Lecția unei lovituri de stat anunțate

În politică, dacă negociere nu e, nimic nu e, nici chiar democrație, pentru că democrație înseamnă participarea tuturora la rezolvarea treburilor publice. Iar negociere fără o bună comunicare din partea instituțiilor statului înseamnă pierdere de vreme sau amânarea sine die a rezolvării. De demonstrat.
În esență, aceasta este situația actuală din Turcia: în loc să se așeze la masa negocierilor cu opozanții, despre care știa bine că există și că au destule nemulțumiri, unele de natură constituțională, altele vizând respectarea legilor și a drepturilor cetățenești, președintele Recep Tayyip Erdoğan a considerat că interesele țării sunt altele, iar politica sa e justă; în loc să rezolve situațiile critice, inclusiv de natură politică, scoase la iveală de presă și justiție, a luat măsuri coercitive, eufemistic vorbind, împotriva acestora; deși știa bine că armata este garantul Constituției și al democrației laice, încă de pe vremea fondatorului republicii, Mustafa Kemal Atatürk, decizii importante ale sale n-au mai ținut cont de prevederile constituționale, forțându-le; intervenind de partea președintelui, imamii, muezinii, în numele lui Allah, au scos lumea în stradă, așezând Islamul între puterile statului…
În aceste condiții, nici nu mai era nevoie ca serviciile secrete, inclusiv ale armatei, să-l prevină despre iminența unor încercări de lovitură de stat, căci în Turcia astfel de evenimente dureroase, uneori tragice, ca acum, se succed cu o anume regularitate. Erau doar chestiuni legate de timp și formule strategice.
Însă, odată cu anihilarea loviturii de stat, necazurile leadershipului turcesc nu dispar, ci se înmulțesc și se agravează: justificarea numărului uriaș de victime, arestarea a aproape 3000 de judecători și tot atâția militari, cei mai mulți cu grade și funcții înalte, înlăturarea din posturi foarte importante a funcționarilor neloiali, scăderea bruscă a lirei turcești și a investițiilor străine, paralizarea relațiilor economice și a schimburilor comerciale, diminuarea spre dispariție a turiștilor străini etc.
Sunt îndeajuns de contrariat, însă, de altceva: cu câtă dezinvoltură și political correctness s-au aruncat asupra subiectului destui politicieni și analiști români, unii chiar dintre participanții la evenimente asemănătoare, ca și cum în România socotelile cu perioadele respective ar fi fost demult încheiate. Ceea ce dovedește că ne e mai ușor să privim în curtea vecinului decât să ne apucăm să ne-o asanăm pe a noastră. E clar că astfel de lecții se învață greu.
Veți spune că la noi lucrurile au ajuns într-un punct din care nu se mai pot întoarce, dar uităm că nici după 26 ani crimele revoluției și ale multelor mineriade încă au autori necunoscuți sau nu răspund penal, că jefuitorii unei bune părți din averea țării încă n-au fost toți aduși în fața judecătorilor, că mulți dintre decidenții politici în interes personal își fac mai departe mendrele atacând justiția…
Cât despre cultura negocierii politice, să avem pardon, dar mai toți marii noștri lideri socotesc sub demnitatea lor să se așeze la aceeași masă cu opozanții și să vadă împreună care e cea mai bună soluție. Ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Iliescu ar fi negociat cu regele Mihai după revoluție cea mai bună soluție pentru România, dacă s-ar fi așezat la masa discuțiilor cu Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu și cu liderii protestatari din 13-15 iunie ori cu Petre Roman în septembrie 1991? Cu câți ani am fi avansat mai repede?
Cei mai mulți, însă, dispar din politică sau mor cu credința că numai ei dețin adevărul, că numai soluția lor e bună, că toți ceilalți nu sunt de încredere, nici în stare, că habar n-au, sunt dușmani, nu-și iubesc țara, nu-și respectă poporul, electoratul, acuze care ne țin în loc de atât amar de ani.
Or astfel de inși evită cu bună știință buna comunicare, ba din contra, manipulează opinia publică, se folosesc de mercenari mediatici și de oameni de influență pentru a-și păstra sau spori puterea personală și a grupurilor, a clanurilor proprii. Și o fac în numele nostru, al poporului, al României. Q.e.d.

Petru Tomegea

Încă o lovitură de stat?

