formulă reciprocă, generatoare de reverenţă, solemnitate şi voie bună.

Sloganul alegerilor din 2004 a fost unul premonitoriu. Soldăţescului „Să trăiţi!” i s-a lipit epitetul „bine”, ceea ce voia să însemne că alegătorii vor merge în marş forţat spre bunăstare şi fericire. Puţini în afara regretatului Octavian Paler au prevăzut ce avea să se întâmple.

Dacă până în 2008, tendinţele autoritare au fost estompate de guvernarea Tăriceanu, odată cu trecerea liberalilor în opoziţie, ceea ce până atunci era doar zvon s-a adeverit. Încet-încet, Parlamentul este ocolit cu intenţie de o majoritate realizată ah-hoc, legile trec prin asumare sau la indicaţia cu degetul, iar cvorumul nu mai contează. Eventuala dispariţie a Senatului va accentua degringolada.

Autoritarism şi slugărnicie

 Prerogativele primului ministru au fost preluate neoficial de preşedinte, acesta devenind un fel de factotum, de la politica socială, la cea de apărare, de la împrumuturile unor sume imense de la FMI, BM, UE fără consultarea Legislativului, până la pensii, salariile dascălilor şi ale poliţiştilor.

Din această pricină, presa, publicul au impresia că în România funcţionează un singur centru de gândire şi comandă politică, în jurul căruia gravitează simpli executanţi. Loialitatea ii determina sa se conformeze dispoziţiilor.

O situaţie identică rezultă şi din dosarele acuzaţilor de genocid şi subminarea economiei naţionale la revoluţie. Fără excepţie, toţi au dat vina pe sistemul comunist şi pe marele cârmaci. El singur avea dreptul să decidă, să gândească pentru toţi. S-a schimbat mare lucru?

Din păcate, slugărnicia credincerilor generează efecte perverse când face parte din fişa postului. Odată cu îndoirea genunchilor unor foste repere ale intelectualităţii, sistemul naţional de valori a fost viciat, se pare, ireversibil. Nu înălţimea morală, nu puterea cugetului, ci tupeul şi şmecheria, linguşirea şi servirea fără crâcnire a stăpânului ţin loc de competenţe. Excepţiile nici nu mai contează.

                                                                                                Petru Tomegea

Militarizarea politicii

Având implicaţii sociale majore, conceptul de militarizare a politicii a prins contur în mediile UE încă din 2008, nu doar prin discursul şocant al fostului lider sovietic Gorbaciov despre „militarizarea mentalităţilor”, ci şi prin aserţiunile unor celebri analişti de peste ocean care vedeau în evoluţia politicii externe a Consiliului European tendinţe militarizante, deşi era vorba de principii integraţioniste. Ca dovadă a sincronismului nostru formal, chestiunea a fost repede adaptată la realităţile dâmboviţene, unde militarizarea a dat bogat rod electoral. Ca să nu dea de gol, degringolada doctrinar-ideologică trebuia compensată prin strategii forţoase de disciplinare a partidelor, a membrilor şovăielnici, degrabă trădători şi cârtitori.

Îndeobşte militarismul trebuia să conducă la „Ordnung und Disziplin”, ca în formaţiunile naziste, fasciste ori bolşevice, însă la noi s-au importat, din fericire, doar formele, uni-formele (roşii, portocalii, albastre) şi formulele care au năpădit spaţiul public cu mult înaintea alocuţiunii lui Gorbi. De ani buni, cum deschizi televizorul auzi: să trăiţi (bine), partid – armată disciplinată, campanie de intoxicare, spionită, inamic, duşman de moarte, plan de bătaie, de atac, stratagemă, strategie, înregimentare, bătălie, război, confruntare la urne, front, tranşee, flanc stâng, drept, tun, gloanţe oarbe, bombe, petarde, fumigene, ofensivă, retragere din studiouri, vezi bine, acolo se desfăşoară ostilităţile, nu la  Rahova, Griviţa, fără aer condiţionat… În faţa camerelor de luat vederi, dai ca la Mărăşeşti de soldaţi conştiincioşi ai partidului atacând adversarii la baionetă, duelându-se cu armele din dotare, sabia duhului, clanţă şi ghiulele verbale, dând ordine şi dispoziţii luptătorilor de pe baricadele din provincie, unde e grosul prăzii. Termenii de mai sus constituie deja un metalimbaj consacrat, intrat în conştiinţa politrucilor şi a comentatorilor de strânsură.

