Încheierea carierei politice la români

Încheierea carierei politice la români

Ultima campanie electorală a pus punct unor cariere politice care ar fi trebuit să se încheie demult, câteva dintre ele chiar înainte de a începe. În lipsa unei (auto)evaluări obiective, nu sunt puțini aceia care ies în șuturi sau pe ușa din dos a scenei politice fiindcă n-au știut să se retragă la timp. Dar o întrebare trebuie pusă: ce a câștigat România prin candidaturile faliților, inclusiv ale Elenei Băsescu? De pierdut se știe ce a pierdut: o groază de bani pe publicitate electorală, pe mii panouri cu chipurile lor fotoșopate, multe răspândite prin lanuri de barabule și păpușoi, și pe hectare de bannere legate de stâlpii pentru iluminat public. Ce s-a ales din mandatul EBA la PE în afara rușinii țării, a hohotelor de râs și a greșelilor de exprimare spre deliciul publicului? Nu mai bine își vedea de ale ei? S-a încăpățânat să mai candideze și la recentele alegeri parlamentare, că doar e „fata lui tata“, iar acum colegii o acuză că din pricina ei PMP a rămas de căruță, fiind amenințat cu dispariția / disoluția.

Disoluție la care a pus umărul și tatăl său, fostul președinte Traian Băsescu. Nici el nu stă grozav cu autoevaluarea: și-a închipuit că bucureștenii nu mai puteau de atâta drag „de Băse“ și-l vor alege din nou Primar General, numai că dragostea poporenilor, ca orice dragoste, e frunză în vânt, iar alegerile au fost pierdute destul de rușinos. O foarte mare vină au avut-o și comilitonii care nu l-au tras de mânecă la timp – au sperat că, odată cu fostul Zeus, vor mai prinde și ei o ciozvârtă de putere…

Să privim mai departe la gașca lui Liviu Dragnea, mare șmecher de Teleorman. Era convins că are România la degetul cel mic, iar un braț al Dunării și un lac, Belina îi deveniseră moșie proprie, e drept că nu erau singurele, ca să-l binedispună alături de tovarăși și țiitoare. În același timp, poporenii așteptau cu ochii în soare să scape de belele și de sărăcie. Cu toate că era moșier sadea, deși PSD îi apără pe săraci, în 2016 a adunat o mulțime de voturi de la cei ce așteptau ca fraierii reformele necesare în Justiție, Educație și Sănătate, că în Administrație își pitise mai bine de o mie de prietenași cu tot cu amante. Ce a rămas în urma cetei sale trimise acasă de alegători în sfârșit, ceată aleasă după chipul și asemănarea sa: Cătălin Rădulescu, Liviu Pleșoianu, Nicolae Șerban, Eugen Nicolicea, Codrin Ștefănescu, Viorica-Vasilica Dăncilă…? Echipă care nu s-a remarcat prin nicio competență, dar a scos în stradă sute de mii de protestatari din pricina măcelăririi legilor anticorupție ca să-și scape jupânul de pârnaie.

Un alt mofluz politic, dar învârtit în afaceri, Viorel Cataramă, cândva membru de vază și senator al PNL, tânjind mereu după titulatura supremă, fie în stat, fie la partid, numai că, ce să vezi, „n-are cu cine“! Nici colegii, nici alegătorii nu-l vor, însă el se face luntre și punte, nu se lasă, candidează și iar candidează și … nimic. Rămâne la… saltea. În aceeași oală intră destui inși cu tupeu nemăsurat, genii neînțelese precum Alexandru Cumpănașu, Mircea Diaconu, Theodor Paleologu, Viorica-Vasilica Dăncilă, Cătălin Ivan, Ramona Bruynseels, Marean Vanghelie…, dacă luăm în seamă doar ultimele campanii electorale, inclusiv aceea prezidențială.

