Pentru ce se bat suveraniștii?

Pentru ce se bat suveraniștii?

Dar ce înseamnă suveranist? Suveranismul este o teorie politicianistă care  susține principiul suveranității absolute a statului, concept abstaract, imposibil în condițiile intercondiționării relațiilor moderne actuale. Ce se înțelege prin suveranitate? „Atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state”, zice DEX. Este vorba de vechiul principiu din Carta Națiunilor Unite al „neamestecului în treburile interne” de care făcea mare caz Nicolae Ceaușescu și cu care își păcălește vecinii Rusia putinistă. În condițiile unor tratate de bună vecinătate și uniuni supranaționale, de comun acord, statele renunță parțial la suveranitate. Ei, bine, unii politicieni au găsit aici un cal de bătaie vechi de când lumea: orice prietenie între țări se bazează pe încredere reciprocă asupra suveranității, dar suveraniștii, încercând să puncteze politic, zgândăresc mereu sentimentul de neîncredere al cetățenilor, speriindu-i cu pierderea independenței și deci a suveranității patriei.

Asta face și fostul ministru de Externe român, Adrian Severin, fost parlamentar european condamnat pentru matrapazlâcuri financiare nerușinate:  se face a uita și a nu mai înțelege tratat(iv)ele de aderare a României la NATO și UE la care însuși a avut un rol destul de important în condițiile tulburi ale primului deceniu postrevoluționar. Descoperind că suveranitatea e o vacă bună de muls voturi, ideile sale au fost însușite pe nemestecate de câteva formațiuni politice naționalist-extremiste, principalul exponent fiind AUR, iar teoreticianul, Claudiu Târziu. Luptători abrași pentru suveranitate se declară și Liviu Dragnea, foștii prim-miniștri Victor Ponta, Mihai Tudose, Adrian Năstase…, comic-grotești în acest sens fiind și inițiativele rusofilei Diana Șoșoacă. 

De remarcat că teoriile suveraniste și suveraniștii provoacă dispute, demonstrații de protest și în alte state ale UE precum Ungaria, Polonia, Italia, Olanda, Suedia, Austria… din aceleași motive politicianiste ca și la noi. În numele suveranismului, unele partide apusene au intrat în coaliții de guvernământ, un puternic imbold și pentru ale noastre. 

A se reține totuși că în statele puternice ale Europei: Anglia, Germania, Franța, suveraniștii n-au prea găsit condiții propice de manifestare, cetățenii având încredere în sistemele lor democratice și în conducători, în tratatele internaționale la care sunt parte. În schimb, în unele state mai mici și marginale aparținând UE, mai ales din fostul lagăr socialist, suveraniștii apasă pedala naționalismului, păcălindu-și propriile electorate cu amenințări din partea Federației Ruse (nu și în Ungaria), iar în celelalte, și cu imperialismul „anglo-saxon”, vorba lui Putin.

Pentru Adrian Severin, activist filorus din născare și ca formație intelectuală, aș avea căteva întrebări: când au respectat Imperiul Țarist, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și Federația Rusă, adica „Maica Rusia”,       așa-zisa „Grădină a Maicii Domnului”, cu Moscova – „Noul Ierusalim”, când a respectat Rusia suveranitatea popoarelor călcate cu tancurile? De ce tânjește A. S. după cei 50 de ani de dependență a României de Kremlin și pierdere completă a suveranității până în 1958, anul retragerii trupelor sovietice, dar al înlocuirii lor cu eminențele cenușii ale GRU, KGB și ale celorlalte servicii secrete sovietice, încă aflate la „lucru” în România? Cum se face că ai săi comilitoni din AUR și din alte formațiuni suveraniste nu știu sau nu vor să știe efectele criminale ale ocupației rusești și apoi sovietice? Au uitat timpurile când guvernele se făceau la Moscova, iar România nu avea dreptul să încheie alianțe decât cu aprobarea URSS.

Cât de inconștient să fii să nu vezi aceleași teorii, aceeași manipulare odioasă desfășurată pe față în Ucraina de azi? Nu se văd miile de blocuri de locuințe distruse, sutele de mii de cetățeni, de bătrâni, mame, copii uciși în numele suveranismului, al „lumii ruse”, de care se plânge Putin și pentru care amenință omenirea cu bomba nucleară? Chiar nu se poate face cinstit politică în România?

Petru Tomegea

Nu te supăra, frate…

Nu te supăra, frate…

Ditai oamenii politici devin copii, dar nu copii cu cărțile și caietele în mână, nici măcar cotrobăind prin telefonul mobil ori prin tableta dată de la școală, ci puștani care, după ce joacă miuța pe maidan, se încaieră și se înjură de mama focului fără a se gândi că a doua zi vor juca din nou împreună. Diferența e că puștanii uită, nu pun la inimă și iartă repede, în timp ce politicienii ar face-o și ei, dar li-e rușine (a nu se generaliza!) și dăunează la imagine.

Căci nu altceva se întâmplă azi pe prima scenă politică: s-a reușit  închegarea unei alianțe de guvernare PNL-USR-UDMR, s-a guvernat împreună câteva săptămâni, nu mai mult, după care USR a început atacurile la prim-ministru și la colegii liberali. În ce au constat atacurile? În acuzații pe rețelele de socializare, cele mai multe fondate, făcute publice pentru a câștiga voturi și a crește în sondaje – singura modalitate pe care au folosit-o încă de la intrarea în politică. Ce alternativă aveau? Prezentarea lor în fața prim-ministrului, a colegilor din guvern și discutarea problemelor litigioase. Dar n-au folosit-o.

