De ce preşedintele nu e arbitru imparţial?

Nu e zi să nu izbucnească noi controverse legate de guvernarea României. Astfel, deşi rolul de arbitru politic a fost individualizat destul de clar în Constituţie, niciun preşedinte nu s-a spetit să arbitreze între cele trei puteri ale statului nostru de drept, concept mai mult teoretic deocamdată.
Dacă în ceea ce priveşte starea de constituţionalitate şi legitimitate există un arbitru desemnat de Constituţie, recte Curtea Constituţională, un arbitru ce a primit competenţe sporite prin modificările din 2003, în ceea ce priveşte activitatea politică, arbitrul ne lipseşte cu desăvârşire. Şi nu de azi, de ieri.

Ce este arbitrul?

Încercând o rapidă ochire a situaţiei în discuţie, se observă că absenţa arbitrului intern a dus întotdeauna la căutarea altuia extern. Astfel, la început, certurile între diferite entităţi politico-statale din Evul Mediu au fost arbitrate de Imperiul Bizantin, Înalta Poartă Suzerană, uneori de Polonia, de Rusia, de Puterile Centrale, de Austro-Ungaria, apoi de URSS …
Primii care au înţeles rolul arbitrajului politic intern au fost monarhii britanici, după decapitarea postmortem a republicanului Oliver Cromwell, ca apoi istoricii, filosofii şi sociologii să delimiteze clar noţiunea de „arbitru”.

Românii şi arbitrul

Românii au beneficiat de o singură perioadă de graţie: 1866 – 1947, cu intermitenţe provocate de jocurile amoroase ale lui Carol al II-lea, de excesele de putere ale mareşalului Antonescu şi de ocuparea ţării de către sovietici.
Acum rolul de arbitru îl joacă UE şi SUA. De remarcat că nevoia de arbitri externi a apărut în perioadele de slăbire a forţei şi unităţii statale, când degringolada politică nu putea fi rezolvată manu militari.

Preşedintele jucător

Înţelegând în manieră proprie rolul constituţional de arbitru-mediator-moderator, preşedintele Băsescu şi l-a asumat pe acela de jucător, alegând să funcţioneze ca un domn medieval care ţine-n propria mână Preşedinţie, Parlament, Executiv, Justiţie, servicii secrete şi CSAT…
Partidele din arcul guvernamental, incapabile de iniţiative, de alte opţiuni decât cele ale preşedintelui, au fost nevoite, nu se cunosc motivele, să-i execute deciziile. Demult n-am auzit de vreo propunere care să nu vină de la Cotroceni. Aşa au apărut Legile salarizării, a educaţiei, a sănătăţii, inclusiv ideile de regionalizare şi de modificare a Constituţiei.

Când apare necesitatea arbitrului extern

Sub aspectul arbitrajului politic, perioada actuală este la fel de neagră ca aceea a lui Gheorghiu-Dej, când Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu i se plângeau lui Stalin, sau pe vremea republicii ceauşiste, când Silviu Brucan, în fruntea unor disidenţi comunişti, făcea naveta între Moscova şi Washington pentru a testa reuşita unei eventuale lovituri de palat. Cu aprobare de la Securitate.
Ceea ce s-a întâmplat şi în 2012: văzând că în ţară n-are cui se adresa, că propunerile şi criticile sale nici măcar nu sunt luate în discuţie, Opoziţia unită s-a plâns de excesele Puterii, de rele tratamente şi abuzări ale democraţiei atât în plenul Parlamentului European cât şi la Comisia Europeană, iar recent o delegaţie a USL s-a deplasat în acelaşi scop peste ocean.
Discursul regelui Mihai în faţa camerelor reunite la Parlamentului României tocmai asta a scos în evidenţă, că poporul este suveran şi „trebuie ascultat”, nu invers, că politicienii, indiferent de culoarea politică, au un singur ţel, buna guvernare şi bunăstarea tuturor, nu cumularea tuturor puterilor în stat.

Ce e de făcut?

E clar, boala e veche. Paşoptiştii au înţeles primii că nu suntem în stare să ne desemnăm un arbitru imparţial, bazându-se pe transformările insidioase ale personalităţii lui Cuza. Aşa s-a ajuns la monstruoasa coaliţie din 11/23 februarie 1866, când domnitorul a fost forţat să abdice. Peste ani şi ani, fenomenul Cuza a devenit regulă.
Chiar dacă în Constituţie se spune clar că „Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid”, cu excepţia dlui Constantinescu, nimeni nu a putut face abstracţie de propriul partid, de foştii comilitoni, ba chiar şi le-au condus cu mână forte.
Însă vremea preşedintelui jucător, a omagiilor şi a băilor vetuste de mulţime a apus definitiv, iar politicienii trebuie să înveţe a asculta glasul poporenilor, care, sătui de experienţe nefaste, vor fi nevoiţi să caute cu grijă un arbitru înţelept. Deşi Regele ne este încă aproape.

