De ce a coborât cota de încredere în politicieni și în instituțiile statului de drept atât de îngrijorător? De ce și-a dat duhul presa printată? De ce nu fac rating anumite televiziuni? Fiindcă s-a pierdut măsura ori fiindcă nu se mai măsoară cu aceeași unitate de măsură… Când vezi cu ochii tăi o realitate și vine cineva să te chiorască în față, evident că acel cineva, fie prieten, fie dușman, fie politician, fie jurnalist, nu mai contează. De demonstrat.
O vreme am citit ziarul lui Petre Mihai Băcanu, stând cu ochii pe Doina Cornea, Seniorul Coposu, Octavian Paler, regele Mihai…, dar, după alungarea lui PMP și schimbarea cu 180 grade a atitudinii față de adevăr, am renunțat. Au urmat la rând alte publicații, radiouri și televiziuni, toate abandonate în momentul când începeau să facă din negru alb și din alb negru.
Cum se prăbușesc idolii
Am crezut în Theodor Stolojan până la confiscarea valutei, la fel cum am crezut în Traian Băsescu până la pierderea flotei și la mătrășirea lui Petre Roman. De asemeni, am crezut în Adrian Năstase până la dirijarea preferențială a banilor guvernamentali pentru publicitate în presă. Am crezut și în Monica Macovei, dar numai până la concentrarea tuturor numirilor de magistrați în mâna președintelui, când am înțeles că Justiției i s-a hărăzit un tătuc…
Deoarece, ca ființă rațională, nu poți accepta să fii păcălit, mințit în față și pe banii tăi de către politicieni și mass-media, căci adevărul celor văzute și simțite pe propria piele nu poate fi contestat. Fiindcă un om rațional nu poate citi într-un jurnal că scăderea TVA la pâine cu 15% e o măsură bună, iar în altul, că e o măsură proastă, că exploatarea aurului la Roșia Montană și a gazelor de șist este necesară României pentru unii, dar catastrofală pentru alții, că președintele Băsescu a lovit un copil, sau că nu l-a lovit, deși nu pixelul albastru poate justifica prezența mâinii sale lângă fața copilului…
Jurnalism cu tendință
Analizând astfel de aserțiuni, ajungem la concluzia că atât unii politicieni cât și susținătorii lor din presă abuzează de interpretări forțate ale faptelor, manipulând pe față, dar de multe ori apare și un viciu de măsurătoare. Nenorocirea e că se folosesc unități de măsură diferite mai ales când este vorba de „ai noștri” versus „ai lor”.
De câteva săptămâni bune se discută despre privatizarea CFR Marfă, dar arareori ți-i dat să auzi adevărul: se privatizează pentru că statul s-a dovedit prost manager, că cineva ar trebui să plătească pentru asta. Nu plătește nimeni, dar, în schimb, este atacat cumpărătorul că nu ar avea bani în cont, deși participă la privatizarea căilor ferate din Grecia și Croația. Apoi este beștelit guvernul Ponta că privatizează o întreprindere strategică, dar acordul cu FMI, BM și UE tocmai asta stipulează.
Atacul pe extreme
La fel și cu construcția de autostrăzi: nu e cazul să reamintim câți km de autostradă au construit guvernul Boc, el însuși unitate de măsură, și miniștrii PD(L) care s-au perindat pe la Ministerul Transporturilor, inclusiv de nu știu câte ori Traian Băsescu. Să fi devenit catastrofală situația tocmai acum când încep să se vadă ceva rezultate?
Analizând cu atenție cele de mai sus, se observă că în spațiul public sunt discutate doar extremele, fondul fiind evitat cu bună știință. Numai că, după stingerea respectivei bătălii politice în care se atacă doar pe extreme, interesul pentru cunoașterea și rezolvarea fondului chestiunii dispare subit. De cele mai multe ori situația fiind îngropată pe vecie. Inclusiv de către cei responsabili. Așa au murit mii de intenții bune.
„Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”
Or prin natura lor, actele politicienilor, evenimentele politice curente nu pot fi la modul absolut bune, dar nici rele în totalitate, binele și răul coexistând într-o proporție mai mare sau mai mică în funcție de care trebuie evaluate. Ceea ce decidenții politici nu vor să înțeleagă, nici majoritatea jurnaliștilor care nu caută altceva decât să evidențieze meritele politicianului preferat ori să-l înjosească pe dușmanul acestuia.
Din dorința de a-și sluji stăpânul, în ultimul deceniu, mai toate ziarele printate și redacțiile lor au preferat dezinformarea și minciuna în locul adevărului, așa că au dispărut cu tot cu vremelnicii stăpâni. De aceea politica românească nu e în stare să slujească buna guvernare nici la 24 ani de la câștigarea libertății de exprimare. Libertate de exprimare care presupune însă accesul egal la adevăr și cunoaștere.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 