Deși nici politologii, nici Justiția n-au căzut de acord dacă astă-vară a fost sau n-a fost lovitură de stat, lovitură de palat sau puci militar, din timp în timp foștii combatanți prezidențiali, activiști și oameni din presă, continuă să folosească aceeași muniție expirată, reamintindu-ne că nu am scăpat încă de spectrul unei astfel de amenințări.
Așa cum se întâmplă întotdeauna când lucrurile nu rămân clarificate nici științific, nici juridic, scenariile sunt realimentate cu aceiași combustibili ușor inflamabili: majoritatea parlamentară de peste 70% pregătește alte lovituri de stat, de aceea vrea să scadă cvorumul la referendum, de aceea vrea să îi interzică actualului președinte intrarea în combinații politice post-mandat.
Se mizează în continuare pe lipsa de informare corectă a cetățenilor, iar amenințarea cu lovituri de stat trebuie să stea deasupra capului nostru ca o altă sabie a lui Damocles pentru a se putea beneficia politic de pe urma ei.

Joaca de-a puciul

De ce n-a ieșit nicio autoritate judiciară să spună cu claritate dacă a fost sau n-a fost puci acum aproape un an? De ce n-au căzut de acord istoricii, analiștii politici, sociologii asupra termenilor corecți ai bătăliei politice din 2012? Din aceeași pricină din care, din 1989 și până azi, n-au fost în stare să definitiveze dosarele revoluției și ale mineriadelor ori să cadă de acord asupra desfășurării evenimentelor: politizarea absurd-grotescă și partizanatul politic.
Or lucrurile sunt de o simplitate maximă: suspendarea președintelui de către Parlament nu poate fi interpretată ca puci fiindcă e prevăzută în Constituție. Nu a dus la schimbarea autorității în stat, nici a regimului. Orice puci, de obicei, militar, presupune intervenția forțelor armate, a serviciilor secrete (aflate întotdeauna în tabăra puciștilor), arestarea sau alungarea foștilor diriguitori, ceea ce la noi nu s-a întâmplat.

Manipulare cu beneficii electorale

Care sunt beneficiile și care beneficiarii? Beneficiile sunt ușor de reperat: se poate ține în șah actuala putere distrăgându-i-se atenția de la necazurile guvernării, pot fi mai ușor demotivați și descurajați respectivii actanți politici, iar formațiunile lor își mențin din ce în ce mai greu procentele în sondaje și bazinele electorale.
Cât despre beneficiari, ei sunt perdanții ultimelor alegeri, cei ce și-au văzut partidul scăzând de la 35% la 15%, cei ce-și numără zilnic aleșii după ce dezertările se țin lanț. Dar și cei ce și-au pus în plan să mute polul de dreapta de la PNL la puzderia de formațiuni pe același culoar ca Mișcarea Populară, România Liberală, Noua Republică, Fundația Creștin Democrată, FC, ADA…
Un alt beneficiar este președintele Traian Băsescu care speră astfel să nu mai fie deranjat și destabilizat de bătălii politice dificile și să-și mai poată reactiva statul de jucător, pasiunea vieții sale. Nici păstrarea priorității de alcătuire a agendei publice în mass-media nu-i va ridica cine știe ce mari dificultăți.

Iluzii politice și iluzioniști

La fel de adevărat este că deocamdată beneficiile sunt iluzorii, că politica Executivului actual, prin condițiile impuse de pactul de coabitare, și-a reluat cursul și obiceiurile din locul în care rămăseseră după guvernele Boc ori Mihai Răzvan Ungureanu, diferite fiind doar rezultatele și personajele.
Dar apelul la vigilență maximă și chiar chemările la înrolarea în și sprijinirea serviciilor secrete în lupta(?) cu barbaria Puterii USL depășesc limitele bunului simț și ale normalității oricărei confruntări politice civilizate.
Să-și fi propus cineva o nouă lovitură de stat la 23 ani de la aceea din 1989 care a măturat regimul comunist? „Puciștii” USL, Executivul, Puterea cu o majoritate parlamentară mai mare de 70% și cele peste 7,4 milioane de români care s-au despărțit de Traian Băsescu anul trecut la referendum? Cu Antenele lui Voiculescu în frunte? Să fim serioși.
În fapt, continuăm aceeași politică a învrăjbirilor și a amenințărilor în scop electral când se știe foarte bine că Armata, Poliția, Jandarmeria, Serviciile Secrete fac parte din și răspund în fața CSAT al cărei președinte este actualul locatar de la Cotroceni. Nu cumva este vorba de manipulare pe față, cu legea în mână, în dispreț față de dreptul cetățenesc la adevăr și bună guvernare?

