„Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici…“

„Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici…“

Încă de pe vremea „conducătorului iubit“, istoria nu mai avea liniște, iar măreții voievozi fuseseră puși la treabă: să legitimeze megalomania lui Ceaușescu băgat în șirul făcătorilor de țară, spre nerușinarea tovarășilor și a „intelectualilor“ care-i închinau imnuri, ode, omagii și cântări pe stadioane cu zeci de mii de tineri prostiți de câțiva folkiști dirijați de Adrian Păunescu, membru al CC al PCR. Măreții voievozi erau puși să susțină în lumea largă cultul personalității unui dictator odios cu mari dificultăți în a-și citi discursurile, la fel cum se întâmpla(se) în URSS-ul lui Iosif Visarionovici Stalin, Coreea lui Kim Ir Sen (cel ce și-a instaurat dinastia în fruntea partidului comunist!) ori în China lui Mao Tse Dun și următorii.

Conform documentelor de partid și de stat, intelectualii aveau datoria să slujească teoria protocronismului prin care românii deveniseră buricul pământului. Nu era invenție epocală care să nu fi fost pornită din spațiul carpato-danubiano-pontic, de la rachetele cosmice, inventarea insulinei, la teoria relativității. Însuși dictatorul era urcat pe cel mai înalt soclu al figurilor politice internaționale. Se lansase sintagma, când combustibilul comunismului românesc se cam epuizase, că România e „grădina Maicii Domnului“ și aceea copiată după „Россия – сад Богородицы“, iar lingviști de două parale demonstrau că limba dacilor era româna, că latina e de origine românească, la fel sanscrita și altele.

Revoluția din 1989 nu le-a permis tovarășilor să-și încheie impunerea  „mărețelor idei“ ceaușiste, dar după 1989 și-au continuat nestingheriți strădaniile. Ba chiar au apărut neștiute realizări ale înaintașilor daci: tunele de sute de km pe sub Carpați, mai ales sub Bucegi și Ceahlău, ba chiar unul mai lung mergea pe sub Marea cea Mare în Turcia, permițând ciobanilor transhumanța! Delirium tremens! 

Cum s-a ajuns în această fază de care fac haz istoricii cu capul pe umeri, lingviștii serioși și intelectualii străini nu e greu de presupus: școala românească încă funcționează după idei și principii vetuste, iar învățăceii nu pot ieși singuri din mantaua  lui Stalin, semianalfabetul care a scris „Principii de lingvistică“ pentru a dovedi că le știe pe toate. N-am avut și noi o academiciană, „savanta de renume mondial“ cu 3 (trei) clase?

Odată stârnit, fenomenul a căpătat proporții de masă după revoluție: un președinte mai slab de înger îl învie pe Vlad Țepeș și-l aduce în piața publică să-i tragă în țeapă pe dușmanii corupți, iar o formațiune politică defilează cu portretele lui Burebista și Decebal. FSN s-a dus cu portretul lui Ștefan cel Mare la Podul de Flori de peste Prut, pe când un partid politic iese la manifestări în frunte cu stegarul dac și alți participanți în costume specifice, iar câteva zeci de fraieri și-au schimbat naționalitatea de pe buletin din român în dac.

Pe plan local, liderii nu stau degeaba: nu e zi să nu aniversăm după modelul 2050 de ani de la făurirea primului stat dac al lui Burebista fel de fel de personalități, ceea ce nu e rău. Rău este că respectivele personalități ajung niște bieți activiști de partid, iar menirea lor principală e să aducă voturi.

Priviți-o pe Diana Șoșoacă, mare personalitate politică contemporană, cum se poartă ea ca un voievod (vă puteți dvs. imagina un voievod să poarte mască?) și îi trage la răspundere pe Raed Arafat, Alexandru Rafila și pe oricine îi iese în cale sau cum continuă ea glorioasa epocă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, sărbătorit recent cu mare tam-tam mediatic pe 10 ianuarie 2022 la împlinirea „cifrei rotunde“ de 547 ani. 

Pe deasupra, se duce o campanie ineptă cu idei desprinse din documentele ceaușiste despre calitatea extraordinară a tuturor produselor românești, a școlii românești comuniste și mai ales a olimpicilor noștri care câștigă absolut toate concursurile internaționale. Oare ne-ar strica un dram de realism și de modestie? Nu de alta, dar mă chinui de mulți ani să găsesc de ce merele poloneze sunt mai proaste decât ale noastre și de ce Dacia noastră rivaliza cu Mercedes și nu reușesc să aflu.

Mă tem totuși că bietul Eminescu ar putea muri din nou de râs. 