De ce rezistă coalițiile, alianțele, uneori zeci de ani, în democrațiile occidentale? Fiindcă fenomenul săpării, al călăririi colegilor, al aliaților este excepția, nu regula.  Firește că e vorba de moralitate și onoare îndoielnice. Metoda atacului neloial, intrigile, înțelegerile pe din dos… au fost practicate de mulți politicieni, unii ajungând prin astfel de strategii infecte în funcții înalte: Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, iar Traian Băsescu a aplicat-o cu metodă însușită apoi de PD și PDL. Faptul că au dispărut din prim-plan este simptomatic, dar fenomenul ignobil nu tinde să dispară. Se pregătește Ludovic Orban?

Nu altceva au făcut liderii USR: Vlad Voiculescu, mare cârcotaș, veșnic nemulțumit de ceilalți, dar cu destule păcate el însuși, numit ministru al Sănătății, descoperă la minister că nu s-au publicat integral cifrele deceselor de COVID-19 și gestionarea banilor s-a făcut nu tocmai cum trebuia, iar Cătălin Drulă, ministru al Transporturilor a fost în continuă campanie de imagine în dauna colegilor, ca și Stelian Ion, de la Justiție. Scandaluri mediatice în care sunt amestecate de-a valma colegi din PNL, țintele lor predilecte fiind prim-ministrul Cîțu tocmai de ei preferat, candidat la șefia liberalilor, și chiar Klaus Iohannis. Moment în care prognozele specialiștilor asupra guvernării au devenit clare: coaliția era una toxică și n-avea cum să funcționeze dacă nu trag toți la aceeași căruță, iar data scadenței se apropie.

În faza următoare, au început mișcările subterane: ministrul Justiției a trimis Curții de la Veneția punctul propriu de vedere asupra SIIJ fără consultarea și semnătura prim-ministrului și a președintelui(!), în plus, s-a apucat el însuși să numească magistrații, anulându-i lui Iohannis respectiva competență constituțională, ceea ce nu îndrăzniseră nici servitorii lui Dragnea. Lipsiți de fairplay și loialitate, prim-ministrul i-a demis, moment în care spiritele s-au inflamat, iar USR s-a retras de la guvernare, depunând moțiune de cenzură. Concomitent, altă ticăloșie: alături de tabăra lui Ludovic Orban, fost lider al PNL, fac presing  pentru spargerea unității liberalilor, ceea ce nu li se mai poate ierta.

Însă, să vezi dandana, după ce împreună cu AUR și PSD demite prin moțiune de cenzură guvernul Câțu, Dacian Cioloș, nou lider al USR și nominalizat ca prim-ministru, vine cu căciula în mână la poarta liberalilor ca useriștii să refacă alianța de dreapta pe care tocmai o mătrășiseră! 

Cât de naiv să fii să crezi că, după șantaje și mizerii, liberalii vor accepta să devină vioara a doua? Dacă legea spune că e dreptul PNL să dea prim-ministru ca partid mai mare, nu se cade să-i ceri să renunțe și să sprijine tocmai pe cel ce și-a dovedit lipsa de fairplay și loialitate. E vorba de demnitate, așa că mai bine PNL în opoziție. 

Nicicând mai mult ca azi politica românească n-a coborât în tenebrele bârfei, ale naivității, ale lipsei de înțelepciune: e prea de tot râsul că un partid se aliază cu inamicii pentru a-și învinge propriii colegi știind bine că va avea nevoie ajutorul lor!

