Nimicul și elicopterul

Nu cred că s-a mai văzut vreodată așa o împerechere bizară de cuvinte în titluri, la fel cum nu cred că s-a mai văzut altundeva decât în România o împerechere de fapte politice mai bizare ca acum. Cu toate acestea, bizareriile politice continuă: deși social-democrația este o ideologie care împletește guvernarea în vederea bunăstării clasei muncitoare, a celor mulți cu dezvoltarea economică fără de care bunăstarea nu este posibilă, la noi actul de conducerea a statului se concentrează de peste doi ani numai și numai asupra aducerii Justiției în curtea unui jupân. Și asta cu toate că, în doctrina social-democrată, justiția trebuie să fie egală pentru toți, iar dreptatea trebuie înfăptuită conform legilor democratice.
Deși actuala majoritate a câștigat dreptul de a guverna România, măsurile luate de la alegeri încoace îi privesc preferențial pe liderii de partid implicați în dosare penale și abia apoi pe poporenii aflați în situații grele. Defavorizații beneficiază de fel de fel de măriri salariale și pomeni electorale, fiindcă votul lor este important. De aceea și cred ei că partidul este salvatorul României, singurul care poate face față străinătății dușmănoase, multinaționalelor jefuitoare și Europei colonizatoare.
Dar chiar și așa, la ultimul miting electoral de la Iași, înconjurată de atâta „dragoste” a sărăcenilor, social-democrația noastră nu știa pe unde să iasă din clădirea teatrului Luceafărul, clădire care nu era dotată cu terasă exterioară pentru elicopter precum Comitetul Central al PCR.
Liderii social-democrați s-au ascuns de strigătele protestatarilor folosindu-se de bruiajul fanfarei, iar baia de mulțime a fost ratată. Dovadă clară că social-democrația nu mai este „cea mai iubită dintre pământeni”, cum își cântă ei înșiși în strună de atâția ani. Ceea ce mă face să cred că, în contrast cu situația din stradă, social-democrații români reeditează la altă scară situația tulbure a PCR și a lui Nicolae Ceaușescu dinainte de revoluție.
În lipsa elicopterului, s-a apelat la laude asupra activității de guvernare, asupra „mărețelor realizări”, repetându-se la nesfârșit verbul „v-am dat”, că doar atât contează, iar la dialogul cu propriul electorat social-democrația „a mers până la capăt” unde a dat de nimic și nu e vorba de filosofia nimicului.
Adică, după o voce îndrăzneață din public, nu s-a ales nimic din programul – capodoperă de guvernare, acela explicat cu atâta convingere „cu creionul pe hârtie” în trecuta campanie electorală. Cuvântul „nimic” a scos social-democrația din minți și s-a trecut la injurii. Deși, în țările cu ștaif democratic, social-democrații sunt cunoscuți ca politicieni manierați. După care „nimicul” a devenit viral pe rețelele de socializare și acolo a rămas.
Numai că a mai apărut ca din senin un fapt: un fost votant social-democrat nu a mai vrut să dea mâna cu hoții aflați în plină baie de mulțime, iar gestul său a trezit stupoare și nedumerire. Și asta fiindcă faptul acesta ireverențios coincide cu strigătele protestatarilor de mai bine dedoi ani încoace. De aceea, o întrebare trebuie pusă: Încotro o ia social-democrația românească? Nu cumva costumul de gală european a fost schimbat pe surtucul pătat al formațiunii dinainte de 1989, dar bine înfipt acum la (re)sursele bugetare ale întregului popor? Nu cumva se repetă situația PCR care era orice numai partid socialist modern nu?
Așa era și atunci: de la tribuna oficială măreții tovarăși perorau zilnic că socialismul urcă spre zenit în zbor, dar la Alimentara nu găseai decât tachi-muri și frații Petreuș, în casă era frig ca afară, iar granițele erau închise. Mai țineți minte butada: „ce e mai rece ca apa rece? Apa caldă!” În schimb aveam în frunte un lider mondial, „erou între eroii neamului”, fără de care, cică, ar fi fost vai de capul României și nu se putea face nimic pe mapamond. Ne mândream că România făcea parte din lumea a treia și-i aveam prieteni pe tovarășii sovietici, chinezi, coreeni și vietnamezi.
Ceea ce e mai greu de înțeles e cum s-a ajuns din nou la faza elicopterului, la rugăciunile servitorilor cu lacrimi în ochi către liderul suprem să nu-i abandoneze… Mai e doar un pas până la faza: „am fost un dobitoc!”