Petru Tomegea

Pleaşcă, buldog şi intelectuali politici

În România, intelectualii nu mai fac cine ştie ce cariere în politică. Şi când te gândeşti la perioada antebelică şi vezi că fundamentele României moderne au fost puse de intelectuali cu drag de neam şi ţară, că instalarea monarhiei, independenţa, reîntregirea şi integrarea între primele şapte naţiuni europene n-ar fi fost posibile fără aportul unor Kogălniceanu, Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Iorga…, ei bine, ai cel puţin o strângere de inimă, de nu cumva devii un ghem de revoltă.
Şi cât de hotărâţi porniseră în anii ’90! Au protestat două luni în Piaţa Universităţii, fiind ciomăgiţi şi spurcaţi de mineri, de securişti zeloşi, prostiţi şi ei de mai-marii lor, au mărşăluit ani buni cu Alianţa Civică şi Convenţia Democratică pentru „Regele şi patria”, democraţie, libertate, stat de drept…

Fatalitate

Acum la 22 ani, vedem cu strângere de inimă că nimic n-a fost dus la bun sfârşit: regele e singurul care ne onorează peste tot în lume, la 91 ani, dar urmaşii bolşevicilor îl ţin încă departe de tron, republica ne joacă feste iar şi iar, cu democraţia încă ne jucăm, libertăţile suferă, convorbirile telefonice şi corespondenţa ne sunt violate ori de câte ori un mare mahăr are chef, marşurile, mitingurile se fac numai cu aprobare, procesele zac în justiţie zeci de ani, presa printată aproape a murit, libertatea cuvântului, dreptul la opinie şi informare corectă ne plasează între ţări cu civilizaţie politică precară… Avem însă dreptul la muncă în Europa.

Ce fac intelectualii

Câţiva se mai bat cu morile de vânt, deşi ştiu din start că efortul lor poate stârni cel mult zâmbete ironice. Cei mai mulţi s-au îngrămădit să slujească unor lideri tari, fiind pe post de scameuri, periatori şi ţuţeri. Batjocoresc pentru un nenorocit de post, pentru o scârbă de sinecură şi în stânga, şi în dreapta. Şi o fac parcă din convingere, uitând că un intelectual nu poate abdica de la ţinuta morală şi înalta educaţie.
Unii au ajuns oameni politici. Sătui de inepţia unor politicieni get-beget, şi-au zis că e nevoie de capacităţile, expertiza, ştiinţa lor de carte. Pe mulţi dintre ei, ca vorbitori neîntrecuţi, îi vedem zi şi noapte la televizor, dar înţelepciunea pare să li se fi pierdut în bătălii groteşti pentru putere, întâietate şi fală.

Nu mai fac nici măcar filosofie

Ca intelectuali de rasă, ar fi putut să contribuie la realizarea unor ideologii, programe politice în slujba cetăţenilor, ori măcar să-i ajute să le înţeleagă pe cele existente. Ar fi putut să lanseze programe de dezvoltare a cunoaşterii, de promovare a ştiinţelor şi a culturii, ori să pună umărul în Parlament ca legile să mai aibă oarece coerenţă. Nici măcar nu mai scriu cărţi, nu mai fac cercetare, ci doar politicăreala ieftină pe care o practică şi ceilalţi.
Astfel, unul vorbeşte de pleaşca de care a avut parte slujindu-l cu credinţă pe dl Băsescu, altul îi cere lui „Vasile Blaga să reacţioneze ca un buldog şi să muşte tot ce nu are ce căuta în conducerea partidului”. Unii vituperează împotriva dictatorului Ponta care le-a tras jilţul-feudă de sub ilustra-le persoană, deşi fişa postului a suferit din cauza partizanatelor şi a cultului personalităţii, cu nimic diferite de cele dinainte.
Idealuri naţionale? Binele comun? Agenda publică? Cu aşa ceva se mai ocupă câte un rătăcit prin presă. Ei trebuie să bată mărgica puterii, de la stânga la dreapta şi apoi viceversa. Idealul lor e bârfa şi analiza stilistică: ce-a mai zis cutare, ce-a mai făcut X, Y, Z… X e bineînţeles mai tare ca Y, Z le va tăia tuturor macaroana…

Cam acesta e nivelul

Cele de mai sus nu fac parte dintr-un roman, o telenovelă, cum s-ar părea la prima vedere, ele sunt locul comun al politicilor noastre postdecembriste. Or cu astfel de politici publice şi cu astfel de politicieni care fac orice, numai ceea ce trebuie nu, evident că românii nu vor prinde mult dorita perioadă de prosperitate şi nici un loc onorabil în Europa.
Cititorul înţelege că şansele noastre de a ajunge la capătul drumului pe care am pornit în 1989 nu vor creşte, dacă ceva nu se schimbă în modul de articulare a politicii şi a discursului. Ieşirea din criză şi recesiune, viitorul nostru comun depind de posibilitatea de a înlătura astfel de inşi şi de metehne. De nu, anul electoral 2012 va rămâne un an ca oricare alţii.

Petru Tomegea

De ce mai există Opoziţia?

Dezechilibrele politicii româneşti sunt tot mai evidente. Aproape că nu este lider al Puterii, ca să nu mai vorbim de oficinele şi ofiţerii săi de presă, acoperiţi tot mai străveziu, să nu-şi bată joc de Opoziţie ori să n-o înfiereze proletcultist, să nu-i dreseze procese de intenţie, unele de o gogomănie specifică societăţilor primitive.

Fireşte, mesajele politice trebuie să aibă forma şi fondul adecvate segmentului electoral căruia i se adresează, or asta înseamnă că, în concepţia liderilor PD-L, electoratul portocaliu are o condiţie intelectuală foarte joasă dacă gustă astfel de mitocănii: „liderii Opoziţiei ar fi dat chef dacă se scufunda ţara”, fiind „cei mai populişti şi iresponsabili din Europa”. Cu ei „eram demult în colaps, mai rău decât Grecia şi Portugalia”. De aceea „Ponta si Antonescu vor ajunge la muzeul antichităţilor politice din România”.