Petru Tomegea

Guvern nou și-o speranță rătăcită

În acești 27 ani de democrație nu s-a mai întâmplat niciodată ca un Executiv nou să fie privit cu atâta neîncredere, să nu trezească măcar un fir de emoție pozitivă, încât te întrebi ca simplu contribuabil oare de ce l-au mai pus? Iar răspunsul nu poate fi decât unul fatal și dezarmant: de atât au fost în stare actuala majoritate de guvernământ și un electorat care se lasă mereu păcălit de promisiuni deșarte.
Ei bine, simțul de conservare specific poporului nostru va găsi cu siguranță calea de a trece și peste acest necaz, iar această cale, ca întotdeauna în vremuri de restriște, este nașterea din nimic a unei speranțe la fel de iluzorii ca și altădată. Tocmai fiindcă sunt criticați, inclusiv de cei ce i-au numit, proaspeții diriguitori se vor strădui să arate că pot să facă ceva pentru poporenii dezamăgiți.
Numai că șanse să se întâmple așa ceva eu nu prea văd: când partidul de guvernământ și-a sancționat propriul guvern și propriii miniștri ca incompetenți, leneși și lipsiți de minim interes pentru buna guvernare, iar cei desemnați sunt aceiași sau din același aluat evident că orizontul de așteptare se apropie de limită.
Să ne explicăm: de când social-democrații împreună cu diverși tovarăși de drum guvernează România, nu incompetența a fost cauza eșecurilor și a căderilor, ci neîncrederea liderilor în oamenii lor numiți la Palatul Victoria. Ca întotdeauna în istoria noastră, frica de trădare, de hainire a dus la „tăierea” capetelor. Astfel, îndelung aplaudatul (pe stadion) plagiator Victor Ponta a fost prăvălit din înalta dregătorie de ai săi, iar, după un intermezzo deplorabil al lui Sorin Grindeanu, a fost înlocuit cu un alt plagiator, Mihai Tudose. Nici în primul caz, nici în al doilea, dar nici în al treilea nu aflăm ce calități, ce competențe extraordinare i-au recomandat pentru postul de șef al Executivului, dar nici ce defecte și păcate au dus la căderea lor. Că de trădare se feresc să vorbească.
Iar speranța că vom scăpa de un guvern bicefal, că vom avea un prim-ministru liber de sforile trase de același Liviu Dragnea mi s-a năruit la prima conferință de presă: cel ce „face și desface” era tot șeful de partid căci tot de fusta lui se ținea la fel de strâns ca și Sorin Grindeanu proaspătul numit șef al guvernului, Mihai Tudose. Traduc: decizia rămâne la șeful de partid, ca și până adineaori, iar responsabilitatea, la guvern. Exact ca pe vremea odiosului și a tovarășei lui sinistre. Ce a fost va mai fi.
E evident că nu buna guvernare, nici (re)punerea în operă a iluzoriului program de guvernare e ținta mărețului lider, ci frica de trădare: viceprim-ministru, fără portofoliu, este omul lui Dragnea, „ochiul și timpanul”, Marcel Ciolacu, baron de Buzău, pus să supervizeze toate acțiunile lui Mihai Tudose, ca să nu mai apară surprize, nici să se mai vadă ca până acum mâna lui Dragnea.
Tot neîncrederea este aceea care-i determină pe social-democrați să și-l asume pe ministrul Justiției, Tudorel Toader, asupra căruia planează bănuiala că nu a lucrat în sensul celor dorite le liderul suprem. Că legile, articolele din Codurile Penale care l-ar face scăpat întârzie prea mult, lungindu-i perioada de așteptare până a ajunge, în sfârșit, prim-ministrul României. Pohta ce-a pohtit.
Că până și numirea lui Mihai Tudose la Palatul Victoria e cu cântec o dovedește răspândirea insistentă a zvonului că acesta este omul serviciilor secrete, iar cel ce a ținut să fie numit ar fi însuși președintele Klaus Iohannis. Și zvonul este împins mai departe cu toată forța dintr-un singur motiv, n-au pe cine da vina: după eșecul cu Sorin Grindeanu, neînstare să facă rost de bani pentru reducerea deficitului bugetar și pentru visele de mărire ale Olguței Vasilescu, ministrul Muncii, o nouă ratare ar putea disloca PSD din fruntea eșichierului politic.
Iar necazul ar fi cu atât mai mare cu cât șefia lui Liviu Dragnea deja este amenințată, nu doar de Victor Ponta, rămas aproape singur și fără putere în partid, ci de baronii înșiși, nemulțumiți că stau în continuare cu sabia lui Damocles, DNA, deasupra capului. Iar speranța mea ar fi ca măcar Justiția să reziste.

Petru Tomegea

Marga, Maica Rusia şi mizeria politică

Nu poţi rămâne indiferent când vezi atâţia aflători în treabă făcând spume politicianiste la gură într-un domeniu prin excelenţă al înaltelor competenţe diplomatice, căci a jongla cu procese de intenţie la adresa unor state cu care România are relaţii, înţelegeri, tratate numai politică înţeleaptă nu este.
Al doilea lucru de importanţă capitală îl constituie ecourile, replicile, reacţiile şi contrareacţiile din spaţiul public apropo de aceste relaţii, deoarece sunt primele indicii pe care serviciile diplomatice străine le captează, le analizează, adaptându-şi agenda atât în funcţie de atitudinea formală a Executivului, cât şi de cea informală din mass-media.

Mai avem relaţii externe?

Din această pricină, dar şi altele, România a avut în ultimii ani cel mult relaţii externe stagnate, dacă nu regresive, iar posibilităţile noastre de a deveni un competitor important şi predictibil în Europa, pe mapamond s-au redus simţitor în ultimii 8 ani, cu toată admiterea în NATO şi UE.
Iată de ce speram ca venirea dlui profesor Andrei Marga la Externe să aducă în ultimul ceas o schimbare semnificativă de atitudine şi strategie, iar operatorii mediatici să ia exemplu de la democraţiile serioase unde cu diplomaţia şi relaţiile între state nu se glumeşte, unde Externele nu devin subiect de politicăreală şi mişto ordinar.
De aceea, privind mereu cu suspiciune şi părtinire, fără realism politic, relaţiile cu Rusia miroase a autarhie vetustă. Există încă inşi şi forţe politice interesate să retrezească spaime ca mai demult „Vin ruşii! Vin ruşii!” Manipularea e de-a dreptul grosolană: relaţiile noastre cu UE şi ţările NATO nu le exclud pe cele cu Rusia, aşa cum nu le exclud nici Germania, Franţa, Anglia, SUA… Ele pot şi trebuie să fie complementare.

De ce la alţii se poate?

În plus, e nevoie să învăţăm de la diplomaţii lor profesionişti că relaţiile cu o ţară anume nu pot fi nicidecum privite exclusivist şi dihotomic pe principiul ori/ori, deoarece amplificarea schimburilor economice şi culturale aduce întotdeauna avantaje, iar restricţionarea, de orice natură şi factură, numai pierderi. Ca lucrurile să reuşească, occidentalii apelează la metoda prioritizării pe domenii şi capitole: stagnează momentan unul-două, dar celelalte merg mai departe.
Contenciosul relaţiilor noastre cu Rusia se cramponează de trecut şi de forme mentale arhaice, determinate de evoluţii istorice specifice învecinării cu un colos cu tendinţe, de multe ori, imperiale. Am avut, avem speranţe şi temeri legate de teritorii, de tezaur, de testamentul lui Petru cel Mare, de Putin… Au şi polonezii, balticii, ucrainenii. În timp ce apusenii, pragmatici, le-au tratat diferenţiat, cultivându-şi cu mare grijă domeniul relaţiilor economice, din care unii ca germanii, e.g., au câştigat imens.