Petru Tomegea

Coaliţia Johannis – începutul sfârşitului

O paralelă între ultimul roman al lui Albert Camus, La Chute (Căderea), şi situaţia lui Traian Băsescu mi se pare relevantă pentru România anului 2012: puternicul avocat Jean-Baptiste Clamence nu acordă ajutor unei femei aflate pe punctul de a se îneca, iar gestul îi paralizează acestuia orice încercare ulterioară de remontare psihică.
La fel, refuzul de a aduce la guvernare coaliţia Johannis în 2008 a fost greşeala fatală a regimului actual. Pentru că n-a fost vorba de raţiuni de stat sau temeiuri constituţional-juridice, ci de voinţă personală. Elitele din presă şi politică au făcut legătura cu legitimarea chinuită a Alianţei DA în 2004, când câştigătorul de drept al alegerilor, PSD, cu grave probleme interne, a considerat că nu i-ar strica 4 ani de opoziţie şi nu şi-a revendicat victoria. În plus, reuşita Alianţei s-a datorat prim-ministeriatului Tăriceanu, politician echilibrat şi bine ancorat în economie.

Locomotiva nu mai pleacă din gară

Au mai fost până atunci greşeli, dar nu susceptibile să genereze o asemenea teribilă capcană, încât să nu-şi termine al doilea mandat la Cotroceni. După referendumul din 2007, jocurile cu puterea şi abuzurile s-au înmulţit, iar steaua lui Băsescu a început să coboare. Dacă pe atunci i-a fost locomotivă puternică propriului partid, de la finele lui 2008, l-a tras în jos spre cifrele din 2001-2002.
Odată consumat momentul Johannis, analiştii şi politologii au cam anticipat ce urmează, singura necunoscută fiind legată de timp, iar după câştigarea cum-necum a celui de-al doilea mandat, previziunile s-au adeverit. Presa vorbea de excese autoritariste şi furt de voturi, mai întâi cu fereală, acum pe de-a dreptul, iar instituţiile implicate în campanii electorale au tot amânat să facă lumină, ceea ce a dus la întinderea infecţiei.

Neamţul Johannis a luat ţeapă

La aproape 4 ani de atunci, lucrurile pot fi înţelese cu claritate: majoritatea alcătuită din PNL şi PSD ar fi dat un suflu nou economiei, ar fi reaprins speranţa unei populaţii favorabile schimbării, iar figura „neamţului corect şi gospodar” ar fi deschis realmente uşile bătrânei Europe şi poate criza ne-ar fi ocolit. Oricum, am fi fost mai aproape de Polonia decât de Grecia.
Temându-se să guverneze în coabitare cu Opoziţia, preşedintele şi-a numit un executiv de yesmeni şi mân(t)uitori experţi în bugete ed stat, iar buna guvernare a fost perorată doar la televizor. S-au scos pe bandă rulantă legi reformatoare prin angajarea răspunderii, dar ele n-au avut alte consecinţe decât înăsprirea condiţiilor de trai şi politizarea generalizată a funcţiei publice.

La sfârşit a fost războiul

În schimb, a declanşat un război furibund terra marique (peste tot) împotriva PSD şi a PNL, unite din 2010 în USL, care, cu toate tonele de injurii, atacuri josnice, dosare, procese de intenţie, cu toate sumele masive din bănuţul contribuabilului aruncate pe manipulare şi parti-pris-uri publice, nu coboară sub 50% şi pace. Loviturile par coordonate de la Cotroceni, de moment ce respectivele ziare, televiziuni ridică zilnic, pe faţă, osanale preşedinţiei, cu mult mai infame decât pe vremea odiosului, când mai era oarece decenţă.
Din cauza aceasta, între Opoziţie şi Putere s-a creat o falie imposibil de trecut, iar negocierile politice specifice unui cadru democratic au fost anulate sine die prin retragerea din Parlament a Opoziţiei. Pentru a mai domoli furia mulţimilor ieşite în stradă, preşedintele s-a pornit să cedeze. A încercat diverse variante ale ieşirii din încercuire aruncând capete de moţoci: Lăzăroiu, Baconschi, Boc, dar demonstranţii scandează în continuare „Jos Băsescu”, principala revendicare alături de alegeri libere, corecte şi anticipate. Ce va fi?

Cu orice preţ, Băsescu

Zilnic se aruncă în bătălia politică cei mai grobieni dintre noi. Nu poţi rămâne indiferent la instruirea expresă a tinerilor pedelişti să spurce opozanţii şi să mârşăvească orice opinie contrarie, orice comentariu civilizat pe forumuri. Oficinele le ţin isonul: „umanoizii, primitivii, neisprăviţii, nemernicii lui Crin autohtonistul limitat, îngâmfat şi intolerant” (Evz) împreună cu ciumpalacii, viermii, hienele… demonstranţi dau zilele acestea piept cu „o specie mai evoluată”, în fruntea căreia se află marele şi tânărul voievod tehnolog, Mihai Răzvan Ungureanu… Iată de ce nimeni nu se mai îndoieşte de „cădere”.