România mai este în Europa?

Nu cred că d. Boc are proprietatea termenilor. Şi-ar da seama că Domnia Sa reprezintă totuşi o entitate statală membră a UE. De aceea, poate ar trebui să i se spună că, fiind  un înalt demnitar român, gogoriţele tot mai frecvente îi apar în coloanele marilor agenţii de presă, dând o notă jalnică asupra modului de a face politică în România. Ar reţine ceva măcar din reacţiile cititorilor educaţi. Oricum, în analele civilizaţiei politice nu s-au mai întâlnit vreodată astfel de barbarisme.

Nu doar liderii partidelor din arcul guvernamental ies cu exprimări bombastic-vituperante, ci chiar dl Sever Voinescu, cândva o speranţă a elitei intelectuale: „Doamne fereşte! S-a dovedit că România e iubită de Dumnezeu şi nu se va putea întâmpla o asemenea nenorocire”, adică biata ţărrrişoară caragialescă, bună încă 4 ani de muls şi răsmuls, să cadă în ghearele USL!

Batjocura identitară

De altfel, degradarea spaţiului politic şi desconsiderarea poporenilor, mai cu seamă a celor neinstruiţi, sunt tendinţe generale ale politicianismului autohton şi ale mulţilor filfizoni, ale savanţilor autodeclaraţi care îşi dau cu părerea despre toate marile contradicţii universale. Vă puteţi imagina un politician ca P.P. Carp sau un jurnalist ca Mihai Eminescu să atribuie poporului român caracteristicile anusului, ale fecalei sau ale urinei? Iar respectivii să conducă destinele culturii româneşti? În România de azi e posibil.

Nu ştiu cât cântăresc asemenea injurii, nu neapărat antinaţionale, cât descalificante pentru ţinuta oricărui ins decent, dar vina lipsei de educaţie nu doar civică a populaţiei aparţine tuturor celor ce s-au perindat la putere până acum, într-o măsură ori alta, iar situaţia aceasta realmente nu mai poate să dureze. Nicio reformă nu va fi posibilă fără suport popular masiv. Ceea ce s-ar putea să convină unor formaţiuni politice.

Marotele Puterii

Mereu în autogratulările Puterii apar două marote, repetate fără noimă: situaţia Greciei, a Portugaliei, chiar a Italiei ori a Spaniei şi populismul Opoziţiei. Guvernanţii nu vor şi pace să înţeleagă că pentru români situaţia grecilor, a ibericilor, a italienilor este de invidiat: pensiile şi salariile lor, calitatea serviciilor sunt de 4-8 ori mai sus ca ale noastre. De aceea câteva milioane bune de români aflaţi acolo la lucru nici nu vor să audă de întoarcerea acasă. Din contră, au depus actele pentru altă cetăţenie.

Iar populistă nu poate fi Opoziţia deoarece nu ea „satisface revendicările populare imediate fără o finalitate pe termen lung” (Larousse), ci Guvernul, prin cadouri şi mită electorale. Opoziţia, în schimb, poate fi acuzată de ipocrizie şi demagogie, cele ce, să recunoaştem cinstit, i-au adus la putere şi pe preşedinte şi pe partidul său. Şansa lor a fost că au inspirat alegătorilor încredere, iar minciunile lor au prins.

Opoziţia aşteaptă să fie dată afară?

În condiţiile în care nu a putut schimba măcar o virgulă în actele Legislativului, căci legile ultimilor doi ani au trecut prin angajarea răspunderii Executivului, Opoziţia a ajuns cuca bătăilor de joc a Puterii şi a presei portocalii, iar tinicheaua asta, odată legată de coadă, s-ar putea să greveze fatal asupra rezultatelor viitorului scrutin. Or aşa ceva deja se întâmplă.

                                                                                                Petru Tomegea

Debandada politică şi criza de identitate

 

 

Istoricii şi sociologii nu fac o pasiune din a defini identitatea românească, iar în lipsa unor formulări ştiinţifice spaţiul public naşte monştri: ne-am umplut iarăşi de mămăligă bleagă, hoţie, prostie etc. Or identitatea colectivă se bazează pe convingerea indivizilor că au caracteristici fundamentale comune şi că aparţin unei comunităţi geografice, lingvistice, culturale. În Constituţie ideea apare la art. 6, reglementând „dezvoltarea şi exprimarea identităţii” minorităţilor naţionale şi a românilor din străinătate. Astfel, legiuitorul se referă doar la excepţii, lăsând pe dinafară 20 de milioane de majoritari.

Confuziile identitare s-au accentuat după integrarea în UE şi încercarea de rebranding naţional prin selectarea anuală a unor personalităţi reprezentative. Amestecând merele cu perele, pe soclul identitar au urcat futbolişti, bişnişari şi cântăreţi lângă Eminescu, Ştefan cel Mare, Carol I.