Ne-am obişnuit să pierdem

Până acum ne-au lipsit realismul politic şi pragmatismul, aşa că suntem trataţi de intelighenţia lor politică şi economică la capitolul „şi alţii”: ca urmare, materiile prime le cumpărăm prin intermediari, iar cu banii daţi în plus răscumpăram şi Moldova şi tezaurul. Cine plăteşte incompetenţa şi superbia conducătorilor? Noi toţi. Prin instaurarea şi generalizarea sărăciei. Dar de răspuns trebuie să răspundă totuşi cineva.
Iată de ce, atât politicienii cât şi oamenii din presă e bine să înţeleagă, cu cât mai repede, cu atât mai bine, că politica externă nu e lui Marga, nici a lui Băsescu, oricât s-ar împăuna el, nici a PDL, a USL ori a EVZ, ci a României. De aceea nu ne iese nimic, de aceea nu ne crede nimeni. De aceea când vrem să participăm şi noi la o construcţie de gen Schengen, de pildă, ni se ridică toată lumea în cap.

Despre responsabilitate e vorba

În al doilea rând, relaţiile bune se cultivă, iar aici intervine, pe lângă măiestria diplomaţilor, rolul mass-media. Mi-aş întreba, retoric fireşte, confraţii de câte ori au găsit atacuri imunde asupra altor ţări la BBC, TVF, DW, RFI, FAZ, NWZ, NYT…, ori bârfe, procese de intenţie asupra liderilor străini? De extrem de puţine ori, iar reacţia responsabililor a fost de fiecare dată pe măsură. Pentru că nu poţi să repudiezi în presă politica economică a cancelarului Angela Merkel, iar a doua zi, tu, şef de stat ori de guvern, să te duci să ceri bună înţelegere şi înlesniri.
Nu ştiu când vom învăţa că politica externă e afacerea tuturor, dar se exercită în numele României, nu al lor personal, prin reprezentanţii aleşi ori numiţi.

Petru Tomegea

Foştii miniştri şi-au sustras dosarele cu probe?

Ştirea că unii demnitari, miniştri, secretari de stat ai fostului guvern au plecat acasă cu tot cu acte, mape, chiar lăzi de dosare secrete… ale propriei activităţi a fost lansată de câteva televiziuni şi nu este prima dată când astfel de informaţii năvălesc în spaţiul public. Numai că, în orice instituţie de stat, tot ce nu este destinat publicităţii, conform legilor în vigoare, constituie secrete (de serviciu, de stat).
În condiţiile în care transferul, furtul de documente au fost cu siguranţă înregistrate de camere video interioare şi exterioare ale clădirilor în discuţie, iar fiecare instituţie înaltă plăteşte din bani publici un departament special de pază şi un altul de gestionare a documentelor secrete, fie şi de serviciu, e de mirare cum nimeni nu iese în public să nege sau să confirme ştirea de o asemenea gravitate. Ceea ce lasă a se înţelege că sustragerea documentelor s-a făcut cu învoirea sau la ordinul cuiva, că a devenit obişnuinţă.

De ce îşi sustrag propriile documente?

Or asta dovedeşte fără tăgadă că activitatea înalţilor funcţionari de stat numai de legalitate nu poate fi bănuită. De aceea, „buna” tradiţie a guvernărilor PDL, secretomania, înţelegerile ascunse, cheltuirea discreţionară a bugetelor publice se află la mâna viitorului guvern şi, drept urmare, a apărut necesitatea unui audit general al entităţilor guvernamentale şi locale pentru ca noul guvern să plece de la o situaţie financiară clară, iar deciziile sale să nu mai miroase a amatorism.
Lansată în mass-media de fosta Opoziţie, ideea unui audit prinde contur. Cu atât mai mult cu cât recentul raport al Curţii de Conturi nu numai că ridică semne de întrebare, dar ne îngrozeşte de-a binelea: a fost un jaf cumplit al resurselor băneşti, iar ordonatorii de credite au avut cu totul alte priorităţi decât obiectivele stabilite anual prin Legea Bugetului. Licitaţiile publice şi achiziţiile de bunuri în numele statului arareori s-au făcut în temeiul legii, al transparenţei, al adevărului şi al corectitudinii.

Unde se duc banii?

De răspuns, se vede că nu răspunde nimeni, aşa cum n-a răspuns nimeni nici altădată, de aceea va fi în continuare nevoie de alţi Necolaiciuc, Ridzi, Apostu…, ca banii românilor şi ai comunităţilor locale să se scurgă mai departe către interesele politrucilor în parte egală cu ale ordonatorilor de credite şi, ce rămâne, către visteria partidelor, tot mai avide de fonduri.
În ţările cu democraţie serioasă, foştii demnitari, miniştri, funcţionari îşi aşteaptă succesorii cu toate actele pe masă, nu pleacă de la fostul loc de muncă decât după ce justifică totul până la ultimul bănuţ, iar descărcarea de sarcini este un act logic, justiţiar şi necesar, la el luând parte egală toate cele trei Puteri ale statului de drept. Aşa se explică absenţa abuzurilor, deoarece fiecare dă seamă de faptele lui şi ale subordonaţilor. În România de ce nu e posibil în condiţiile în care există cadre constituţional-juridice asemănătoare?