Ce spuneți însă de Călin Popescu-Tăriceanu, fost prim-ministru al României, om de afaceri cu oarece succes, aflat acum la a V-a căsnicie? Nu se strofoca el zilnic pe ecranele televizoarelor să ne arate cât de priceput / important este ca politician și cât de proști suntem toți ceilalți? Evident, în afară de Victor Ponta, alt mofluz, și el fost prim-ministru, îmbătat de sine, cu care a făcut o pereche hazoasă în încropeala lor politică Pro România. Ambii, pe cât de berbanți, pe atât de aroganți. În cazul lor au pus mulți umărul la eșec: o campanie electorală costisitoare / agresivă în mass-media, 24 de ore din 24, croită parcă pentru analfabeți, plină de acuzații aberante la adresa întreg spectrului politic, cu o mulțime promisiuni goale imposibil de pus în practică, cu toți maeștrii manipulatori de la televiziunile lui Dan Voiculescu. Și? Vax albina! Adio și-un praz verde!

Petru Tomegea

Ce a căutat Tudorel Toader la ministerul Justiției?

Personajul a stârnit mirarea și curiozitatea de când a fost numit la Justiție. Deși era rectorul celei mai vechi universități din România, lumea în care se învârtea nu-l prea aplauda, iar el voia să fie în centrul atenției. De unde provenea mirarea? Dintr-o aroganță, mai degrabă o fudulie, și un tupeu ieșite din comun. Nu mai văzusem așa ceva în fruntea României: parcă mai erau oarece decență și modestie, mai ales la ministerele unde se cere multă carte. Iar la Justiție e nevoie de multă carte și mai cu seamă de o memorie elefantină pentru a găsi drumul drept prin hățișul atâtor legi care se bat cap în cap. Ca să nu mai vorbim și de sutele de mii de cetățeni care își caută dreptatea prin sălile tribunalelor de ani și ani.
De unde venea impresia de aroganță? Priviți-i gestica, mersul apăsat și sigur, privirea de sus, zâmbetul superior. Lăsa să se înțeleagă fără greș în ieșirile publice că înafara lui nimeni nu mai știe dreptul românesc, nimeni nu mai are vreo competență, iar cuvintele lui nu pot suferi nici critici, nici derogare, nici interpretare căci sunt însăși dogma: crede și nu cerceta! De minciuni și manipulări nu mai amintesc. Lipsit complet de înțelegere și respect pentru jurnaliști și cameramani, sfidător, chiar jignitor, la adresa prezenței și a întrebărilor acestora, a ajuns să ridice acreditarea unei jurnaliste îndrăznețe, dar nu este singura situație de acest tip în România, unde libertatea presei a coborât cub aceea a unor țări bananiere.
După ce actuala putere l-a pus ministru, și-a arătat supușenia și loialitatea, iar doi ani și ceva a făcut lucruri de care se rușinează întreg sistemul de justiție european și aproape întregul corp al magistraților români. Va rămâne în istoria Justiției românești ca ministrul care a pus pe primul plan nu ideea de justiție egală pentru toți cetățenii, ci drepturile condamnaților, drepturile liderilor corupți, drepturile celor certați cu legea. Au fost dezincriminate fapte penale cu avizul său, au fost declarate ilicite probe evidente numai pentru a-i scăpa pe stăpânii săi.
Cât despre demnitate, mai bine să urmărim firul evenimentelor: prim-ministrul îi trimite președintelui decizia de revocare, partidul de guvernământ îi retrage sprijinul politic, iar, după toate acestea, iese fostul ministru la fel de măreț pe treptele Palatului de Justiție, acolo unde în ultima vreme protestau colegii săi judecători și procurori împotriva încercărilor de subjugare a Justiției, ca să-și anunțe demisia. Care demisie, de moment ce fusese revocat cu o zi în urmă? Repetă apoi același gest pe Facebook. Gestul său și amenințarea că va da pe goarnă „cauzele adevărate” vor să însemne că Tudorel Toader devenise peste noapte mare disident. El însuși se socotea cheia și lacătul guvernării… Deși pentru astfel de „disidențe” avem exemple notorii!
Revenind la titlu: din ce se vede și din ce spun specialiștii, Tudorel Toader s-a dus la ministerul Justiției pentru a se pune în slujba liderului suprem, nici măcar a întregului partid ori a întregii coaliții de guvernământ, deci nu a poporului pe care trebuia să-l slujească cu credință și abnegație… Că nu i se oferă oricui șansa de a-și servi patria din astfel de poziție.
Numai că Tudorel Toader și-a refuzat acest destin, deși calitatea de rector și profesor de drept l-ar fi destinat unei cariere de reformator, portretul său putând fi așezat alături de alți miniștri celebri ai Justiției. Judecând la rece, după încheierea carierei sale politice, răul făcut României ne va umbri o mulțime de ani. Tot umbrită, dacă nu cumva mai rău, îi va fi și cariera sa didactică.
Și asta fiindcă în dorința lui de a se impune la nivel european ca o mare somitate a dreptului, somitate care trebuie ascultată necondiționat, a întețit războiul autorităților române cu organismele Uniunii Europene și cu țările partenere, România fiind în pragul activării art. 7 din statutele UE și al sancționării din pricina unui MCV catastrofal. Dar poate va avea un acces de sinceritate și demnitate și-și va recunoaște măcar responsabilitatea.