Petru Tomegea

Imun la critică, regimul Băsescu se clatină

De la o zi la alta, creşterea şi descreşterea mitului Băsescu şi a regimului său capătă motivaţii tot mai clare, dar criza actuală are drept cauză inaderenţa la critica Opoziţiei şi a presei care se încăpăţânează să rămână obiectivă. Neţinând cont de necesităţile populaţiei, nici de atenţionările din mass-media, nu s-au făcut la timp corecţiile sistemice, iar azi guvernanţii au o masă critică împotrivă-le.

O dragoste uitată – societatea civilă

Deunăzi d Băsescu se plângea de dispariţia societăţii civile ca imediat Alina Mungiu-Pippidi să se întrebe cine-a ucis societatea civilă. Au realizat târziu că, ne-având cine să-i tragă de mânecă pe preşedinte, premier, miniştri, politicieni aflaţi momentan la Putere, excesele, abuzurile vor rămâne nesancţionate, iar deciziile greşite vor înrăutăţi starea economică şi socială.
Şi apoi societatea civilă la care se referă preopinenţii n-a murit de moarte bună. Cea mai mare parte s-a sinucis mânjindu-se cu sinecure şi/sau intrând cu arme şi bagaje în oastea PDL şi a preşedintelui, inclusiv actuala şefă a SAR, iar o altă parte s-a chinuit să subziste sau a murit de inaniţie.
Cu toate acestea, critica la obiect n-a lipsit în aceşti 7 ani de mandat la Cotroceni şi 3 la Palatul Victoria. Dar nu numai că nu a fost luată în considerare, ci a fost înăbuşită sistematic de la cel mai înalt nivel. Ca să nu creadă cineva că dl Băsescu a făcut-o fără intenţie, iată-le in extenso: moguliada, găozar, ţigancă împuţită, puiuţ de comunist, fătuci înlăcrimate, domnişoare cu ochii bulbucaţi cât cepele… Ţi-e şi jenă de jena aruncătorului cu sudălmi şi injurii la adresa mediilor critice.

Comandantul şi armata postacilor

Preluând ca la comandă atacurile prezidenţiale, oficinele de presă, jurnaliştii de casă, oamenii de influenţă, ofiţerii acoperiţi din mass-media se năpustesc asupra vocilor critice cu ciumpalaci, viermi…, încât aerul devine irespirabil. Fenomenul se întâmplă doar în România. Pentru confirmare, accesaţi marile agenţii şi trusturi de presă occidentale, unde dreptul la cuvânt este cu adevărat garantat, nimeni necutezând a condamna opiniile liber exprimate.
Dar partea cea mai joasă o constituie mesajul „dublu-gândit” al discursului: în vreme ce d Băsescu deplânge moartea societăţii civile, armate de postaci spurcă orice alt punct de vedere pe forumuri. Sute de atacuri la persoană şi acuze golăneşti sunt aruncate în capul autorilor şi al celor ce-şi exprimă o părere critică, la fel cum alte sute beştelesc alături de preşedinte duşmani politici închipuiţi, presă, stat de drept.
Majoritatea postărilor pleacă de la aceleaşi IP-uri, uşor de aflat. Dacă ar fi vreo autoritate publică interesată de eradicarea fenomenului degradant, ar putea să aplice legea. Ai cui sunt postacii? Cine îi plăteşte? Uitaţi-vă cui servesc – toţi îi înjură pe liderii USL.

Un ofiţer îşi spune oful

Cazul locotenentului Alexandru Gheorghe, apărut pe neaşteptate în rândul manifestanţilor din Piaţa Universităţii, e unul simptomatic: „colegii mei nu au curaj să vorbească. Au familii, copii şi credite în bănci. Eu am depus jurământul în faţa cetăţenilor, nu în faţa actualei puteri. Eu îmi asum răspunderea pentru ceea ce fac acum!”
Pentru că a îndrăznit să spună ce gândeşte, a fost declarat descreierat, nebun, ţicnit, sărit, neîntreg la minte, ţepar, „nefericit”, inapt, scursură, năimit de Voiculescu…. I s-au vărsat pe uniformă tone de lături. Ca după o zi să se plângă că este urmărit şi ascultat.
D Marga se întreba „cine a închis orice canal de comunicare cu cetăţenii”, dar nu comunicarea e mai gravă, ci imposibilitatea participării lor la treburile publice. Liderii tari n-au poftă de lege, nici de parlamentarism, ci-şi impun prin dictat voinţa, prin angajarea răspunderii Executivului, socotind că n-au de dat seamă nimănui. În plus, subordonaţii îi protejează, apărându-i de adevăr şi de informaţii potrivnice, cum au procedat şi cu Ceauşescu.

Transparenţa – un moft

De aici derivă lipsa transparenţei, de la cel mai înalt nivel până la bază. În plus, trebuie să ascundă dispariţia subită a zecilor de miliarde de euro – bani publici şi atribuirea contractelor bănoase clientelei de partid.
Mulţii consilieri i-au convins pe primii oameni în stat că deciziile lor sunt excelente, că alegătorii îi venerează, deoarece îi „duc de mână prin deşertul crizei”. Iată că guvernanţii, în loc să se afle în slujba cetăţeanului, se preocupă în primul rând de binele lor.

Petru Tomegea