Consecinţele acestei stări de fapt sunt tot mai frustrante. Necunoaşterea, nerespectarea, neasumarea particularităţilor identitare au determinat slăbirea forţei, a coeziunii, a eficienţei statului, a partidelor, alianţelor, a organizaţiilor profesionale şi social-culturale. Individul, lipsit de conştienţa identităţii, îşi pierde pofta de a se integra într-o comunitate locală sau naţională. Fenomenul tulbură naţiunea noastră tot mai răzleţită, mai fărâmiţată. Este şi efectul pervers al societăţii de consum, al globalizării. Nimeni nu ne-a pregătit să le facem faţă.

Dorinţa de integrare în structurile europene a constituit în realitate semnul căutării febrile a unei alte identităţi, poate mai onorabile, iar amânarea sine die a admiterii în spaţiul Schengen e consecinţa directă. Prinsă în bătălii politice pe te miri ce, nici intelighenţia nu reuşeşte să-şi păstreze identitatea, primul simptom al desţărării, al dispariţiei ca neam. Frica de a fi acuzată de naţionalism  a determinat-o să evite până şi o punere corectă în termeni.

Or criza identitară declanşată în ’89 are repercusiuni devastatoare: imposibilitatea coagulării mişcărilor politice veritabile în jurul câtorva doctrine, dificultăţi insurmontabile la punerea în operă a programelor reformatoare, căutarea inamicului printre adversarii politici. Instituţiile statului de drept se comportă haotic: preşedinţia nu mai încape în regulile constituţionale, încercând prin orice mijloace să-şi sporească puterea în dauna celorlalte, guvernul n-a putut lucra coerent nici chiar pe vremea consensului iliesc, miniştrii, în goană după notorietate, îşi încalecă unii altora prerogativele, iar coaliţiile n-au fost în stare să gestioneze până la capăt vreun mandat. Lucrul în echipă rămâne un examen dificil. Serviciile secrete au şi ele atribuţii asemănătoare, de aceea îşi macină energiile, fondurile pentru a se război între ele. Nesigure identitar, pică în plasa pescuitorilor în ape tulburi.

Cel mai atins de fenomenul pierderii identităţii este individul. Învinuită mereu de excese patriotarde şi protocronism, şcoala şi-a diminuat nepermis de mult activitatea de cultivare a unui real patriotism, prin cunoaşterea, înţelegerea datinilor, a tradiţiilor, a fenomenelor de continuitate şi evoluţie social-istorică, iar familia, comunitatea şi-au abandonat rolul formator.

Din cauza confuziilor între credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de instituţiile de cult, românii îşi declară în cvasitotalitatea lor încrederea în biserică. În fapt, relaţiile lor cu sacerdoţii au devenit preponderent formale, credincioşii căutând, ca şi în occident, o relaţie directă cu divinitatea.

Individul se simte dezlegat şi chiar lezat de convenţiile sociale, îşi părăseşte meleagul natal la primul impuls, iar ţara va pierde o treime din populaţie în viitorul deceniu. Criza îşi întinde tentaculele asupra mass-mediilor, mereu corigente la subiectele identitare, asupra instituţiei cercetătorului, a omului de ştiinţă, incapabili să se dedice propriului popor.

 

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

Stâlpii puterii şi tribul politic

 

 

Scandalurile se ţin lanţ în jurul stâlpilor puterii, iar regimul politic românesc îşi arată limitele şi dedesubturile tribale. Asemenea involuţie caracterizează societăţile înapoiate deoarece obiectivele decidenţilor politici nu sunt civilizaţia şi bunăstarea tuturor cetăţenilor, ci doar poftele proprii şi ale familiei, neamurilor, grupului, clanului cărora le aparţin. E nevoie de argumente.

Dacă bolşevicii au lichidat relaţiile capitaliste decăzute şi stâlpii burghezo-moşiereşti prin coerciţie, represiune şi execuţii sumare, instituţiile recent eliberate de chingile totalitarismului  s-au oploşit sub aripa mai marilor zilei. Le e frică de libertate. Se tem să-şi ia soarta în propriile mâini, aşa cum prevede legea. Dreptate se face mai cu seamă sub presiunea unor organisme internaţionale, sau demonstrativ, cu mascaradă TV, pentru a nu pica examenele UE: admiterea în spaţiul Schengen, rapoartele periodice pe Justiţie.

În istoria Europei, stâlpii puterii au avut cam aceleaşi denumiri: Peers of England, Pairs de France, Pari d’Italia etc., cu sau fără stepene nobiliare. Pairii erau vasali regelui, neputând fi judecaţi decât de colegii lor. Se mai numeau şi părinţi ai naţiunii, în semn de respect. Ca orice formă fără conţinut împrumutată de fondul autohton, şi aceasta s-a compromis de la început. De aceea, numele de „pair” nu a prins, ci altul, neaoş, de stâlp al puterii, atrăgând fulgerele jurnaliştilor vremii, de la Caragiale şi Eminescu, la C.A. Rosetti.