Petru Tomegea

Tinerii frumoși și liberi

După ce i-am văzut coborând din trenuri în Gara de Nord, miile de tineri, mai ales studenți, au fost așteptați cu ceai și prăjituri de colegii lor din capitală, într-o explozie de bucurie și îmbrățișări, și mi-am spus că România mai are un viitor, iar după ce am aflat că în rândurile lor sunt și studenți de alte naționalități… și i-am mai și auzit cântând imnul național împreună, mi-a fost rușine să stau deoparte. Așa că mi-am reluat „pana”.
Dar cine sunt tinerii frumoși și liberi? O sintagmă care a trezit reacții de apreciere după ce au fost văzuți în Piața Victoriei, în fața Guvernului României, după omorul de la Colectiv, apoi după celebrele ordonanțe, protestând alături de alte vârste și categorii sociale împotriva abuzurilor unei puteri discreționare, a unei majorități anarhice. Numai că, pe lângă aprecieri și laude la adresa implicării lor sociale, sintagma a devenit în gura altora ironică, fiind menționată de fiecare dată când vreunul dintre tineri făcea vreo boacănă. Intenția de discreditare mi-e clară, așa cum mi-e clar de unde vine. E o altă formă de reacție politică parșivă: când cineva nu e de acord cu puterea politică, trebuie desfigurat, iar metodele sunt aceleași de pe vremea tovarășilor.
Ce mi-a atras atenția în manifestările lor stradale? Deși protestatari hotărâți, tinerii erau puși pe jocuri, veselie, glume și ironii civilizate, înțelegători și politicoși cu cei din jur, decenți, mulți nedespărțiți de prietenele lor. Buni colegi. Împart tot ce au între ei. Știu versurile imnului la fel cum știu și alte cântece patriotice. Nu se poate să nu-ți crească inima!
De ce au ieșit ei în stradă de moment ce la alegerile parlamentare cei mai mulți au lipsit? Nu cumva au lipsit fiindcă alegerile noastre nu mai sunt demult relevante, nu reușesc să producă schimbările așteptate de 27 ani? Dar ca orice frustrare publică apropo de actuala majoritate guvernamentală în frunte cu un despot ca Liviu Dragnea atotstăpân, și actuala ieșire masivă în stradă a fost provocată nu neapărat de legitimarea imorală prin votul din 11 decembrie, cât de delegitimarea rapidă, într-o lună, caz unic, a câștigătorilor puterii politice.
De ce legitimarea prin vot a fost imorală în condițiile scorului de 45% + acela al aliaților? Cu toate că alegerile au fost corecte și democratice, ele s-au câștigat printr-o manipulare groasă, atotcuprinzătoare la care au pus umărul nu doar televiziunile de casă, ci și primari, baroni, oamenii de influență, activiști, vectori media. Însă despre responsabilitatea lor văd că nimeni nu discută acum, semn că-și vor relua obiceiurile conform „indicațiilor” ori de câte ori va fi „nevoie”.
Tocmai de aceea, când ai câștigat alegerile mituindu-ți propriul electorat, fidelizând populații defavorizate, inclusiv din zonele de sărăcie cruntă locuite nu neapărat de romi, mințind și promițând oricui tot ce își dorește, orice vrea să audă, tinerii frumoși și liberi, iubitori de carte și profesii pretențioase, s-au aflat în fața unei mari dileme: își abandonează patria în mâna uzurpatorilor sau încearcă să salveze democrația și statul de drept. Așa că au ales să se implice alături de ceilalți cetățeni.
La un an după Colectiv, cu toată eșuarea guvernului Ponta, după alte două rânduri de alegeri, lucrurile au revenit în punctul de plecare: guvernare doar în propriul interes. Ceea ce i-a indignat. Nu doar pe tinerii de acasă, ci și pe aceia din celelalte capitale ale lumii. N-a fost televiziune de pe mapamond fără să le prezinte doleanțele, mișcările de stradă și sloganele.
Nu poți sta deoparte când, în România, Dorel a scăpat la butoane, iar singurul program pus în aplicare este „lasă că merge și așa”, când resursele bugetare sunt dirijate către propriile buzunare, iar poporenii trag ponoasele. Pentru că cele peste 600000 de protestatari n-au revendicări salariale, ținta tinerilor frumoși și liberi fiind România lor și a copiilor lor cu care au ieșit în Piață.
În fond, tinerii au declanșat bătălia pentru viitorul României.