Şefii fac ce vor cu banii publici

O cauză ar fi acceptarea de către Parlament şi Consilii Locale a unor prevederi de cheltuire a banului public pline de generalităţi, iar fondurile de rezervă şi de urgenţă lăsate la îndemâna şefilor constituie puşculiţa fermecată folosită în scopuri politice şi personale, aşa cum s-a întâmplat pe ultima sută de metri a Guvernului Ungureanu cu operaţiunea „bani pentru campanie” (648.233.000 de lei noi).
Pentru că nimeni nu a scos niciodată bani din buzunarul propriu pentru cumpărarea ca la piaţă de consilieri, primari şi parlamentari ai Opoziţiei, or fondurile acestea au primit o destinaţie ilegală, urmele banilor sunt cunoscute şi trebuie date în vileag. Asta dacă nu vrem să ne plângem mereu de „clasa politică ticăloşită”, de zoaie pe geam, traseism, trădare, achiziţii, transfugi şi furăciuni de bani publici.

Va fi loc de speranţă?

Se înţelege bine de ce se ajunge la sustragerea documentelor de serviciu, la ştergerea urmelor activităţii ministeriale şi financiare, dar simpla înţelegere nu rezolvă litigiul sau infracţiunea. E nevoie de o anchetă la lumina zilei, de instrumentarea unor dosare, iar cine e vinovat va trebui să răspundă.
Numai că asta înseamnă deja un nou model politic, unul bazat pe lege şi disciplină financiară, pe transparenţă şi pe onestitate şi nu ştiu dacă noua Putere e dispusă să-şi sacrifice viitorul politic. Şi nici dacă propria clientelă va fi forţată să intre în legalitate.

Petru Tomegea

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Face ce face PDL şi, prin niscaiva vorbe, gesturi ale vreunui fruntaş de-al său, strică tot ce-a construit luni bune cu disperarea rătăcitului în pustie.
Deşi păzit cu străşnicie să nu rateze ţintele de partid şi să le bifeze pe ale sale, rolul de lansator de bombiţe şi şopârle l-a jucat cu multă măiestrie Sebastian Lzăroiu: când a rostit celebrul basm de adormit copiii cu Albă ca Zăpada, fără să-i numească pe cei şapte pitici, toată lumea a priceput că partidul portocaliu e pe ducă şi n-are cui lăsa moştenire zestrea guvernării.

Rolul basmelor în buna guvernare

După ce mai marii PDL şi-au dat seama că poveştile cu zâne dăunează grav imaginii partidului, l-au tras mintenaş pe dreapta, sinecurizându-l pe maestrul păpuşar la TvRM.
Simţindu-i-se lipsa, i-au pregătit după exact acelaşi tipic un locţiitor, profesionist însă, un alt cotrocenist de marcă, dl Valeriu Turcan. Se vede treaba că în nomenclatorul de funcţii al PDL este şi aceea de băsmuitor, iar Cotrocenii au devenit Academie de PR.
Mai întâi l-au fezandat sub costoroaba sediului din Modrogan, i-au pregătit lada cu marafeturi, iar acum iată-l la prima partitură: cică MRU „ori accepta alocările şi ieşea scandal politic cu Opoziţia, ori nu le accepta şi era o şansă mare să cadă Guvernul şi să ai instabilitate politică, în an electoral şi pe fond de criză”. Mare patriot, soro!

Unde vedeţi voi criză?

Aşadar, pentru evitarea unei crize guvernamentale s-au găsit rapid 648 233.000 de lei noi, dar pentru reîntregirea salariilor cu 15% nu se găsesc şi pace. N-au contat nici criticile Opoziţiei şi ale mass-media, ci numai ameninţarea cu demiterea de către propriii comilitoni. Aşa că primarii şi baronii portocaliu-burateci au scăpat de stresul campaniei electorale. Se vor umple uliţele de sacoşe asortate la culoare, plicuri cu Aurel Vlaicu ori poate I. L. Caragiale şi pavoazări pe blocuri-turn cu portretele candidaţilor full HD.
Genul acesta de politici publice l-a făcut celebru şi pe fostul prim ministru Boc, trecut pe linie moartă în vederea unei resuscitări ulterioare. Când va cânta cocoşul de trei ori? În schimb rolul lui Turcan prinde contur: „Prioritatea zero o reprezintă alegerile locale. Concentrarea ar trebui să fie maximă în mod particular asupra scorului de la Bucureşti, Constanţa şi Cluj. Abordarea electorală a acestor zone ar putea să influenţeze major, în bine sau în rău, scorul partidului pe ansamblu”.

Numai prim ministru să nu fii

Nouă ni se tot perorează de vreo două luni că guvernul Ungureanu nu-şi vede capul de atâta treabă cu industria, şcoala şi spitalul, cu nivelul de trai şi cu Cupru Min şi cu Roşia Montană şi cu Chevron – gazele de şist, ufff! şi când colo Turcan scapă porumbelul din cuşcă: sanchi! Nimeni nu are altă preocupare decât alegerile. Ori le câştigăm, ori…
Totuşi, ca vorbele sale să pară adevărate şi nu şopârle, cică „nu vede imposibilă constituirea unui grup de persoane nemulţumite care să voteze împotriva Guvernului” la moţiunea Opoziţiei. Ne pregăteşte pentru ce e mai rău? Duşmanul totdeauna locuieşte în casă cu stăpânul!
Ca să pricepem noi cât de slabă e Opoziţia, cică singurii adversari ai lui MRU sunt „timpul şi portanţa” (cât poate duce în spate?). Timpul va fi fiind extrem de scurt, se înţelege, dar portanţa asta uriaşă a unui intelectual de ţinută academică poate face minuni când e vorba de un partid nou! Mai ales când PDL se pregăteşte de botez.