Chiar şi aşa, sângele albastru nu s-a făcut apă, ci a pus umărul la ridicarea poporuBoc, stâlpi de cafenele, lui prin cultură şi civilizaţie, reuşind să întemeieze o naţiune de rang european, o patrie între 1918 şi 1940. Nu e puţin. N-au lipsit afacerile dubioase, nici nepotismul ori implicarea rubedeniilor, dar au fost excepţia, nu regula. Până la ultimul război, onoarea, cinstea politicianului încă se bucurau de preţuire, iar neamurile, prietenii suspuşilor îşi cunoşteau lungul nasului. În schimb, comuniştii au cultivat tupeul şi obrăznicia neamului de traistă, în dorinţa de a slăbi influenţa elitelor burgheze, iar profitorii revoluţiei din ’89 n-au dorit nicidecum restitutio in integrum.

Dacă stabilim câteva invariabile ale portretului primilor stâlpi ai puterii, aşa cum rezultă din mass-media, sar în ochi pofta nemăsurată de putere şi avere, fericirea împinsă până la delir de a-şi arăta supuşilor autoritatea neştirbită. Doresc să aibă servitori, nu colaboratori, printre personalităţile de frunte, ca să le arate superioritatea, înţelepciunea şi talentul literar. Nu se compară niciodată cu vulgul.

„Stâlpii de cafenele” eminescieni au devenit azi sensibili la durerile aproapelui: soţiile, fraţii, pruncii, mătuşile, verii şi nepoţii sunt puşi în funcţii de răspundere în Guvern, Parlament, instituţii centrale ori locale. În caz că ei înşişi au afaceri cu statul, acestea sunt trecute în seama bunicilor şi a mătuşilor. În ultima vreme, sunt cele mai întreprinzătoare fiinţe, campioana, o tânără speranţă octogenară, care gestionează un contract de peste 4 (patru) miliarde de euro. E de neînţeles de ce dl Boc nu caută alte 99 astfel de manageriţe, ca în numai doi să avem cel mai mare PIB din lume.

Încet-încet, cercul aproapelui s-a tot lărgit, incluzând cumetri, fini, cuscri, naşi, amante, prieteni, tovarăşi de drum, de poker, interlopi cu palate şi Ferrari pentru care se găsesc mereu afaceri mănoase, funcţii şi subvenţii de stat.

Recent, s-a declanşat un război necruţător împotriva pilelor, mitarnicilor, corupţilor din vămi. De fapt, toate puterile de până acum au făcut-o, cu mai mult ori mai puţin tam-tam mediatic, dar rezultatele au fost perverse: distrugând o celulă infracţională, i-au luat locul altele zece. Căci banul nemuncit le fură minţile celor săraci cu duhul.

Sursa necazurilor nu este existenţa stâlpilor puterii, ci aroganţa lor şi puterea de a face „om” pe oricine vor. Fără valori şi moralitate, nu există democraţie. Q.e.d.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Ce s-a schimbat în politică de la Eminescu încoace?

 

Istoria fenomenelor sociale nu mai trezeşte pasiuni, iar analizele periodice sau tematice nu au căutare în mass-media ori pe rafturile librarilor.

Cine se hazardează însă a cerceta presa veche rămâne cu o cumplită deziluzie. N-au prea evoluat comportamentul politicienilor, nici modul lor de gândire, iar subiectele, terminologia sunt cam aceleaşi. Multe din aserţiunile jurnalistului Eminescu sunt valabile şi azi: „găgăuţia generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra a civilizaţiei cu fondul acesteia” (5.02.1882). „Faţă cu un demagog, oricât de inteligent ar fi, se iveşte totdeauna un altul care-l întrece în exagerări şi făgăduinţe şi pe care patimele vrăjmaşe îl suie numai pentru a fi răsturnat şi el la rândul său de un al treilea. Cine s-a servit o singură dată de arma demagogiei… să ştie că… demagogia care-a semănat vânt a început să culeagă furtună” (17.01.1882); „Pentru popularitate şi menţinere la putere sacrifică interesele vitale” ale naţiei. (16.03.1882). Judece fiecare rândurile de mai sus, dar să nu uite că pe atunci aristocraţia mai impunea oarece reguli şi moralitate. Profitorii de azi le-au coborât la limita de jos, iar senzaţia multor analişti oneşti este că am atins pragul critic.

O. Paler avea dreptate să fie pesimist. Lupta jurnalismului autohton e cu morile de vânt, nu produce vreo îmbunătăţire, iar această stare de fapt ar trebui să îngrijoreze nu doar elitele politice, culturale. Din păcate, înregimentate cu arme şi bagaje într-o bătălie politicianistă, s-au înnămolit între bine şi rău, între stânga şi dreapta, între idolatrie şi ură. Pierzându-şi statutul şi rolul de altădată, boierii minţii nu mai au puterea să ne adune în jurul unor proiecte de ţară, pe care, de altfel, nici nu le au. Şi chiar dacă le-ar avea, cine le-ar mai urma?

S. Tănase vorbeşte de două Românii, una mică, dar puternică şi hrăpăreaţă a conducătorilor, şi alta a plugului tras de cal sau chiar de om. Dar România ar trebui să fie numele Patriei comune a tuturor românilor, ceea ce nu este. Avem doar o ţară la bocancul unei clici de profitori. Între cele două lumi e „o prăpastie şi nicăieri un pod. Este o structură socială tipică pentru o ţară înapoiată”.