Petru Tomegea

Cine ești dumneata, dle Ponta?

Odată cu denunțurile fostului parlamentar și cică om de afaceri, Sebastian Ghiță, scena politică românească își arată una dintre fețele cele mai întunecate, o față pe care o bănuiam doar. Totodată primim o serie de lămuriri explicite: Victor Ponta a fost susținut de Ghiță și oamenii săi pentru a-l înlocui pe Mircea Geoană la conducerea PSD în 2009, dovedind încă o dată, dacă mai era cazul, că nu meritele, competențele și valoarea au stat la baza schimbării, ci sistemul de interese, relații și influențe. Nu s-au pus niciodată în cumpănă calitățile și (ne)realizările lui Mircea Geoană, ci doar faptul că nu era omul intereselor lui Ghiță & co.
Să nu ne amăgim că, dacă nu avem date, în alte partide lucrurile ar fi stat altfel. Pentru că turpitudinile, angoasele pe care le trăim și noi, și clasa politică românească de aproape trei decenii nu vin de la Sfântul Duh, ci sunt „opera” acestor politicieni care-și cultivă doar poftele lor de putere și avere, ale celor ce ies în față și ale vasalilor, căci feudalismul nu a dispărut nicidecum. Nu este vorba de alt criteriu decât acela al relațiilor, al găștii și al propriilor interese, nu al performanțelor și al bunei guvernări. De asta nu avem politicieni și guvernanți bărbați de stat.
Situația s-a repetat în exact aceiași termeni când, prin aceleași manevre, social-democrații s-au trezit cu Victor-Viorel Ponta prim-ministru fără ca absolut nimic să-l recomande. Chestia cu „micul Titulescu” fiind o simplă șmecherie, poate bășcălie, a arogantului Năstase. Și culmea este că, văzând iureșul lui Ghiță, majoritatea parlamentară i-a acordat girul, inclusiv vajnicul președinte Băsescu.
Cum a fost prim-ministeriatul său? Unul de vasalitate față de binefăcători cărora nu le-a ieșit din cuvânt și nu le-a refuzat niciun contract, pe care i-a ascultat „până la virgulă și punct”, vorba șefului său actual. N-a fost singurul act de vasalitate fiindcă după acesta a urmat unul scris cu președintele CE Barroso, altul cu Traian Băsescu, cică „acord de colaborare” și cine știe câte altele… Și asta tocmai la un partid care face mare caz de coloană vertebrală, independență națională, demnitate, dreptate…
Prin actul de ascultare față de Ghiță și alții l-a sacrificat mocofănește pe coechipierul său, Crin Antonescu, cu care avea un gentlemen’s agreement referitor la candidatura acestuia la prezidențiale. N-a fost în stare să-și țină cuvântul ca un gentleman și îndată și-a arătat fața adevărată la lansarea faraonică a propriei candidaturi pe stadionul „23 august”. O pată groasă pentru obrazul politicii românești a secolului al XXI-lea.
Să mai observăm și jocurile binomului Ghiță-Ponta în recenta campanie electorală, și jocurile de necrezut ale propriului partid, care a tolerat situația ambiguă cu PRU și să ne întrebăm, plagiind o zicere celebră: cine ești dumneata, dle Ponta? Ale cui interese le reprezinți acum și ale cui interese le-ai reprezentat ca prim-ministru și ca șef al celui mai puternic partid? Nicidecum ale propriului partid și nici ale propriului popor așa cum te lăudai în campanie.
Ceea ce nu pricep și pace e de ce sunt îndreptați ochii acum doar asupra defectorului Ghiță, asupra serviciilor de informații pe care le-a trădat încă de pe când le lua banii pentru dotări, calculatoare, softuri, și este lăsat în păstrare tovarășul de drum, profitorul Ponta, naivul care vine cu glumițe și șmecherii de imberb pe FB, singura sa activitate politică. La Palatul Victoria, Ponta nu era un nimeni, ci ditamai șeful Executivului, prin mâna lui treceau banii și contractele, fiindcă, până la urmă, nu e așa de important cine cere, ci cel ce semnează.
Veți spune că așa se face politică în România și aveți dreptate. În fond, se face politica de care suntem în stare noi și clasa politică: iese un tip bun de gură, adună în jurul său o gașcă, un clan pe care le întreține cu promisiunea unor funcții grase, poate și cu parale, apoi încep să dea din coate la televizor și… reușita e gata. Nu este acesta cursul scurt pus în aplicare de mai toți „reușiții” ultimilor ani?
Urmărindu-i naivitățile de pe FB, se cuvine întrebarea: Cine ai fost și ești dumneata, dle Ponta?