Petru Tomegea

Nimicul care nimicnicește

După filosoful german Heidegger, căruia îi aparține titlul, nimicul nu atrage către sine, ci respinge, el coexistând totuși cu ființarea. Așadar conștientizarea nimicului din viața noastră ar putea genera anumite virtuți. Poate la nemți.
La noi nimicul a însemnat mereu continuitate: câte din deciziile politice au generat evoluție și bunăstare pentru cetățenii români? Foarte puține. A constituit leadershipul politic poarta de intrare a reformelor care să ne realizeze visul de secole, acela de a ne apropia de civilizația occidentală? În prea mică măsură.

Nimicul se învață la școală

Firește, într-o țară care reușește cu mare greutate să-și găsească drumul, să-și gestioneze corect resursele, toate categoriile sociale au de suferit. Orice studiu de caz ar scoate în evidență inadecvarea celor câteva programe incluzive pentru tineri, impredictibilitatea zilei de mâine și a carierei, a recunoașterii meritelor personale, imposibilitatea accederii în funcții fără a fi umiliți de factorul politic, absența modelelor morale de succes.
În plus, reformarea educației nu depășește stadiul încăierărilor politice, iar standardele de viață, coeziunea socială au fost alterate de permanentele modificări legislative. Pe deasupra, puține familii se mai încumetă să aibă copii, așa că perspectivele noastre ca națiune par sumbre. Arareori în lume scăderea populației a fost mai dramatică, iar reacție politică serioasă la cele enunțate practic nu există.

Descurajare și lingușire

Normal că descurajarea publică e mare. După 24 ani de așa-zisă democrație, nu se poate să-i împarți pe români în buni și răi, în funcție de opțiunea lor politică, nici să ostracizezi ziarele care te critică și să le preamărești pe cele lingușitoare, așa cum nu se pot alege capitaliștii buni de cei răi după cum participă la bunăstarea unui anume partid. Nicăieri în lumea civilizată nu se mai întâmplă asemenea parascovenii.
Tot așa au apărut și instituțiile nelegitime, decredibilizate, și funcționarii abuzivi. Sunt abuzivi deoarece se simt protejați. De zeița dreptății dezlegată la ochi ori zăcând îngropată până la gât în dosare nu mai zicem.

Voturile împart puterea, nu liderul suprem

Când ai pretenția să construiești un stat de drept, nu te ițești în piața publică drept cel mai tare din parcare zicând că doar tu reprezinți binele și poporul. Fiindcă în virtutea aceluiași vot popular s-a delegat puterea și Parlamentului, și Justiției, și Executivului, și Președinției. Nu într-un singur coș. Peste care nu ne facem stăpâni după poftă. A apus vremea cârmaciului atotputinte. Respectăm toate legile democrației, sau doar pe cele ce ne convin?
Desigur, nu ne plac scorțoșii comisari ai CE, nici popularii europeni care acum îi scarpină între coarne doar pe unii. Numai că, peste câțiva ani vom descoperi că percepeau corect realitatea românească, iar consecințele le vom vedea și le vom simți pe pielea noastră. Numai dacă vrem să citim în presa lor și altceva decât ceea ce vrem să auzim.

Politica nimicului

Și fiindcă în afară de vorbărie și iar vorbărie, de ceartă ori neînțelegeri, arareori programele și legile se aplică, iată că nimicul nostru politic nimicnicește, adică transformă decizia politică în nimic. Nici vorbă de progres sau evoluție. Se știe că, de obicei, din lupta contrariilor, adică din confruntarea între Putere și Opoziție, ar trebui să rezulte proiecte, programe, decizii politice corecte și importante pentru cetățeni. Or în loc de aceasta, rezultă demolări: mai toate legile și programele fostelor guvernări au fost desființate de următorii decidenți.
După referendumul de suspendare, s-au creat două centre de putere divergente: ce hotărăște unul, desființează celălalt. Aproape nimic din ce face unul nu convine celuilalt: revizuirea actualei Constituții, deși făcută conform legii, nu e bună fiindcă nu convine unuia, regionalizarea, modernizarea administrației sunt și ele neconstituționale, pentru că așa le declară Curtea Constituțională…
Din păcate, înalții specialiști în astfel de domenii au stat deoparte când a fost vorba de întocmirea legilor. Or fără implicarea acestora nimeni nu poate spera la politici publice viabile. În schimb, așteaptă la cotitură să le dea în cap celor ce mai încearcă să facă ceva… Până când nu va mai face nimeni nimic… Nimicul care nimicnicește.