Nici cu electoratul nu s-a întâmplat mai nimic. A rămas o masă eterogenă, cu evoluţie incertă, uşor de manevrat, în stare să-şi dea votul celor ce promit marea cu sarea, chiar dacă de fiecare dată s-a ales praful de gogoşile lor. De aici slaba participare la treburile cetăţii, nivelul extrem de jos al discuţiilor politico-cetăţeneşti, numărul mic al cititorilor de gazete. De asta bruma de cultură civic-politică nu dă semne de emancipare. Din contra. Violenţa răpănoasă a limbajului taie elanul tinerilor valoroşi, dar şi al ziariştilor dornici a-şi înnobila meseria.

În toate ţările libere se cultivă cu sfinţenie dreptul la opinie, dar la noi se adună voturi din jeg moral şi batjocură, inclusiv din mocirla forumurilor controlate de jupâni. Ca şi banii nemunciţi, voturile nu au miros. „Plebe şi gunoi”, zicea poetul.

Cum în timpul războaielor şcolile îşi închid porţile, nimeni nu se aşteaptă ca luptătorii cauzelor deşarte să se îngrijească de învăţătura poporenilor, nici să înceteze confruntarea de la sine şi să se apropie de cei mulţi spre a le asculta păsurile. Decepţionat de politicienii vremii, veştejind negrija faţă de populaţie şi aceleaşi furăciuni ca şi azi în alegeri, Eminescu nu „crede că prin reforme s-ar putea aduce vreun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi [a] învăţăturii, ar da rezultate mai bune… căci corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor”. Asta era miza pe legea educaţiei.

 

 

Petru Tomegea
Ziare.com

Poporul vinovat şi geniile politice

 

 

Când întâii politicieni şi savanţii făcuţi pe puncte vor cu orice preţ să se ridice deasupra semenilor, îşi iau sfidelnic rolul lui Dumnezeu şi încep să ne judece cu asprime. Dacă sentinţele Lui din Sfintele Scripturi condamnau păcate în afară de orice dubiu, batjocorirea actuală a poporenilor musteşte de aroganţă şi ipocrizie politică. Nu înţeleg şi pace cine îi obligă să ne suporte firea proastă, să guverneze puturoşi, beţivi, curve, pomanagii, hoţi, corupţi care le strâmbă înaltul nas. Pe deasupra, cică suntem prea mulţi şi trăim ca păduchii pe spatele statului mort de slab. Domniile Lor se căznesc zi şi noapte să-l însănătoşească, iar noi, netrebnicii, îi furăm mâncarea din traistă.

Nu ştiu în ce mocirlă am intrat, că s-au produs schimbări identitare. Mai ieri în campanii eram încă urmaşii lui Traian, a şaptea entitate europeană, iar candidaţii îi jurau cu lacrimi în ochi iubire neţărmurită Măriei Sale, Poporului Român, şi deodată am devenit nemernicii care-şi duc ţara de râpă. Pe atunci, la orice supărare, se întorceau la Popor, ca să dea seamă, fixându-i chiar întâlniri periodice în piaţa mare. Acum acelaşi Popor îi scârbeşte.

Fireşte, ne-au bătut obrazul şi alţii. Dar una e critica, certarea sinceră spre îndreptare a lui Eminescu, Caragiale, Drăghicescu (Psihologia Poporului Român), de la înălţimea lor moral-spirituală, şi alta injuria groasă a lui Silviu Bian, mare şef de agenţie, ori Traian Băsescu, împreună cu eminenţele lor, filozofii de partid, pe care ţara şi neamul nu-i mai încap ori îi fac de ocară. Însă remuneraţia, avantajele, privilegiile, luxul şi elicopterul din sudoarea leneşului popor le fac bine. Senzaţia că puterea politică e ruptă de vulg va fi avut-o şi George Coşbuc: „Domnul unde-i? E-n Suceava./ Dar poporul? La Plăieşti”.

Cei ce mai citesc câte o carte îşi închipuie că, atunci când emiţi judecăţi de valoare asupra unei naţiuni, responsabilitatea îţi impune să cântăreşti bine cuvintele şi să te bazezi neapărat pe referinţe ştiinţifice. Or, încercând să aflăm temeiul afirmaţiilor vitriolante descoperim că nicio instituţie publică nu dispune de statistici riguroase asupra lenei, prostiei, ticăloşiei… Ba observăm că procentul asistaţilor, şomerilor, bursierilor, de cuantumul ajutorului nu mai vorbim, este mult inferior ţărilor occidentale. Adevărat e că randamentul lucrătorului român, general vorbind, e mai mic aici. În Apus, unde organizarea proceselor de producţie şi salariile sunt stimulatoare, românii sunt mai eficienţi decât localnicii, fie în agricultură, construcţii, industrii, fie în inginerie, medicină, asistenţă socială.

Impresia de lene vine din necultivarea pământului, uşor de observat din elicopter. Dar cauzele vi le explică orice ţăran, indiferent de numărul de clase: nimeni, în afara bişniţarilor escroci, nu este interesat de produsele lor. Când România era grânarul lumii, în fiecare localitate găseai angrosişti şi depozite. Se oferea preţul pieţei, era o siguranţă. Cine munceşte vrea să se bucure de roadele muncii.