Orice naş îşi are naşul

Dacă până acum primul ministru trebuia perceput ca independent, drept dovadă, uşa trântită artistic PDL-ului să dea bine la TV, alte semne ale independenţei au lipsit cu totul. Din contră: e ochi şi urechi la mesajele şefului său, dl Băsescu, ba chiar îşi face repejor loc printre jurnalişti spre a fi primul care să-l salute la descălecarea din limuzina prezidenţială…
Însă partidul i-a găsit repede ac de cojoc: cum ameninţă că semnează o moţiune de cenzură, cum i se satisfac toate cererile. De aceea, percepţia publică generală e că dl Ungureanu continuă neabătut guvernarea Boc: ţine partidul strâns unit în jurul conducătorului iubit folosind cu mare dibăcie bugetul statului, vorbeşte foarte frumos şi clar la televizor, dar, din păcate, abia apoi îţi dai seama că, de fapt, în buna tradiţie a serviciilor secrete, n-a spus mai nimic.

Petru Tomegea

Mai bine duşman pe faţă decât tovarăş pidosnic

Politica românească nu funcţionează după precepte, reguli cavalereşti ori tratate academice de bună guvernare, ca în democraţiile aşezate, ci într-un mod aparte. Se deprinde văzând şi făcând, se învaţă oral din tată (spiritual, să zicem) în fiu, sau din stăpân în argat. Nu pierdem timpul cu ultimii: întotdeauna sluga îl imită pe jupân, servitorul sau vasalul, pe seniorul cu sânge albastru.
Dar proverbul străvechi din titlu a devenit principiu politic după săptămâni întregi de dezbateri şi zarvă: ştiind bine că poate pierde preşedinţia Senatului, PSD a renunţat la serviciile lui Geoană, ca la o măsea stricată.

Era măseaua de minte?

Aşadar de ce-l durea măseaua Geoană pe PSD? Era cariată? Curios, Puterea zice că plesnea de sănătate. Şi apoi coaliţia guvernamentală nu se face şi ea că le scoate cu cleştele DNA? Însă măseaua în cauză începuse să miroase, dacă ne luăm după şoaptele (tran)scrise pe Net.
Conducerea PSD mai avusese şi altădată de furcă cu nazurile şi excesele de grandomanie ale fostului preşedinte al Senatului, dar, să nu dăuneze la imagine şi la procente în sondaje, a tăcut şi a înghiţit. În sec. Acum boroboaţa era atât de gogonată şi neruşinată, încât stafful pesedist s-a jenat să o facă publică.

Jocuri politice de sumă nulă

Nu sunt dintre cei „ce spurcă orice face sau atinge Băsescu”, dar acum cică i-ar fi propus un târg senatorului de Dăbuleni, anume, să candideze la preşedinţie din partea PDL, iar gentleman’s agreement-ul între primii doi foarte mari bărbaţi de stat prevedea în contrapartidă cu susţinerea portocalie la scrutin numirea Putin-ului carpatin, aţi ghicit, ca prim ministru. Pohta ce-a pohtit. Gând la gând. La asemenea nadă şi pleaşcă, pedeliştii se aşteptau probabil ca Geoană să le închine şi partidul, cum închinau domnii valahi pe vremuri ţara marelui vizir.
Numai că stratagema a dat greş. Român ţanţoş fiind şi umflându-se în pene în vizita pregătită de serviciile noilor prieteni în SUA, manevra a fost zăpsită de vigilenţa pesedistă, iar urmarea se cunoaşte – încă o carieră ratată. După implozia variantei Geoană, cică se coace alternativa Mugur Isărescu. Topitu-s-au în ceaţă uriaşele personalităţi portocaliu-verzui?

Tot mai bun e duşmanul

Acum s-au înţeles furia social-democrată şi votul covârşitor împotriva tovarăşului pidosnic în organele statutare de conducere. Dar ce doare ca român este declaraţia lui Ponta, consecutivă alegerii dlui Blaga în locul pierdut pre limba şi mâna lui Geoană: „nu va fi mai rău cu Blaga ca şef al Senatului, ci mai bine”. Grozav am ajuns: să te încrezi mai degrabă în duşman, că nu te va vinde pe 3 carboave la capătul Podului Mogoşoaiei!
Fireşte, preferinţa pentru duşman în locul prietenului mojic vine din paginile romanelor cavalereşti, dar la noi ajunge principiu politic abia în era cyberspaţiului, când neîncrederea, răfuiala cu aproapele, spionita şi trădarea au coborât în mocirlă stacheta actului politic.

Politica asta mai mult strică

Din păcate, nimic din cele de mai sus nu va determina ieşirea din criză şi recesiune, nici alungarea lui Geoană, nici înscăunarea lui Blaga în jilţul Senatului, aşa cum nu o va face nici gargara despre reforma statului, reîmpărţirea administrativă, ori schimbarea Constituţiei. Nu asta ne împiedică să fim performanţi, ci noi înşine, patima de a ne pune în frunte tot soiul de trepăduşi forţoşi.
În schimb, astfel de fapte nedemne ocupă în totalitate spaţiul public, le fură diriguitorilor liniştea şi somnul, le burduşesc agenda, că nu mai au timp şi de guvernare. În loc să aline necazurile provocate de recesiune, să oprească hemoragia capitalului autohton şi fuga investitorilor străini, ne livrează la pachet spectacole joase să arate cât de tari şi mari sunt ei, liderii. Nu ştim cât va mai dura lideriada. Probabil până la dispariţia generaţiei actuale.
Luaţi de valul bătăliilor mereie, mai-marii au uitat ce aveau de făcut, ce caută la Palatul Victoria şi la Cotroceni, se ţin de glume, de jocuri politice şi învârteli personale de 22 ani, iar timpul s-a scurs fără să facem un pas pe calea bunăstării şi a prosperităţii. Din contră, am pierdut pe drum mai bine de 3 milioane de cetăţeni, mult mai mulţi ca în războaie, iar civilizaţia politică orbecăie încă în noaptea unei tranziţii fără sfârşit.