Petru Tomegea

De ce trebuia umilit Adrian Năstase?

O întreagă literatură s-a născut în urma procesului fostului prim ministru, Adrian Năstase, și a condamnării sale la doi ani de închisoare cu executare. Una din ideile șocante ale discursului jurnalistic și avocățesc este că „arogantul” trebuia să se arate plin de căință și de umilință pentru a merita eliberarea condiționată înainte de îndeplinirea sorocului.
Nu știu dacă sursa ideii o constituie desfășurarea ședințelor de judecată, cu acuzațiile procurorilor și pledoariile avocaților ori va fi fiind invenția jurnaliștilor. Nici nu are mare importanță. De fapt, apariția unei astfel de interpretări la aproape două secole de la apusul feudalismului ne discreditează ca societate modernă, ca act de justiție sau atitudine morală, ca trăitori în epoca manifestării depline a drepturilor cetățenești și a libertății câștigate cu atâtea sacrificii. De demonstrat.

Umilințele supușilor

De ce se acreditează ideea că statul, prin instrumentele sale coercitive, trebuie să-și oblige cetățenii liberi și egali în drepturi să se umilească în fața organelor sale? Să fi căzut în desuetudine sentimentele de demnitate și mândrie inclusiv națională? Statul este cumva de sorginte divină, este egalul lui Dumnezeu? Nicidecum. România are nevoie de cetățeni demni și mândri căci Statul este creația lor. Ei îi întrețin existența prin contribuții deloc de neglijat. Necesitatea sa a apărut pe o anumită treaptă evolutivă a societății când atribuții ca apărare, reprezentare… i-au fost delegate.
La o privire sumară prin Constituție și legi se observă că termeni precum „căință”, „umilință” și alții din același câmp semantic nu apar, ceea ce înseamnă că, spre onoarea făcătorilor de legi, ne aflăm alături de concetățenii europeni. Or asta nu se vede din limbajul procurorilor care au declarat recurs la hotărârea instanței ÎCCJ de eliberare condiționată a deținutului Adrian Năstase.

Așadar să ne căim!