Cât despre capacităţile intelectuale, testele ne situează uşor peste medie: avem mulţi români supradotaţi în marile universităţi ale lumii şi în centrele de cercetare. Presa ne informa că la Silicon Valley cea mai uzuală limbă e româna. Sunt şi oameni cărora viaţa nu le-a lăsat timp de studiu. Nici în altă parte nu e altfel. Numai că în ţările unde capitalul şi inteligenţa au făcut ordine demult, aceştia îşi văd conştiincios de treabă, de familiile lor, fără a năzui nitam-nisam la poziţia de lider naţional, ca apoi să vină cu tupeu nemăsurat să-şi beştelească semenii. Slobozenia gurii i-ar arunca îndată în afara societăţii. Noi le răbdăm orice obrăznicie.

Abia când dl Boc probozea deunăzi pomana şi întinsul mâinii am înţeles că guvernanţii se cred stăpânii noştri, fiindu-le ruşine cu sărăntocii şi ticăloşii care le-au asigurat voturile pe mai nimic. După aşa batjocură şi aroganţă, cum să nu sari cu bocancii pe găleata portocalie?

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Boierimea de neam şi noii fanarioţi

 

 

 

 

Dacă în alte părţi nobilimea generează încă un adevărat cult, în România nu se mai ştie nimic despre o clasă cândva actor principal pe scena istoriei naţionale. Marxism-leninismul istoriografiei româneşti a reuşit să ne scoată din minte imaginea boierimii, numind-o otova exploatatoare, reacţionară, antipatriotică. După hotărârile CC al PC-URSS din februarie 1948, cu nemernică slugărnicie, cozile noastre de topor au exclus din şcoli, biblioteci tot ce era „retrograd”, adică Eminescu, Maiorescu, Xenopol, Lovinescu, Iorga, Blaga etc. Operaţiunea a fost cel mai cumplit atentat la fiinţa noastră naţională, încă nedezavuat oficial. De atunci, toate ediţiile manualelor şcolare ne inoculează idei de o stupiditate agresivă ca: boierii s-au opus măsurilor de întărire a statului feudal, prin stat înţelegându-se tronul, l-au trădat pe domn în momente grele pentru ţară etc. Nu se mai aduce în discuţie lupta, uneori pe viaţă şi pe moarte, împotriva unor tirani hrăpăreţi care nu le recunoşteau libertăţile, nici dreptul la proprietate, evitând de multe ori să participe la aventurile lor belicoase. Nu se învaţă că victoriile de la Rovine, Podul Înalt, Călugăreni etc. au avut urmări tragice: jaful total, desţărarea pentru lungi perioade de timp, băjenirea în codri ori în ţările din jur, incendierea, distrugerea tuturor construcţiilor mai răsărite, de aceea ne înfăţişăm Europei doar cu ruine. Încă se mai învaţă la şcoală minciuni gogonate: cele 11000 de victime ale răscoalei din 1907 au fost în fapt sub 300, atât rezultă din dosarele criminaliştilor, boierii puneau botniţă ţăranilor ca să nu guste din strugurii culeşi (Z.Stancu), ceea ce neam de neamul românesc nu a pomenit, iar conflictul din balada Toma Alimoş pentru împărţirea zonelor de influenţă între haiduci a fost deturnat de la sensul real la o încăierare între cei săraci, dar cinstiţi, şi boieri.

Astăzi boierimea a ajuns în stare de disoluţie. Nici măcar nu-şi revendică proprietăţile confiscate. Cei mai mulţi au pierit de foame şi cazne la canal ori în închisorile comuniste. Puţini au reuşit să se salveze, adesea peste graniţă. În casele, vilele, palatele lor locuiesc încă vechii activişti ori noii învârtiţi. Conacele au fost rase stahanovist de pe faţa pământului ori au devenit magazii, grajduri, sedii de CAP, IAS etc. Nicio urmă nu trebuia să mai amintească de drepturi şi libertăţi, de „burghezo-moşierimea” făcătoare de ţară. Nici de jaful sovietic şi ciuntirea teritoriului.

Din păcate, nici regele, nici boierii nu s-au mai întors, în schimb, obiceiurile le-au fost însuşite de ipochimeni pofticioşi de avere fără muncă şi măriri. Au reapărut domni şi doamne de companie a căror unică preocupare e linguşirea, osanalele. Importanţi lideri de partid le reproşează fostelor slugi că muşcă mâna ce le-a dat să mănânce şi pe care ar trebui s-o lingă… Au condamnat cu mândrie proletară burghezo-moşierimea pentru a-i lua locul, căci tânjesc după huzurul parazitar.

Local, au apărut baroni cu adevărate curţi feudale, distribuind bugetele de stat cum „vrea pixurile şi muşchii” lor. Boieria nouă s-a răspândit grabnic în eşaloanele inferioare ale puterii politice, economico-financiare. „Domni” mai răsăriţi, şefi mai mici ori mai mari îşi au servii lor, iar raporturile se înscriu în linia feudalismului fanariot: acum argaţii le îngrijesc viloaiele, maşinile tari, nu trăsurile, vătafii-bodyguarzi au grijă de odrasle sturlubatice, secretara top-model are în seamă o mulţime de socoteli, purtătoarea de vorbe e plătită să-i bage în ceaţă pe interlocutori, iar reprezentanţii PR reşapează imagini grobiene etc. Străinii rămân stupefiaţi de largheţea cu care o ţară nenorocită risipeşte pe lux fonduri indispensabile şcolii şi spitalului, de aceea UE ne tratează ca pe nişte locuitori mărginaşi, de la „fundul grămezii”(T. Judt). Orice am face.