Petru Tomegea

De ce e fericit englezul / de ce e nefericit românul (Studiu de caz)

 Nu poţi să nu te bucuri de fericirea englezului, european ca şi noi, deşi între România şi Anglia se interpun mii de km, dar şi mulţi ani de civilizaţie şi bunăstare. Altădată nunta, botezul, sărbătorile ne bucurau şi pe noi, azi stăm mereu cu fruntea în pământ. Pare că cineva sau ceva ne răpeşte dreptul la fericire, şi asta nu de azi, de ieri.

De aceea, marii noştri diriguitori şi învăţaţi au inventat cândva conceptul de fatalism. Cică nefericirea ne-a dat-o soarta, adică felul nostru de a fi, nu neputinţa, neştiinţa lor de a ne guverna, de a gestiona roadele acestui pământ înzestrat de Dumnezeu cu de toate. Şi atunci, ca şi acum, alţii erau de vină.

Or între noi şi englezi sunt mult mai multe lucruri care ne apropie, decât care ne despart. Astfel, vizitându-le muzeele de antichităţi, vechile cetăţi, castele, ai surpriza să vezi că lucrurile lor semănau cu ale noastre, aceleaşi unelte la fierărie, lemnărie, agricultură, vinificaţie, război de ţesut, acelaşi stil de grădinărit, aceleaşi crestături pe coada de lemn a toporului, sapei, ciocanului, pe rindea, mobilă. Şi lor le-a plăcut să-şi înflorească veşmintele. Până şi capcanele expuse la Mountfitchet Castle (secolul al X-lea) seamănă izbitor cu ale noastre.

Românii au făcut parte din trunchiul comun european până la bolşevici. Aceştia au reuşit să-i despartă de semeni în numai jumătate de secol. Cam atât face trenul de la Paris la Bucureşti, după spusa cu tâlc a unui general francez.

În vremuri de restrişte, ne întoarcem privirile spre noi înşine. Mass-media abundă în analize pretenţioase despre cauze şi efecte, despre nepriceperea managerilor şi lipsa virtuţilor la vârf. Înşişi conducătorii ne ocărăsc pe noi, poporenii, acuzându-ne de lene, cerşetorie, tâmpenie, neperformanţă, fapt rar întâlnit în istoria omenirii. E clar că suntem într-o fundătură din care ei nu ne pot scoate. Nu sunt în stare ori nu ştiu. Dar nici pe alţii nu-i lasă.

Se degajează şi sursa nefericirilor noastre: starea de sărăcie endemică în care vieţuieşte populaţia, lipsa speranţei, a perspectivei zilei de mâine, neîncrederea generalizată în actul de conducere, „politicieni de joasă calitate şi corupţi” (A. Marga), ajunşi acolo prin învârteli şi manipulare, „intelectuali improvizaţi care le ţin isonul” (Seaton Watson), în schimbul unor sinecure grase, promovarea rudelor, a servitorilor, a mediocrităţilor în posturi înalte, care, la rândul lor, taie elanul unor personalităţi recunoscute ca atare, de frică să nu-şi piardă funcţiile. „Acest gen de abordare e generalizat acum şi practicat fără jenă. El distruge orice idee de performanţă în viaţa publică”(A. Mungiu)

În schimb, creşte rolul serviciilor de propagandă şi de supraveghere poliţienească deodată cu gâtuirea presei independente. Nicăieri în lume nu se cumpără mai puţine ziare ca în România. Asta în condiţiile în care semi-analfabetismul trece de 40%, iar guvernanţilor nu le crapă obrazul de ruşine.

Deşi mediile şi Opoziţia oferă destule soluţii, cele mai multe sunt pripite. Nu e posibilă acţionarea simultană asupra tuturor cauzalităţilor de mai sus, nici înlăturarea lor în timpul unui singur mandat legislativ. Se vede că neajunsurile ţin de sisteme sociale încremenite în proiect, de justiţie, de educaţie şi moralitate precare. De aceea, toate popoarele aflate în crize sistemice au investit preponderent în educaţie. Japonia i-a alocat sume imense după război, iar ţările unde bunăstarea nu lipseşte niciodată investesc anual peste 9%. Şi apoi bugetele lor naţionale sunt de zeci, sute de ori mai mari ca al nostru.

În plus, politicienii lor sunt profesionişti, politica lor promovează şi încurajează tendinţele pozitive, virtuţile naţionale şi adevăratele valori intelectuale. Nu există lideri care să se stropşească la cetăţeni, nici care să mintă de îngheaţă apele.

De aceea, până vom ridica fruntea din ţărână şi vom înţelege bucuria englezului mai va.

                                                                                                Petru Tomegea

Abuzul de încredere

Ani la rând, prin reviste prestigioase de cultură, simpozioane şi talk-show-uri cu participanţi de marcă, s-a susţinut că incapacitatea funciară de a ne încrede unii în alţii ar fi cauza eşecurilor unor proiecte politice de anvergură, iar exemplele prisoseau: înţelegeri încălcate, trădări, conflicte, certuri, aşteptări înşelate etc., aşadar o importantă poruncă a decalogului testamentar, cinstirea aproapelui, nu are relevanţă în afara cutumelor creştineşti.