Iată o mostră: „Inculpatul nu a dat dovezi de îndreptare, iar postările sale de pe blog arată că nu. Este singurul deţinut cu blog din România”. Ce legătură există între „îndreptare”, „recunoaşterea autorității justiţiei”, blog poate și căință ori umilință și cuantumul pedepsei e foarte greu de decelat, de aceea vom lăsa-o în seama acuzatorilor și a apărătorilor. Unul dintre ei recunoaște totuși că „recursul denotă mentalitatea de 50 de ani a DNA. Pe atunci condamnaţii trebuia să mulţumească pentru sentinţele primite”. Să fi trecut mai bine de jumătate de secol degeaba?
Apare însă o întrebare la fel de importantă și la fel de chinuitoare: cui folosește umilirea propriilor cetățeni? Statului? În niciun caz, ci unor muritori obișnuiți, ca și umiliții de azi. Au poftit cu orice preț să-l vadă pe fostul prim ministru, arogantul care-și invita detractorii să-i numere ouăle, umilit. Situația o recunoaște „însuși” Năstase: „nu am vrut umilința cătușelor”, „nu perspectiva închisorii m-a deranjat, ci acest gest de umilință după două decenii de muncă”.

Care mai e rolul pedepsei?

Aici e chestiune de fond și de semnificație a pedepsei intrată în obișnuință. Căci rolul sentinței corecte date de Justiție nu este acela de a-i umili pe cetățeni, nici acela de le desființa condiția umană, ci unul nobil, de a-i face mai buni, de a-i purifica și de a-i reașeza după executarea pedepsei alături de semenii lor.
Însă, din păcate, cetățeanul Adrian Năstase nu a putut fi convins de atât de multele înfățișări în fața instanțelor, nici de cei aproape 1000 de martori de justețea sentinței date în baza unor probe indirecte. Nu cumva vina aparține în exclusivitate justițiarilor care n-au fost în stare să realizeze un probatoriu în afară de orice dubiu?

Oameni liberi, demni și mândri

În aceste condiții, pentru justificarea sentinței, a fost nevoie de politizarea demersului juridic, nu atât prin desfășurarea procesului cât prin reflectarea sa partizană în presă. Nu este doar cazul fostului prim ministru, ci al tuturor acelora care au deținut o anume funcție sau demnitate publică.
Asta face ca rolul educativ al pedepsei să rămână unul discutabil, nefiind exclus ca imaginea Justiției înseși să aibă de suferit, iar credibilitatea acesteia să scadă în ochii justițiabililor. La fel cum nu este normal ca în spațiul public să se vorbească de cetățeni penali, pușcăriabili, hoți, corupți, delapidatori ordinari fără ca vreo instanță să-i fi găsit vinovați. Nu cumva politizarea actului de justiție, de care vorbește presa, nu cumva justiția televizată au mers prea departe, alterând fibra morală a poporului român?

Petru Tomegea

Cu politica la psiholog

Până la actul sinucigaş al lui Adrian Năstase, prezentat de analişti ca „laş – curajos, simulat – nesimulat, calculat – necalculat, demn – nedemn, arogant – nearogant, bărbătesc – nebărbătesc, ruşinos, necreştinesc…”, bănuiam că „politica românească” nu are a face prea mult cu moralitatea ori cu credinţa în Dumnezeu; după miercurea trecută bănuiala a devenit certitudine.
Dar esenţa necazurilor politice şi economice actuale din acestea se trag: nici instituţiile statului, nici societatea civilă n-au fost pregătite să facă faţă asaltului suicidar împotriva statului de drept şi a bunei cuviinţe după 1989, iar nesancţionarea juridică şi morală a ticăloşiilor a creat impresia că politicienii noştri se află deasupra legii, că trebuie slujiţi şi adulaţi ca înainte de ’89.

Iar morală?

Din păcate, în România, tema moralităţii e una compromisă: politicienii, sociologii şi politologii susţin la unison că politica e o damă de moravuri îndoielnice, ceea ce le permite actanţilor politici să renunţe la onoare şi demnitate fără a fi supuşi oprobriului public. Cred ei. În fapt, decontarea se face la urne. Şi ei, şi noi ştim asta, dar mereu ei îşi fac iluzii că nu lor li se va întâmpla. Ei bine, li se întâmplă.
„Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”! De filosofia lui Kant, de învăţătură şi educaţie, în genere, politicienii fac mare caz până se văd în funcţii. Apoi ştiinţa de carte şi bunele maniere nu mai fac două parale, compromisurile curg gârlă, fără a fi vorba de negocieri ori de „arta bunei guvernări”, ci de păcăleli şi combinaţii. Fiecare învăţând cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie, vorba lui Nicolae Filimon.