Militarizarea însă e politică molipsitoare. Armata propriu-zisă a rămas cu un anumit efectiv stabilit prin lege. Normal, ca în orice democraţie. Anormal este că diriguitorilor totuşi le e frică de un popor răbduriu ca al nostru. Va fi fiind vorba de sindromul Târgovişte ori al drobului de sare? Poate de aceea serviciile secrete au fost cultivate supraetajat, de se calcă pe picioare, ajungând la încăierare pentru întâietate. În plus, pe lângă comisariate de poliţie, batalioane de jandarmi şi mascaţi s-a iţit încă o armată, şi mai costisitoare, un fel de gardă personală a marilor bărbaţi de stat de pe Podul Mogoşoaiei, numită SPP şi dotată la ultimul răcnet. Nici împăraţii bizantini nu erau aşa de păziţi. Acestora li se adaugă poliţia comunitară în concurenţă cu alte mii de firme de bodyguarzi… Se vede că ţara geme de lotri, terorişti, asasini, mai ceva ca Bagdadul postsaddamic. În majoritate, au contracte pe bani publici… Vremurile de război erau poezie lirică pe lângă ce vedem azi. Te trec apele când vrei să intri la vreun VIP mai cu ştaif, ori îndrăzneşti cumva să traversezi prin faţa coloanei oficiale de merţane blindate. De ei nu se pomeneşte când e nevoie austeritate, ci de pârliţii de pensionari, bolnavi şi medici, şcolari şi profesori…

Kristin Hoganson (Univ. Illinois) se teme că „idealurile militante ale bărbăţiei”, ale masculinităţii învăţate şi repetate de-a lungul perioadelor belicoase se vor transfera în domeniul politicii. Cu siguranţă frica feminină i se trage de la vreo analiză a fenomenelor din  politichia valahă unde milităria a fost coborâtă din pod. Nu trece o zi fără ca lideri tari să nu se haiducească pe ecran. Atât de tari, încât, dacă le sare ţandăra, Doamne fereşte, scapă de capul lui Moţoc ein-zwei, în faţa naţiei năclăite în noroi. Dau ordine în direct supuşilor să (re)facă legi, decrete, bugete, canale, diguri, sate, să taie sau să bage impozite, taxe… Cataloghează, etichetează, ţintesc cu arătătorul spre un vinovat imaginar, demonstrând că puterea se află la locul ei, în pumnul lor de fier. Să nu se sperie lumea de atâta respect constituţional, mulţime de argaţi se strofocă apoi s-o dea cotită, ori să dreagă busuiocul. Cele mai mustoase pagini însă rămân acelea în care îşi fac cu ou şi cu oţet ordonanţele… Dacă nenea Iancu ar sări gardul de la Bellu, ar ieşi mare comédie!

Dar ceea ce înspăimântă este impunerea disciplinei cazone în partide şi instituţii. Ea a înlocuit demult democraţia, „Bună-ziua” fiind tradus milităreşte cu „Am înţeles!” – „Să trăiţi!”, moştenite de la căprari şi răcani. Până şi partidul unic permitea uneori disidenţa, exprimarea opiniilor în contradictoriu. De altfel, în ultimul deceniu roşu excluderile au fost tot mai rare. Se întâmpla, ca şi acum, din cauza slăbirii liantului ideologic, a pervertirii doctrinare, încrederea că se mai putea schimba ceva în bine ascunzându-se în spatele recitalului omagial omniprezent şi al corului şoptit de bocitoare.

După doar două decenii, analiştii detectează din nou tendinţe de militărie la partidele  aflate la butoane: orice iniţiativă survine la ordin, ideile, propunerile au nevoie de girul autorităţii supreme, criticile, laudele, aşijderea, formatorii de opinii sunt selectaţi după anumite reguli ca look de activist hotărât, putere de convingere, forţă de penetrare, adică ţăţism, timbrul vocal, debit verbal implacabil etc. Recită pe cât mai multe voci şi canale mediatice aceleaşi fraze învăţate pe de rost, părerile personale, critica la vârf fiind excluse. Se practică centralizat numirile pe post, iar desemnarea personalului managerial se face prin dispoziţie de sus, ţinând de umorile unui singur ins. Din păcate, unele practici contaminează şi  opoziţia.

Numai că istoria reţine aceste curente ca precursoare ale regimurilor autoritare în Spania, Portugalia, America Latină, iar noi ne împăunam acum trei ani că avem democraţia în sânge, nu pe scut.

Petru Tomegea