Aserţiunile de mai sus, întărite mereu prin generalizări insidioase, nu doar că erau pripite, ci şi superficiale, dacă nu false: în fapt, încrederea şi neîncrederea sunt două feţe inseparabile ale unui Ianus autohton chitit pe fler şi improvizaţie, una radioasă, iar alta încruntată, arătate interlocutorilor în funcţie de câţiva factori „informali” ca accesul la putere şi resurse, servilismul, compatibilitatea gusturilor, a pasiunilor şi a opiniilor, proiecţia anumitor interese comune etc. Ne preocupă măsura în care relaţiile construite pe un anumit tip de (ne)încredere, adică de apropiere, neutralitate ori respingere, respectă sau nu statusul iniţial şi care ar fi principalele motive ale atât de frecventelor hainiri, vicleniri, întoarceri, renunţări, anulări etc.

Nu e nevoie să analizezi prea multe studii de caz să te convingi că, realmente, nu doar neîncrederea e de vină, cât excesul de încredere, neînsoţit de verificări temeinice şi la timp – la noi se consideră îndeobşte că cenzurarea absolut firească a încrederii deja înseamnă neîncredere, or societăţile democratice nu pot fi concepute în afara transparenţei şi a bunei cunoaşteri. E cert că din încredere necondiţionată, atât a celorlalţi cât şi în sine, cei mai mulţi aleşi îşi pierd bunul simţ, controlul şi chiar uzul raţiunii: odată ajunşi în jilţurile mult râvnite, nu-i mai reprezintă pe cei ce le-au dat sufragiul, trecând la iniţiative, combinaţii personale fără legătură cu fişa postului, deşi mandatul le-a fost încredinţat în anumite circumstanţe, pe baza unei oferte programatice, iar votul este un fel de contract juridic-constituţional între candidat şi elector, temeiul oricărui sistem democratic, de respectarea căruia depind viitorul, calitatea, competenţele de om politic. Din păcate, destui s-au ales fie schimbând colegiul şi punând în operă acţiuni de imagine fără precedent, fie apelând la mită, aproape oficializată şi legitimată de ultimele campanii.

Abuzul de încredere încă nu trezeşte răfuieli, patimi în sfera politicii, cantonându-se în aceea a dreptului, unde e definit ca „infracţiune săvârşită de cel ce îşi însuşeşte, dispune pe nedrept sau refuză a restitui un lucru mobil încredinţat lui cu obligaţia de a-l înapoia”. Prin extensie asupra domeniului politic-administrativ, se mai pot incrimina neîndeplinirea cu bună ştiinţă a obligaţiilor de serviciu, mergând până la compromiterea unor interese de stat, distrugerea, jefuirea sau însuşirea fără drept a unor valori, inclusiv patrimonial-culturale, interzicerea abuzivă a unor drepturi etc. Primejdioase par şi cele ce nu pot fi legiferate: distorsionarea, ascunderea unor informaţii ori diagnoze ştiinţifice, discreditarea unor instituţii, formaţiuni politice, personalităţi marcante, compromiterea unor idei, programe importante precum anticorupţia, independenţa justiţiei, depolitizarea administraţiei, căci prin aceste nesocotinţe se aduc mari prejudicii viitorului comun.

De multe ori, abuzul de încredere generează abuzul de putere: anularea efectelor unor legi prin antepronunţare, şantajarea martorilor, ameninţarea justiţiarilor, intervenţii cu forţarea, depăşirea cadrului legal, folosirea funcţiei pentru a obţine diferite date secrete, avantaje, case, contracte, favoruri, imunităţi, neluarea în considerare a principiilor, a regulilor cutumiare. Destui inşi aroganţi se situează astfel deasupra legilor, iar criticile contribuabililor, ale presei îi lezează grozav, trezindu-le ţâfna şi batjocura descalificante. Pe deasupra, sunt urmate de atacuri suburbane ale vectorilor publici de influenţă, tovarăşi de drum, mass-media obediente.

Percepţia publică, din păcate, nu e în stare să discearnă între încredere politică şi drag, simpatie pentru un anume personaj, chiar dacă primul termen are implicaţii juridice, iar următorii, sentimentale. De aceea, omisiunea condiţiilor prestabilite, nerecunoaşterea autorităţii celui ce le-a asigurat culoarul, complotarea împotriva „jupânului”, a şefului, a aliatului, distrugerea imaginii publice şi însuşirea frauduloasă a altor identităţi sunt simţite ca trădări din dragoste şi nu ca încălcare a statutului unor relaţii reglementate, a unor norme de drept, de convieţuire civilizată. Alteori pretextul, ştiut de toată lumea, e înlocuit cu refrene ca: „partidul X, ideologia sa nu mă mai reprezintă”, „e în derivă la stânga ori la dreapta”, ca atare vinovăţia nu-i aparţine. Preferă stautul de victimă.

După alcătuirea actualei alianţe guvernamentale şi realizarea unei majorităţi supradimensionate, cică reformatoare, abuzul de încredere nu mai e excepţia, ci regula: s-a renunţat la promisiunile cu care s-a câştigat puterea, acuzându-se criza, nu incompetenţa făuritorilor de programe. Fără frică de Dumnezeu şi retorsiune populară, cele două formaţiuni, inamice din născare, şi-au păcălit electoratul, alcătuind o întovărăşire sfidelnică. Trimiterea la situaţii asemănătoare din Occident miroase a ipocrizie: acolo coaliţiile s-au realizat prin armonizare de ideologii şi programe economice de scoatere a ţărilor din criză şi nu pentru sinecuri grase şi presiune pe ban public.

Toate se produc pe fondul lipsei de informare a cetăţenilor care nu-şi cunosc drepturile, nu-şi apără libertăţile, iar profitorii speculează. De două decenii.

Petru Tomegea