Moralitatea ca scut

Legea morală i-ar fi apărat cel mai bine de capcanele cu hachiţe ale politicii, le-ar fi asigurat liniştea şi curajul de a-şi aplica eventual programele. Abdicând de la moralitate, şi-au asumat consecinţele de a fi aruncaţi la marginea societăţii când tărăşeniile sunt scoase la iveală, căci mai devreme ori mai târziu, fiecare naş îşi găseşte naşul. Aceasta e principala trăsătură a statelor unde legea şi moralitatea nu s-au putut impune.
Partea mai dureroasă e alta: dacă politicienii au astfel de hibe, ei bine, nici noi nu suntem mai breji. Nicicând n-au fost atâta zavistie, atâta batjocură între noi. Nicicând neamul românesc nu şi-a bătut joc de omul nenorocit, nu l-a sfâşiat pe cel căzut, ci a găsit mereu o vorbă de încurajare. N-am auzit ca vreun creştin să jubileze la agonia aproapelui, sau să-l acuze, să facă băşcălie în stradă că îşi simulează propria moarte, ori şi mai grav, să sufere, să se mânie chiar, că nu-l ia moartea mai repede, că Dumnezeu i-a mai dat zile, i-a mai dat o şansă.

La psiholog!

Cele de mai sus sunt atributele esenţiale ale omeniei şi ale umanităţii. În momentul în care un individ le-a pierdut, se pune întrebarea dacă el mai aparţine ori nu unui grup social educat, unei comunităţi normale în care valorile general omeneşti sunt cultivate cu grijă.
E clar: ori ne ducem cu toţii la psiholog, poate şi la duhovnic, ori găsim altă soluţie de exorcizare a barbariei din noi, de pildă, o lege care să-i oblige pe împricinaţi să-şi respecte aproapele. Pentru că spectacolul grotesc oferit în aceste zile nu mai poate continua: avem copii de crescut şi educat, avem bătrâni şi bolnavi de îngrijit, iar exemplele de la vârful politicii ne distrug orice urmă de milosârdie şi pocăinţă.
Pe vremuri se învăţa la şcoală că politica în interesul cetăţenesc descătuşează energiile creatoare ale unui popor, că ea poate să tragă o ţară înainte, că politica aparţine elitelor politice, economice, ştiinţifice şi culturale, adică segmentului celui mai înaintat al societăţii. La noi de ce nu e aşa?

Dacă morală nu e, nimic nu e

Astăzi realizăm că una e în carte şi alta în viaţă. Imediat după revoluţie, ca să scape de răspundere, FSN şi biserica au aruncat în sarcina şcolii educaţia religioasă şi pe cea morală, iar rezultatele se văd: se învaţă cu mare greutate, se caută şcolile permisive, se preferă diplomele la mica înţelegere, iar tinerii valoroşi pleacă unde văd cu ochii…
Morala încă nu face parte din trunchiul comun al curriculei educaţionale ca în ţările civilizate. Deşi studiem atâtea matematici şi ştiinţe, chibiţăm zi şi noapte la un spectacol politic grobian care astfel se autoalimentează.

Petru Tomegea

Poporul vinovat şi geniile politice

 

 

Când întâii politicieni şi savanţii făcuţi pe puncte vor cu orice preţ să se ridice deasupra semenilor, îşi iau sfidelnic rolul lui Dumnezeu şi încep să ne judece cu asprime. Dacă sentinţele Lui din Sfintele Scripturi condamnau păcate în afară de orice dubiu, batjocorirea actuală a poporenilor musteşte de aroganţă şi ipocrizie politică. Nu înţeleg şi pace cine îi obligă să ne suporte firea proastă, să guverneze puturoşi, beţivi, curve, pomanagii, hoţi, corupţi care le strâmbă înaltul nas. Pe deasupra, cică suntem prea mulţi şi trăim ca păduchii pe spatele statului mort de slab. Domniile Lor se căznesc zi şi noapte să-l însănătoşească, iar noi, netrebnicii, îi furăm mâncarea din traistă.