Măcar boierii îşi plăteau argaţii şi traiul din propriul buzunar.

 

Petru Tomegea

Ziere.com

Proverbe şi politică

Românii nu au avut niciodată şcoli renumite de politică, dar puţini regretă. Lipsa lor e compensată de proverbe şi zicători între care cele despre politicieni înroşesc hârtia. Regimul bolşevic inaugurase cu mândrie stahanovistă o instituţie proprie, Ştefan Gheorghiu, împrumutând ideologie şi specialişti de la sovietici. Odată cu democraţia, în loc să se pornească de la zero cu politologi profesionişti, am asistat la o convertire peste noapte după principiul „la vremuri noi, tot noi”. O ţineau una şi bună: comunismul era perfect pentru România, numai că tovarăşul îi întinase nobilele idealuri. Aşa că „să nu se bage nimeni în borşul nostru”, că „o fi având vecinul păpuşoi frumos şi negru, dar nici cu al nostru nu ni-i ruşine. Cât îi de mic, tot îi cu spic”. Apoi „cu răbdarea treci marea”, „nimeni nu e profet în satul lui”. Şi aşa am sărit peste încă 20 de ani după ce trecuseră degeaba alţi 45. De, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!

Nu ne-au lipsit însă bărbaţi de stat vizionari în majoritatea momentelor dificile: Kogălniceanu, Maiorescu, Delavrancea, Brătienii, Maniu, adevăraţi părinţi ai naţiunii, multe din ideile lor fiind aplicabile şi azi. Adaptabili, cum suntem, „trestia care se îndoaie vântul niciodată nu o rupe”, am căutat în paremiologie doar justificări: „minciuna împăratului, adevărul săracului”, „numai copiii şi nebunii spun adevărul”, or „cine spune adevărul umblă bătut ca mărul”. De! Dacă ştie prea multe. Altruismul l-am deprins târziu: „învaţă frizeria pe capul altuia”, „laudă fasolele, dar mănâncă numai carne”. Cinstea şi corectitudinea, respectarea cuvântului dat le-am interpretat pro domo: „fiecare pentru sine, croitor de pâne”, fiindcă „cei mici muncesc pentru cei mari, iar cei săraci, pentru cei bogaţi”. Politicienii „vând pielea ursului din pădure”, „corb la corb nu scoate ochii” căci „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”. Până şi justiţia se ia după tradiţie: „judecătorul e ca osia de car; cum o ungi, nu mai scârţâie”; „tâlharul cel mic e spânzurat, dar cel mare scapă”; „cine n-are dreptate acela plânge mai tare” etc. În consecinţă, „dreptatea umblă cu capul spart”, iar nouă „de atâta aguridă, ni s-au strepezit dinţii”.

Când intri în politică, deja stăpâneşti doctrinele: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, „promite marea cu sarea, că nu te doare gura”, „cotcodăceli multe, ouă puţine”, deşi unii zic că le prisosesc. „Multe ştii, multe croieşti, dar nimic nu isprăveşti”, „nu se poate să umbli cu miere fără să-ţi lingi degetele”. „Cine împarte parte-şi face”. Nu uita că „banul deschide uşile fără cheie” şi „capul plecat sabia nu-l taie”.

Mai-marii noştri se calcă pe picioare probozind corupţia, clientelismul, migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a onoarei, nerespectarea cuvântului dat. De, „butoiul gol face zgomot mare”. Rezultatele se văd. Ca urmare, au scos legi multe. Zac prin cele sertare. N-au ştiut că „unde dreptatea lipseşte, hoţia împărăţeşte” şi că „hoţia-i soră bună cu minciuna”.

Spre disperarea noastră, acesta este nivelul discuţiilor politice din ultima vreme. În loc de ţintirea binelui comun, de programe serioase. „Degeaba voinţă, dacă nema putirinţă”… Nu vom avea curând o „clasă politică” mai acătării. Dar speranţa moare ultima: „deşteptul făgăduieşte şi prostul trage nădejde!”

Rostul acestor rânduri e însă altul. Astfel de lucruri se spun şi se scriu zilnic. Ba chiar obosesc şi sâcâie. Ruşinos e că aceste proverbe şi zicători citate mai sus au corespondente în engleză, franceză şi germană. Or mai fi având şi în altă parte. Cultura românească este la fel de valoroasă ca a altora. Însă aţi auzit Domnia Voastră de asemenea fenomene de masă în civilizaţia şi politica lor actuale? Noi nu. Nimic despre cauze şi soluţii. Firesc. Nu ştim, nu vrem, nu putem. Sau ne facem că. Hm! „Dar până când, boieri, dumneavoastră?”

Ne răspunde Eminescu: „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămânem”.

Petru Tomegea

Apărut Ziare.com