Petru Tomegea

Ura

Bietul Marin Preda! N-a anticipat că vine peste noi tăvălugul postdemocraţiei, al postexistenţialismului, al postimpresionismului şi al atâtor post-uri în care silogismul său pesimist să-şi piardă valabilitatea. Da, nu mai este adevărat că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Pentru că dacă dragoste nu mai e, e ură. Multă ură. Şi nu e vorba de „ura şi la gară!”, ci de ura care ucide tot ce a născut şi naşte dragostea.
În minte cu silogistica lui Monşer, începând cu ceva ani în urmă, elita intelectuală angajată ca locomotivă la viitorul politic plenar al PDL şi al preşedintelui Băsescu se plânge pe toate canalele de amploarea sentimentului de ură a Opoziţiei faţă de conducători. De parcă n-ar fi trăit până în ’89 în România. Şezură şi plânseră degeaba elitiştii lângă apa Vavilonului, deoarece Nabucodonosorul lor nu numai că nu le-a luat în seamă lacrimile curat-intelectualiceşti, dar s-a făcut luntre şi punte ca ura să prindă rădăcini şi să lăstărească.

Înţelepciune şi sminteală

Încă din antichitate se zicea că unde-i multă înţelepciune e şi multă sminteală, dar sminteala intelectualilor de partid vine din aceea că privesc lucrurile exclusiv din punctul de vedere al idolului lor, făcându-se a uita de „audiatur et altera pars” şi de originea şi detaliile fenomenului. Or pentru ca ura să cotropească sufletul cuiva e nevoie de cel puţin doi, de cel ce urăşte şi de obiectul şi subiectul urii sale. Asta dacă nu cumva, Doamne fereşte! e caz de psihiatru şi se urăşte pe sine.
Da, exista un sentiment de ură la opozanţii dlui Băsescu, dar sentimentul acela, respectând simetria antitezei, corespunde perfect unei alte uri, a celei prezidenţiale împotriva lor, adică a celor de altă părere sau opţiune decât ale preşedintelui. Fiindcă în România politica la vârf încă n-a depăşit faza dihotomică. La bază, nici atât.

Dragostea, un sentiment urât

Până şi pruncii ştiu că atenţia şi aprecierea cuiva generează dragoste, iar un sentiment de ură dă naştere întotdeauna altui sentiment de ură şi mai puternic. Or despre acesta iluştrii noştri învăţaţi n-au suflat o vorbă, cerându-ne în numele binelui comun doar nouă să înlocuim ura cu dragostea faţă de ales. Aşa nitam-nisam. Dl Băsescu având privilegiul să ne urască după poftă.
Din păcate, când sfatul e cinic şi ipocrit, nu te poţi aştepta să-l urmeze cineva. De aceea mă gândeam totuşi că, om raţional fiind, dl Băsescu va înţelege şi va încerca să pună în valoare măcar wishfull thinking-ul dlor Liiceanu – Pleşu – Patapievici, triumvirii campaniei de presă din dragoste pentru iubitul conducător, dar ideea învăţaţilor mai mult decât binevoitori i se va fi părut un gest de slăbiciune, căci a rămas să se îngălbenească în pagini de ziar, iar ura se lăţeşte fără oprelişte de ambele părţi.

Câinele moare de drum lung…

Să fim drepţi şi să recunoaştem că ura populaţiei strivite de recesiune nu deranja cine ştie ce intimitatea cugetului prezidenţial, de moment ce consilierii şi colaboratorii îi cultivau ideea unui popor mustind de fericire, abia aşteptând noi şi noi curbe de sacrificiu şi măsuri de austeritate, motiv pentru care se tot înmulţeau costisitoarele băi de mulţime cu aplaudaci. Sau poate tocmai de aceea. Să mai recunoaştem că ura asta a convenit şi comisarilor UE care voiau să pună şaua şi pe greci, şi pe irlandezi, şi pe alţii după aceeaşi stratagemă.
Ca orice boală netratată, ura nu dispare de la sine, aşa că astăzi a căpătat dimensiuni spaţio-temporale măsurabile şi efecte tot mai groteşti. Şi ele măsurabile: ultimul scor fiind 88 – 12 înregistrat la referendum. Efectele interne sunt la faza de mase, iar cele externe la faza de înjurături în presă, deocamdată de o singură parte, alimentată copios de servicii secrete. Partea cealaltă va înjura începând cu 12 septembrie când Parlamentul European intenţionează să analizeze situaţia politică din România. Să vezi atunci urecheală.

Faza pe ţară a urii – primele rezultate

Faza de masă a scos la rampă naţională deocamdată 7.400.508 cetăţeni care şi-au transferat ura pe buletinul de vot şi mai scoate în stradă zilnic din ianuarie încoace de la câteva mii la câteva sute de urâtori profesionişti care-şi strigă în gura mare ura pe străzi, în Piaţa Universităţii ori la poarta palatului Cotroceni.
Ura a mai făcut 82 victime printre senatori (din 123) şi 182 deputaţi (din 292), 3 judecători ai CCR din 9…, iar calculele se vor reface zilnic asemeni scorului la jocurile sportive până la confruntarea finală a campionatului de ură din decembrie 2012. De nu cumva încărcătura de ură va exploda cu anticipaţie.

Petru Tomegea