Nu ştiu în ce mocirlă am intrat, că s-au produs schimbări identitare. Mai ieri în campanii eram încă urmaşii lui Traian, a şaptea entitate europeană, iar candidaţii îi jurau cu lacrimi în ochi iubire neţărmurită Măriei Sale, Poporului Român, şi deodată am devenit nemernicii care-şi duc ţara de râpă. Pe atunci, la orice supărare, se întorceau la Popor, ca să dea seamă, fixându-i chiar întâlniri periodice în piaţa mare. Acum acelaşi Popor îi scârbeşte.

Fireşte, ne-au bătut obrazul şi alţii. Dar una e critica, certarea sinceră spre îndreptare a lui Eminescu, Caragiale, Drăghicescu (Psihologia Poporului Român), de la înălţimea lor moral-spirituală, şi alta injuria groasă a lui Silviu Bian, mare şef de agenţie, ori Traian Băsescu, împreună cu eminenţele lor, filozofii de partid, pe care ţara şi neamul nu-i mai încap ori îi fac de ocară. Însă remuneraţia, avantajele, privilegiile, luxul şi elicopterul din sudoarea leneşului popor le fac bine. Senzaţia că puterea politică e ruptă de vulg va fi avut-o şi George Coşbuc: „Domnul unde-i? E-n Suceava./ Dar poporul? La Plăieşti”.

Cei ce mai citesc câte o carte îşi închipuie că, atunci când emiţi judecăţi de valoare asupra unei naţiuni, responsabilitatea îţi impune să cântăreşti bine cuvintele şi să te bazezi neapărat pe referinţe ştiinţifice. Or, încercând să aflăm temeiul afirmaţiilor vitriolante descoperim că nicio instituţie publică nu dispune de statistici riguroase asupra lenei, prostiei, ticăloşiei… Ba observăm că procentul asistaţilor, şomerilor, bursierilor, de cuantumul ajutorului nu mai vorbim, este mult inferior ţărilor occidentale. Adevărat e că randamentul lucrătorului român, general vorbind, e mai mic aici. În Apus, unde organizarea proceselor de producţie şi salariile sunt stimulatoare, românii sunt mai eficienţi decât localnicii, fie în agricultură, construcţii, industrii, fie în inginerie, medicină, asistenţă socială.

Impresia de lene vine din necultivarea pământului, uşor de observat din elicopter. Dar cauzele vi le explică orice ţăran, indiferent de numărul de clase: nimeni, în afara bişniţarilor escroci, nu este interesat de produsele lor. Când România era grânarul lumii, în fiecare localitate găseai angrosişti şi depozite. Se oferea preţul pieţei, era o siguranţă. Cine munceşte vrea să se bucure de roadele muncii.

Cât despre capacităţile intelectuale, testele ne situează uşor peste medie: avem mulţi români supradotaţi în marile universităţi ale lumii şi în centrele de cercetare. Presa ne informa că la Silicon Valley cea mai uzuală limbă e româna. Sunt şi oameni cărora viaţa nu le-a lăsat timp de studiu. Nici în altă parte nu e altfel. Numai că în ţările unde capitalul şi inteligenţa au făcut ordine demult, aceştia îşi văd conştiincios de treabă, de familiile lor, fără a năzui nitam-nisam la poziţia de lider naţional, ca apoi să vină cu tupeu nemăsurat să-şi beştelească semenii. Slobozenia gurii i-ar arunca îndată în afara societăţii. Noi le răbdăm orice obrăznicie.

Abia când dl Boc probozea deunăzi pomana şi întinsul mâinii am înţeles că guvernanţii se cred stăpânii noştri, fiindu-le ruşine cu sărăntocii şi ticăloşii care le-au asigurat voturile pe mai nimic. După aşa batjocură şi aroganţă, cum să nu sari cu bocancii pe găleata portocalie?

 

Petru Tomegea

Ziare.com