Petru Tomegea

lovitura de stat puci manipulare, Parlament Guvern siguranta Romania

Dl Dragoș Paul Aligică se pregătește de război

Dragoș Paul Aligică este unul din puținii ideologi care se manifestă în spațiul nostru public. Cu numeroase cărți și studii politice publicate peste hotare, coautor alături de Valeriu Stoica al lucrării „Reconstrucția dreptei – Între experimentul capitalist occidental și proiectul național românesc” (Humanitas 2009), colaborator al revistei 22, al site-urilor Contributors, HotNews…, Domnia Sa face parte din grupul ideologic de dreapta care a sprijinit liberalismul românesc, iar apoi ascensiunea PDL și a lui Traian Băsescu.
Să nu vă imaginați cumva că studiile sale ideologice și doctrinare au îmbogățit cine știe ce zestrea PDL, căci acest partid a fost construit de la început pentru un anumit tip de lider, nu pentru o anume ideologie. Ca și alte partide.
S-a integrat mereu în avangarda bătăliilor politice duse cândva de către foștii lideri liberali Stoica și Stolojan, iar apoi de Traian Băsescu, de aceea aserțiunile sale ar putea fi suspectate că transmit mesaje politice ale liderului informal al PDL, văduvit prin Constituție de dreptul de a face politică partizană. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicând și niciunde s-o facă.

Unde ni sunt formatorii?

Dl Dragoș Paul Aligică se prezintă el însuși drept „publicist de formatori și pentru formatori de opinie, nu de masă”, ceea ce vrea să zică „mai mare peste ideologi”. În condițiile în care nu e vorba de ideologia portocalie, este evident că mesajul său recent trebuie citit în cheia de mai sus, adică aceea de oștean credincios unei cauze: „Cred că din păcate se apropie clipa când va trebui să ne regrupăm în jurul Serviciilor de informații și siguranță națională. Știu. Unii aveți rezerve. Dar nu există alternativă. Sunt pe aceeași linie de apărare cu cele de mai sus. Și cred că au câștigat creditul necesar susținerii din partea părții sănătoase a societății. E important să nu-i lăsăm singuri dacă va fi să fie…. Susținerea occidentală nu va fi de ajuns”.
Să fie vorba de o chemare sub arme, semn că ar putea urma ori o bătălie importantă, un război politic (altul?) ori o lovitură de stat? De obicei, întărirea serviciilor secrete cu voluntari și personalități publice de excepție se practică nu în vremuri de liniște, ci în vremuri tulburi de confruntări violente. Sunt vremurile actuale tulburi și mass-media nu informează corect populația? Nu s-ar părea.

Scenariul unei lovituri de stat

Și apoi cine să dea lovitura de stat? „Puciștii” USL, Executivul, Puterea cu o majoritate parlamentară de peste 70% și cele peste 7,4 milioane de români care s-au despărțit de Traian Băsescu anul trecut la referendum? Plus Antenele lui Voiculescu? Asta a fost în vară. În plus, întotdeauna serviciile secrete sunt în tabăra puciștilor. Să însemne asta că autorii viitoarei lovituri de stat sunt alții și că tocmai de aceea dl Aligică ne îndeamnă să ne alăturăm efortului acestora de menținere a democrației? Să mai fi (re)instaurat serviciile secrete democrația undeva?
Interpretarea de mai sus mai confirmă un lucru: dl Aligică știe ce vorbește. Astfel, în 2012, în plină bătălie referendară, Domnia Sa lansa o chemare identică la strângerea rândurilor, la alcătuirea și organizarea minuțioasă a unei oștiri puternice: „Nu trebuie uitat însă că frontul extern este la fel de important ca cel (sic!) intern. Contactele și experiența lui MRU trebuie folosite în acest moment la maximum… Pe scurt, este nevoie de unitate și coerență în comunicare și acțiune. Daca nu în aceste momente, atunci când?. Deci: „acum ori niciodată…”, ca la 1848, 1989 și, probabil, 2013-2014?
În fine, putem să înțelegem altfel rostul acuzațiilor din iulie 2012 fie de lovitură de stat, fie de puci antistatal. Aflăm abia acum că atacul majorității parlamentare dictatoriale, reacționare, antinaționale… a fost stopat de către Serviciile secrete cu ”susținere occidentală”. Noi știam că lovitura de grație au dat-o CCR și Justiția. Pentru că toate acestea „nu vor (mai) fi de ajuns”, dl Dragoș Paul Aligică ne cheamă „să ne regrupăm în jurul Serviciilor de informații și siguranță națională”.

Romania elitista si Romania ciumpalacilor

Care să fie însă „partea sănătoasă a societății”? Evident, nu poate fi alta decât societatea celor ce mai cred încă în viitorul dlui Băsescu, adică, dacă ne luăm după sondaje, una de vreo 10%. În rest, 90% constituie partea bolnavă, pegra, mahalaua ineptă, ciumpalacii…, acum vreo trei ani „îndobitociți” de ură, iar azi, de suspendare, demitere a președintelui.
„Creditul” moral însă e invers proporțional cu numărul, adică demnă de încredere e numai prima. Cu ceva timp în urmă, elita de mai sus vorbea de două Românii, una ghizdavă, portocalie și elitistă, iar alta întunecată, decăzută și bolșevică. Or cu astfel de dihotomii politica nu a putut construi niciodată nimic.

Petru Tomegea